Argus, ianuarie 1928 (Anul 19, nr. 4414-4436)
1928-01-01 / nr. 4414
Anul XIX No. 44141 6 MGIÎII ABONAMENTE: IN JARA ii IN STRĂINĂTATE Un an 1000 lei || Un an 2200 le I luni 650 , II 6 luni 3 luni * * * 800 „ |1 3 luni 1300 * , 800 ORGAN ZILNIC al COMERȚULUI Fondatori : 3« Pauker gi Hi & Valentin INDUSTRIEI $i FINANȚE! Director : Grigore Gafencu BIROURILE: u c u r e s U# § S r s ri « Sărindar? Ed. I. - TELEFON: a Duminică 1 Ianuarie 1928 PUBLICITATEA : Concesiunea Exclusivă a Societăţei Generale de Publicitate Directori : Carol Schulder și S. Berger Sir. Eugeniu Carada (fosta daraineorghevici ! Telefon 31184 306/ 63 si 323/69 I CZ2DI ŞI LA ANUL Străvechi e obiceiul darurilor de sărbători şi de zile mari, intre caii să nu uităm nici zilele de alegere La noi, în vremi mai de demult, după săvârşitul sfintei liturghii, „...după ce merge toată boerimea de sărută mâna Domnului, vin zapcii, întâi a Curţii, a Hatmanului, apoi a Agăi şi sărutând mâna şi poala Domnului, li se dă, de Vel-Vistiernic, obişnuitul bacşiş, după cum sunt legaţi de isvodul vistieriei domneşti“. Veneau şi egumenii mănăstirilor, închinându-se Domnului cu plocoane. „Obiceiul este să aducă toţi câte un miel, iar cari nu pot găsi miei, aduc viţei mici, curcani, găini şi Domnul le zice de şed pe laviţe, fiecare pe rânduialâ şi le dă cafea întrebându-i cum petrec la sfintele mănăstiri şi ridicându-se ca să iasă, le zice Domnul : Şi la Anul“. • Darurile, la romani, erau in mare cinste. Tradiţia pune începutul acestui obicei în sărbătoarea Matronalia, ce amintea mijlocirea împăciuitoare a Sabinelor, după răpire, între soţii şi părinţii iei. Romanii petreceau cu multă voioşie aceste sărbători şi făceau nevestelor lor daruri cât de bogate. Daruri se făceau, însă, cu orice prilej. De ziua naşterii, după o boală. La raderea primei bărbi, pe care o păstrau în cutii de aur şi de argint. La Saturnale, când se serba egalitatea şi frăţia ce domnea între oameni, în vremea lui Saturn. De Anul nou, când toţi dădeau : clienţii patronilor, bogaţii celor săraci, cei mari celor mici, cei mici celor mari, — bacşişul şi ploconul nostru. Câteodată foarte bogate, o casă, bani, pietre preţioase, alte ori potrivite, adesea lucruri de nimic- o tichie, un pieptene, un pesmete, o găină, darurile erau trimise, totuşi, cu mare alai. Aşa Marţial primeşte de Anul nou, o mână de bob, o sticlă de vin, o litră de măsline, apoi smochine Libia, prune albe şi şapte scobitori. Poetul toarnă o epigramă sgârcitului său prieten : „Aceste daruri, care toate la un loc nu preţuesc nici treizeci de sesterţi, mi-au fost aduse de opt sirieni, înalţi ca bradul. N-ar fi fost mai potrivit să-mi trimiţi, fără atâta tevatură, cinci piese de argint, cu un singur sclav?”. Unui alt prieten, care pierduse obiceiul de a-i mai trimete daruri, Marţial nu se sfieşte să -i zică : „Mâncarea pe care de obicei, mi-o trimeteai în dar, de Saturnale tu ai trimis-o, Sextilianus, iubitei tale. Cu preţul togei pe care mi-o dădeai la calendele lui Martie, tu ai cumpărat, pentru ea, o rochie verde-prăzulie. Şi aşa ai găsit mijlocul să ai o iubită pe degeaba. Şi aşa, Sextilianus, tu faci dragoste pe socoteala mea“. „Iată-ne la sărbătorile calendelor lunei închinate lui Marte, tatăl romanilor“, spune iubitei sale. Tibul, dulcele poet, de care s-a zis că trebue să-l citeşti, să-l reciteşti, să-l ştii pe de rost şi încă să-l reciteşti. „Acum începea anul pentru strămoşii noştri. In această zi, după obicei darurile prieteniei umblă, cu mare pompă, în toate părţile oraşului şi merg din