Ateneu, 1989 (Anul 26, nr. 1-12)
1989-12-01 / nr. 12
N ATENEU • ştefan DINCESCU MAMA ţara Mumă, toate-s ale tale ! Cerul Instalat şi mina mea, mina mea purtînd în vîrf o stea, pomul roditor şi libertatea, buciumul din văile natale, zorile ,eternitatea, mumă, toate-s ale tale / Mumă, toate-s ale tale ! Cimitirele preapline din Vaslui pîn'la Rovine, cunele zglobiu păzind mioara, fluierul de os şi cel de fag, steaua mea purtîndu-te în steag, mumă, toate-s ale tale ! SAT OLTENESC Sub zalele crailor plîngînd în pămînt cu capul pe şeile cailor, seminţele încolţise lăcrimînd. Cinci se întîmplă de mor, aici bărbaţii se preschimbă în stîlpi de pridvor şi-n cumpene de fîntînă. Alăptînd soarele şi doinele noastre, înfiind izvoarele, mumele se preschimbă în dealuri cu vii şi-n iazuri albastre, în fluiere cîntînd într-o limbă în care Orfeu zilnic se schimbă în curcubeu. HYPERION Numai visîndu-l, pîinea mi se coace pe vatră. Numai visîndu-l, iarba mă strigă din piatră. Numai visîndu-l, Ahile îngenunchează în faţa izvorului. Numai visîndu-l, marca devine văzduhul condorului. DOJANA DE COPIL Dormi cu sabia la şold, iubeşti cu armura pe tine. Visezi să lucrezi cu cure pentru săgeţi din guşile privighetorilor. Domnule Gengis-Khan, matale urăşti iarba şi fluturii, ploaia şi cîntecul morilor! U V A D I — Amphion, sînt pe aici, la două veşnicii de tine aproape ! Soarele meu îţi dogoreşte mereu pe gură, pe sînge şi pleoape. — Dragostea mea, să aşterni patul în oul Căii Lactee, din coarne cerbii să-ţi răstoarne la uşă maci şi orhidee. — Vino, bărbate! Sînt, pe aproape, noapte cu basme între coperţi. Cînd urşii mei dau iama în vis, c-o pană pe înger să-i cerţi. — Uvadi, păcatul mă soarbe ! Mi-e carnea beată de sîngele tău. Ploaia şi vîntul mi te împrăştie aur peste munţi, peste rîuri şi hău. EBBraKEBBssRSEsseMaHtssssB® DECEMBRIE 1989 © PAG. 8 @ mass1. Colocviu „Ateneu“ Creanga -contemporanul nostru Despre Creangă se discută adesea fără sentimentul angajării, al confruntării opiniilor. Valoare clasică, el e elogiat pentru merite faţă de care cititorul obişnuit nu se arată întotdeauna sensibil. Acesta, după terminarea şcolarităţii, îl citează, eventual, dar — lucru ce poate fi dovedit statistic — nu-l şi citeşte. în cele mai multe din cazuri, de vină e prejudecata că autorul Amintirilor şi al Poveştilor ar fi, exclusiv, un „scriitor pentru copii“, de care tu poţi despărţi la vîrsta maturităţii. Din păcate, nu e singura neînţelegere faţă de opera sa. Anumite articole festive nu ne pot înşela asupra acestei situaţii. Mai puţin consistentă decit cea impusă de Eminescu sau Caragiale, tradiţia literară instituită de Creangă scapă, apoi, nu o dată, anum cercetătorilor. Permanenţa operei humuleşteanului nu e un aspect vizibil cu ochiul liber, ci unul de demonstrat, lată, formulate pe scurt, cîteva din motivele ce ne-au determinat să organizăm alăturatul „colocviu“, la care am invitat trei critici de vârste diferite, un povestitor şi un etnolog, cu toţii binecunoscuţi publicului, şi legaţi prin diferite contribuţii de tema noastră. 1. Scriitor „unic“. Creangă poate fi considerat, asemenea lui Eminescu şi Caragiale, „contemporanul nostru“ ? 2. Care din valorile etice şi mijloacele artistice afirmate prin opera sa au supravieţuit pînă astăzi ? 3. Cum păşeşte Creangă în „al doilea secol al nemuririi“ sale ? Trecerea vremii îl măreşte sau îl micşoează ? Sper ca răspunsurile lor să aibă ecou şi ca discuţia începută acum să continue. (C. Cn. Centenar Creangă 1. In materie de artă, ideea de contemporaneitate, astfel formulată, se confundă aproape cu cea de actualitate. Vedem cu ochii noştri tot felul de lucrări perfect contemporane nouă, dar practic inactuale. Cărţi şi spectacole de o zi !... Pe un Stendhal, pe un Van Gogh ori pe Mozart îi simţim însă alături, mereu vii. Ei sunt nu numai contemporanii noştri, dar vor fi şi ai celor din mileniul ce vine. Vedem în ei, în fond, valori supratemporale , permanente, în poziţia lui Eminescu ca auto-subiect, în atitudinea sa existenţială, cu reacţii revelatoare, recunoaştem manifestările unui Ego universal. Statornic preocupat de proiecţia în eternitate, un asemenea Eu universal, implicînd întreaga condiţie umană, nu va înceta niciodată să atragă atenţia. Intră în calcul atît cantitatea de viaţă care respiră din marile opere, cît mai ales calitatea artei —, aceasta hotărîtoare. Permanenţa lui Creangă, contemporanul nostru, mi ţine de anecdotica în sine —, întîmplările din amintiri neavînd nimic senzaţional ; poveştile, la rîndul lor, urmează tipare date (desigur regîndite, în distribuţii personale), dar dincolo de acestea acţionează un duh sclipitor, inanalizabil, un puls interior unic, nemaiîntîlnit. Verva bine strunită nu cunoaşte goluri ; voia bună aduce culoare şi vibraţie ; dacă greşelile sînt pe oameni, proverbele — în torent continuu — îndeamnă la o filozofie practică echilibrată, avînd rădăcini în experienţa milenară. Nimic arid, nici o notă falsă... Pe scurt, autorul lui Harap-Alb crede în rînduieli de mult verificate, în principii cărora generaţii în şir le-au dat audienţă, cu sentimentul unei solidarităţi tonifiante. Latura emotivă, cită există, e pusă sub surdină, de unde absenţa patosului şi mîhnirii, o mitologie avînd ca suport seninătatea iar ca argument consonanţa cu datele eterne. Iată de ce Creangă — cel care ne-a încîntat copilăria — ne însoţeşte benefic toată viaţa. Fenomenul Creangă nu înregistrează sincope. 2. S-a spus despre Creangă că e omulproverb. Nu e prilej la care naratorul să nu scoată din turbinca lui un adagiu, o zicere, o observaţie consacrată. Mobilitatea „omului-proverb“ excelează în modul aplicării lor suple, de la un caz la altul. Rîsul cu subînţeles, voia bună, acestea sînt trăsăturile unui comentator slobod la gură, deloc rigid ori dogmatic, tinzînd cu dezinvoltură spre înţelepciune şi măsură. Prioritare în rostirea lui