stradă în stradă, din casă în casă. Muzelor, spuneţi-mi ce dar trebuie să fac aceleia care, credincioasă sau nestatornică, va fi, totdeauna, scumpa mea Neera ? Versurile farmecă pe frumoase, aurul pe avari. Negrii îi plac şi e demnă de versuri. Ii voi dedica pe ale mele. Cartea, tot aşa de albă ca zăpada, să fie îmbrăcată cu un înveliş de culoarea şofranului, căruia, mai ’nainte, piatra ponce îi poleise scoarţa sclipitoare. In capul foii celei uşoare o literă să arate numele meu, dar cele două mărgini ale cărţii să fie împodobite cu picturi. Iată gătelele cu care trebue să se înfăţişeze cartea mea. Muzelor, voi ce aţi inspirat aceste versuri, mergeţi să duceţi Neerel, omagiul cărţii mele, în toată strălucirea ei. Răspunsul îmi va spune dacă îmi întoarce dragostea, dacă iubirea ei pentru mine s'a micşorat, dacă sunt cu totul îndepărtat din inima ei. Dar, mai întâi, faceţi Neerei o adâncă plecăciune. Apoi, spuneţi-i cu glas supus : Iată, curată Neera, darul ce îţi trimete acela care, altă dată, iubitul tău, nu mai e decât fratele tău. Oricât de neînsemnat îi-ar fi darul, el te roagă să-l primeşti şi jură că, iubită sau soră, îi eşti mai dragă ca sufletul. Dar fii, mai de graba, iubita lui Nădejdea de a te numi aşa, nu-l va părăsi decât pe malurile palidului Acheron“. • Trimitei eu cititorilor ziarului Argus dar de Anul Nou, acest articol. El nu are haină poleită, nici chenare frumos zugrăvite. E gol-golaş, tipărit, spre marea fală a industriei naţionale, pe hârtie scămoasă, galbenă şi tristă, de care piatra ponce nici gând să se fi atins. Aşa cum e. Muzele nu vor să-l ducă, îl trimit cu poşta. E şi mai sigur. Şi, oricât de fără preţ îmi e darul, cititorii să-l primească împreună cu urarea din bătrâni . Şi la Anul I T. PISANI Am văzut un spectacol trist. Simbolic. Sub ninsoarea deasă care luptă zadarnic să acopere mizeria orientală a străzilor bucureştene — pe cheiurile gârlei, căreia un prea generos avânt poetic i-a dăruit faima „Dâmbovița apă dulce“, patrr/?Tii w/)iirtz/ipi ÎM/î/miv'/T/t Ar» rtyrtii *■►*'*“ •At'» umykj oi t w w y y t*-fs outățile vietei, zvârleau, în apa turbure, fructe degerate. Cădeau deavălma , mere, pere, struguri, mandarine, toate poamele pământului. Merele roşii, ca obrajii copilaşilor, cari nu le vor mai avea atârnate de bradul tradiţional, strugurii cu străluciri de sidef, mandarinele evocatoare de ţări cu cer senin şi soare cald, tot ceea ce primăvara înflorea pe câmpii şi în livezi, ca să rodească vara şi să le pârguie toamna aducătoare de bogăţie, se rostogoleau veştede în mormântul curgător al gârlei. Din ochii cioclilor rodului pământului picau lacrimi. Aruncau din coşciugele de lemn fructele moarte. Şi cioclii plângeau. Plângeau moartea rodului pământului, plângeau moartea muncei lor, plângeau moartea nădejdilor puse in bogăţia pe care o credeau cuprinsă in aceste fructe, menite să aducă poftă şi voioşie, nu să îngroaşe mâlul nefolositor al apei celei tulbure. De ce au murit poamele pământului ? Fiindcă trenurile repezi cari trebuiau să le aducă din toate coifurile fătei, s'au izbit, in mersul lor, de bătaia zăpezei. Fiindcă locomotivele măreţe la înfăţişare, dar roase de rugină, ca trupul omenesc de tuberculoză, n’au putut înfrunta năvala fulgilor. Şi-au rămas nemişcate în mijlocul drumului. In câteva ore căldura lor a pierit şi ultimul val de fum a ieşit ca cel din urmă suspin al unui muribund. Iar vagoanele lipsite de răsuflarea locomotivei, au îngheţat cu tot ce purtau ele , cu fructele cele rumene, rod sfânt al pământului, cu tot ce aducea bucurie şi plăcere. In hecatomba fructelor am văzut câteva clipe o alta, mai mare, uriaşă, spăimăntătoare. Dar m’am recules. Mi am zis că deznădejdea nul trebuia să mă cuprindă. Dacă un an rău se încheie cu o neplăcută privelişte, speranţa, totuşi, înfloreşte în noi. Speranţa că anul ce vine va fi mai bun, că va aduce, între atâtea domnii de mai bine, măcar o administraţie mai bună. Q. HORIA I Rodul pământului m pjj Z2DCZZ2ZCZZZZCZZZDCZZ2DC&2DCZZ2Z)CZZ2DCZZ2DCZZ2Z:CZZ2DCZZ2Z>CZZZDCZZ2DCZZZDCZZ2DCZZZDCZZ)C TEHNICA STABILIZĂRII Intr’o conferinţă, ţinută la asociaţia economiştilor şi publicată în Analele Economice, d. prof. I. N. Anghelescu se ocupă de stabilizarea leului. D-sa insă ne declară că, „nu „vrea să vorbească nici de utilita„tea stabilizării in raport cu revalorizarea, nici de oportunitatea acestei operaţiuni", ci se mulţumeşte numai să discute modalitatea ei de aplicare, adică tehnica. Că d. profesor nu se ocupă de partea principală a chestiunii, o pricepem. D-sa, care timp de patru ani, a fost un apărător hotărât al revalorizării nu prea s’ar simţi bine, azi, când ar trebui să ne argumenteze „utilitatea şi oportunitatea stabilizării’. Mi-aduc aminte cum intr'o cunoscută broşură destinată combaterii celor cari susţineau stabilizarea şi printre cari mă număra şi pe mine, îmi reproşează printre altele şi greşeala de a mă fi ţinut,in argumentările mele, prea aproape de principiile economii politice pe care d-sa le califică de „zise imuabile Atât de mare era pe atunci pasiunea d-lui profesor de a susţine teza oficială a revalorizării încât nu ezită să puie la îndoială, pentru susţinerea tezii, principiile ştiinţii pe care o profesează. • Acum, se pare, că vechea credinţă nu-l mai interesează. D. profesor, ca specialist, vrea să-şi dea părerea numai asupra technicei stabilizărei, „în ipoteza că ne-am hotărât să facem în 3—6 luni stabilizarea legală“. Dacă a renuţat la discuţia principiilor şi dacă se mulţumeşte să expue numai technica operatorie pe un diagnostic pus de alţii, îl vom urma şi noi pe acest drum, arătând regretul cuvenit în conferinţa sa, d. profesor, ne exiluire CUiOaCUtele operaţiuni pentru înfăptuirea stabilizării, precum şi ordinea lor. Nu e nimic nou şi nu poate fi. Are, Insă, şi o contribuţie originală. Acea privitoare la calcularea cursului stabilizării. Bizuindu-se pe statisticele noastre asupra numeritor indice, statistici despre care însuşi d-sa ne spune că nu prezintă o prea mare încredere, ajunge la concluzia, că puterea de cumpărare a leului în interior este mai mică decât acea pe care o arată cursul schimbului , şi anume 2,8 centime aur, faţă de 3,2 centime. Această constatare îl determină, deocamdată, să fixeze cursul stabilizării la nivelul arătat de prețurile interne. Socoteala însă nu e complectă. D. profesor uită, fapt regretabil pentru un specialist, că noi suntem încă sub regimul taxelor de export. Când aceste taxe vor fi desfiinţate, şi pentru reuşita stabilizării ele trebue neapărat desfiinţate, nivelul preţurilor se vor sui şi puterea de cumpărare a leului în interior va scădea. Pe această bază dar, punctul de stabilizare trebuia socotit mai jos. După ce pune ca bază a fixării cursului stabilizării, nivelul atins de preţurile interne, d. profesor, acum speriat de concluziile sale, părăseşte acest criteriu şi luând în considerare cursul schimbului, printr-o operaţie à la Solomon, face o mijlocie între aceste două poziţii ale leului şi hotărăşte un curs de stabilizare împăciuitor de trei centime aur. Aşadar nici 2,8 centime, nici 3,20 centime. : Dar? stric'Wr ?‘'şi valorii interne a desfiinţării leului, făcută fără a se avea în vedere efectul desfiinţării taxelor de export şi fără un control riguros al datelor statistice privitoare la numerele indice şi o analiză a preţurilor mărfurilor, iui se pare o lucrare puţin serioasă, indicarea cursului de stabilizare la trei centime aur prin mijlocul arătat mai sus, nu poate fi socotită ca o măsură technică. Nu era nevoie pentru acest rezultat de consultarea unui specialist, cei care au fost nevoiţi să recunoască necesitatea stabilizării, fără a întreba pe d. profesor, puteau să fixeze, empiric, şi cursul fără ajutorul său technic. Nu cursul de 3,20 centime, ci de 3, că-i mai rotund, se calculează mai uşor, se poate susţine mai bine, necesită o acoperire aur mai mică, etc. In expunerea sa de profesor face şi o regretabilă omisiune. D-sa nu ne vorbeşte nimic despre rolul capitalului din afară în technica stabilizării. Ştiinţa ne spune că fără această mişcare a capitalurilor nici o stabilizare nu poate să reuşească, nici o monetă nu se poate susţine, chiar dacă principalele condiţii obiective ar fi împliiite. Când moneta arată tendinţă de scădere şi când banca de emisiune ridică scontul pentru a-şi apăra stocul, trebuie să fim siguri că din afară vor veni capitaluri cari să umple golul trecător al balanţei noastre. Dar pentru aceasta trebuie să avem o politică economică şi fiscală care să le fie favorabilă. Ar fi fost interesant ca d. profesor sa ne spue ce crede, în această privinţă despre acţiunile nominative, despre politica de naţionalizare a întreprinderilor, despre regimul fiscal al capitalurilor streine, despre abrogarea şi schimbarea legilor, etc. * Din această scurtă analiză vedem că daca d. profesor şi-a impus sacrificiul să renunţe la principii nu însemnează că poziţia nouă care şi-a ales-o, acea de specialist technic, este mai solidă. Conferința d-sale ne-ar proba mai degrabă contrariul. CONST. GAROFLID ANUL: AGRICOL 1927 Culturile şi producţia.- Insemânţările de toamnă.- Exportul produselor agricole şi al animalelor.- Noua politică agricolă Din nou avem un an agricol slab, după doi ani de recolte bune, 1925 şi 1926, din care anul 1926 a fost cel mai bun de la război încoace. Anul 1927 a reprezentat pentru agricultori o mare deziluzie, mai mare chiar decât cea din 1924, când păioasele au fost slabe, dar porumbul bun, în timp ce anul acesta recoltele au fost slabe la toate culturile, inclusiv porumbul. Semnele acestei recolte slabe se văd în accentuarea crizei economice şi de bună, seamă ele se vor resimţi până la mijlocul anului 1928 când va intra in circulaţie noua recoltă. Mă folosesc în examinarea anului agricol 1927 de cifrele provizorii strânse de Direcţiunea statisticei din Ministerul agriculturei şi domeniilor. • Grâul reprezintă un regres în cea ce priveşte suprafaţa şi nu este de mirare, dată find scăderea constantă a preţurilor acestei nobile cereale pe pieţele occidentale. Toate ţările importatoare caută să sporească producţia naţională şi să micşorze sarcina, pe care o reprezintă importul de grâu. Ţările transoceanice îşi menţin producţia al nivelul anilor trecuţi. Sunt deci simptome de ingreuiare a desfacerii şi dovada e in tendinţa de scădere a preţurilor. Nu vom putea să vindem in viitor decât înbunătăţind mereu calitatea, pentru ca cu calităţile noastre superioare glutinoase să se poată îmbunătăţi calitatea făinei rezultată din grâu naţional în occident. Aşa fac ungurii şi trebue să adoptăm şi noi producţia şi comerţul la această necesitate. Suprafaţa semănată cu grâu în 1927 a fost de 3.101.153 Ha., cu 226.334 Ha. mai puţin decât în anul trecut. Producţia la Ha. a fost de 8,4 quintale metrice, mai puţin decât media cincinală 1922—1926, care este de 8,6 şi mult mai puţin decât producţia la Ha. a anului trecut care este de 9,1 q. ml. Producţia totală este astfel numai de 26 344.648 quintale, producţie care de abia a permis un export destul de neînsemnat în 1927, precum vom vedea. Secara este şi ea în scădere faţă de anul precedent, s-au cultivat în 1927 281.255 Ha., cu 14.373 Ha. mai puţin ca anul trecut. Producţia la ha. a fost de 8,6 q. mt., in timp ce producţia anului trecut a fost de 9,7 q. mt., iar media cincinală 8,1 q. ml. Orzul este planta care câştigă din nou in suprafaţă după ce regresase rapid în anii din urmă. Mărirea suprafeţei cultivată cu orz se explică prin faptul că preţurile acestei cereale s’au menţinut mai bine decât preţul grâului, cultura este mai uşoară, mai sigură și mai remuneratoare. Se vede din ^C2ZæCZZZZCZZZDCZ222CZZ2300j, In acest număr: PROBLEMA STABILIZAREI de ing. Alex. Froda (pag. III) EUROPA IN 1927 de Alex. Hurtig (pag. III). ANUL ECONOMIC 1927. . de Viator (pag. V) MIJLOACELE DE FINANTARE A INDUSTRIEI IN ROMANIA de I. Răducanu Prof. Uni-versitar. (pag. VI) ANUL JUDICIAR de C. Hamangiu şi H. Azna- Ivorian (pag. VII) COMERŢUL EXTERIOR AL ROMÂNIEI de N. Istrate (pag. IX) DATORIA PUBLICA A ROMÂNIEI LA 1 IANUARIE 1928 (pag. X) COMERŢUL IN 1927 de Gr. L. Trancu-laşi şi G. Stroe (pag. XIII ) CZZZP CZZZP O CZZZP CZZZP CZZZP 6! fluctuaţiile suprafeţei orzului in raport cu suprafaţa grâului, că agricultorii sunt foarte sensibili la conjunctura preţului şi la calculul de rentabilitate. Suprafaţa cultivată cu orz a fost, in 1927, de 1.764.260 Ha, adică cu 212.693 Ha, mai mult decât anul trecut. Producţia a fost de abia de 7 q. mt. la Ha., mai mică decât a grâului, pentru care se rezervă terenurile cele mai bune. Anul trecut producţia orzului a fost de 10.9 q. mt., iar media anormală a fost de 7.7 q. Producţia totală de orz a anului 1927 a fost de 12.499.157 q. ml., producţie din care o bună parte s-a valorificat la export, împreună cu rezervele anului trecut. Ovăzul reprezintă şi el o uşoară urcare faţă de suprafaţa anului trecut: 1.084.408 Ha. în 1927 cu un sport de 5.989 Ha. Producţia a fost de 7.8 q. la Ha. lată de 10.7 q. anul trecut şi 7,6 g. media cincinală. Preţul bun a stimulat şi exportul ovăzului. Porumbul a devenit planta cea mai importantă din agricultura României, atât prin întinderea cultivată, cât şi prin producţia la Ha., producţia totală cât şi prin cota parte importantă, pe care o ia an de an în comerţul nostru exterior. Porumbul e planta de predilecţie a ţăranului român şi acea pe care ei o cultivă cel mai bine. întinderea cultivată cu porumb a continuat să crească şi a atins în 1927, după calculele statistice provizorii, 4.219.426 Ha., cu 159.991 Ha. mai mult ca anul trecut. Producţia a fost din nefericire foarte mică, datorită secetei şi anume numai 8,7 a. mt. la Ha., în timp ce Producţia anului trecut a atins recordul de după război, 14,9 q. mt. la Ha., iar producţia medie cincinală a fost de 11,9 q. mt. Anul 1927 a fost astfel cel mai rău an de porumb de după război. îndată ce s’a Ştiut acest lucru, preţul G. IONESCU-SIŞEŞTI (Citiţi continuarea în pag. II-a) Anul politic intern | )^<2^CZZZDCæ2DCZZ2Z>CZSZ2DCZZZDaDac?Z^cæ^c?7^ry?^r7rr^,$i{ 1927 ! An hotărâtor în istoria politică a ţărei. An de doliu, de lovituri neaşteptate ale soartei, de emancipare grăbită. Dela război, trăiam sub o dublă tutelă. Regele Ferdinand şi cel dintâi dintre sfetnicii şi prietenii săi, Ion I. C. Brătianu, supravegheau de aproape, adaptarea României la noua ei constituţie democratică. Alături de „legalitatea“ sufragiului universal şi a suveranităţii naţionale, aveam realitatea unei autorităţi regale, de o părintească atotputernicie. In virtutea acestei a tot puternicit, generalul Averescu fusese însărcinat cu guvernul anul trecut In virtutea aceleaşi autorităţi, d. Ion C. Brătianu primi în ajunul morţii Regelui, toate formele exterioare ale unei puteri pe care o deţinea de fapt de la începutul războiului european . Moartea Regelui era prevăzută. Boala nimicea încet dar fără cruţare, zilele celui dintâi Suveran al României Mari, pe Regele blând şi sfios, a cărui glorioasă domnie înseamnă un şir nesfârşit de jertfe grele şi dureroase. Toate măsurile politice fuseseră luate, la timp, ca voinţa sa tutelară să fie prelungită şi dincolo de a sa viaţă. Guvernul Ştirbey veni cu formula „alegerilor libere". In realitate avea misiunea să strângă toate forţele politice ale ţărei în jurul lui Ion Brătianu. Când această misiune nu reuşi, dispărură şi d. Barbu Ştirbey şi alegerile libere. Ion Brătianu veni singur, ca să corecteze, odată mai mult. ..capriciile“ sufragiului universal. Ion Brătianu credea în chemarea sa. Prezenţa sa la putere îi părea indispensabilă, ca să asigure „continuitatea“ operei de guvernământ, adică tutela constituţională care până atunci fusese exercitată de către Coroană. Dădu principiului pe care îl apăra, un sens mai strâmt şi mai precis, declarând de a sa datorie de a veghea cu Intransigenţă ca nimeni, din năuntru sau din afară, să nu se atingă de modificările constituţionale din 1926... f ; - ^ . . »•-ÿrTf»**' g 1 Ion Brătianu crezu că îndepărtase primejdiile, prin Instalarea sa la putere, sprijinit pe o majoritate parlamentară, aleasa și disciplinată ca în vremuri vechi. Se străduise, în adevăr, sa îndepărteze primejdiile. Nu însă de cele din închipuirea sa. Guvernul liberal porni la luptă, cu o uimitoare îndârjire, împotriva unei umbre. Şi îşi toci puterile, în câteva luni, sub povara cumplitei obsesiuni. Făcuse toate greşelile pe care le poate face un guvern, de la procesul Manolescu la scandalul de la Oradea Mare. Opoziţia juca in această dramă rolul corului antic. Constata şi comenta loviturile destinului. Peste capetele eroilor de la putere şuerau şerpii Eryniilor. Opoziţia îşi menaja vocile pentru corul final. I se dădu, în mai multe rânduri, prilejul să iasă din „echivoc". Nu ni se cuvine nouă să judecăm dacă bine sau rău a făcut că nu a eşit Ne explicăm însă, refuzul opoziţiei prin dorinţa ei de a nu fi târâtă, vrând nevrând, să joace şi ea, la discreţia unui regisor autoritar, o dramă de a cărei desăvârşită irealitate era pe deplin convinsă. « Soarta voi ca prin moarte, Ion Brătianu să puie însuş capăt „echivocului“. De data aceasta, moartea era neprevăzută. Ea tulbura toate planurile, nimicind pe singurul om care de la război încoace putea face planuri politice în ţara noastră. Om întreg şi armonios, Ion Brătianu se ridicase, sprijinit cu însufleţire de unii, combătut cu îndârjire de alţii, atât de sus în viaţa politică a ţării, încât, privit din ţară sau din afară, domina situaţia. Prăbuşirea lui emoţiona deopotrivă guvern, parlament şi opoziţie. Şi prima reacţiune a celor din jurul său fu de a cere, ca în preajma unei catastrofe, un guvern naţional. După funeraliile naţionale, atmosfera începu să se limpezească, împreună cu Primul Ministru, dispărură şi visurile sale chinuitoare, datorite puterii sale şi croite pe măsura sa. „Echivocul“ rămase pentru mai târziu, o pagină de istorie, azi încă nescrisă. In schimb apărură, intr'o lumină mai crudă, mai neiertătoare, singurele realităţi ale vieţii noastre publice : ne*mulţumirile economice şi politice ale unui popor sărăcit şi adânc necăjit. Oamenii politici, simţind gravitatea situaţiei, au căutat o soluţie. Şi o caută şi azi. * D. Vintilă Brătianu vrea unirea tuturor, cu câteva „procente“ în favoarea sa. E o soluţie tranzacţională ca să împace chemarea partidului liberal, în care crede ca şi fratele său, cu cerinţele imperioase ale democraţiei, cărora nu poate resista cu aceiaşi autoritate ca Ion Bratianu. D. Iuliu Maniu, consequent cu politica sa de zece ani de zile, cere „alegeri libere“. Formula şefului partidului naţional ţărănesc, care părea multora o ideie fixă, de o jenantă şi nesuferită fixitate în vălmăşeala ideilor mobile ale mediului nostru politic — înseamnă azî, când arbitrii constituţionali ai dispărut, respectarea singurei autorităţi care ne-a rămas : Legea. Controversa Brătianu- Maniu nu are, bine înţeles, numai un înţeles doctrinar. In practică înseamnă ciocnirea între dorinţa d-lui Vintilă Brătianu de a rămâne la putere şi voinţa d-lui Meniu de a veni la putere. Dar mai înseamnă un lucru» înseamnă necesitatea, recunoscută de amândoi şefii de partida de a se înţelege asupra guvernărei de mâine. Unul prefera colaborarea la guvern pe baza unui program comun. Altul crede că o colaborare nu e practică în sistemul celor două partide căci lasă ţara fără rezerve. Şi susţine necesitatea unei rotaţiuni la putere, fără a exclude posibilitatea unui acord în ce priveşte programul de guvernare. Rotaţiunea poate fi dobândită prin învoială sau prin luptă. Totul depinde de priceperea celor care având situaţia în mână, îşi dau sau nu seama, de seriozitatea ei şi de grabnica nevoie a unei destinderi şi a unei prefaceri . Situaţia ţărei e serioasă. E serioasă nu numai din cauza împrejurărilor externe. Nu numai din cauza pregătirilor militare ruseşti, a uneltirilor diplomatice maghiare şi a desăvârşitei noastre nepregătiri materiale. Cu asemenea primejdii neam obişnuit în mult frământata noastră istorie. E serioasă, mai ales din pricina crizei morale în care ne zbatem. Se clatină încrederea în stat, în politică şi în cei cari o fac. Se clatină încrederea în cinstea celor de sus şi celor de jos, în cinstea tuturor celor cari vin în atingere cu averea statului şi cu banul public. Se clatină încrederea în roadele muncei oneste, în virtutea desinteresărei şi a datoriei împlinite. Cauza publică nu mai e sfântă pentru mulţi. Unii o pângăresc prin lipsă de solidaritate, alţii prin lipsă de disciplină, alţii prin lipsă de cinste, iată primejdia care ne ameninţă. Reacţiunea nu poate, nu trebue să fie numai de ordin politic. Viaţa politică trebuie să fie privită cu seriozitate de toată lumea. Judecata conştiincioasă a opiniei publice e în acelaş timp, un imbold şi un frâu folositor, pentru oamenii politici. Dar în afară de politică şi cercurile ei, e timp ca toata cercurile muncitoare şi prod»** cătoare să-şi revizuiască conştiinţa faţă de cauza publică. In anii care vin, ţara noastră, politiceşte emancipată şi aşezată zi de zi în faţa unor probleme mai grele, nu se poate lipsi de bunăvoinţa şi de devotamentul tuturor, pentru a dobândi, împreună cu aşezarea ei politică, şi echilibrul moral de care are nevoie. GRIGORE GAFENCU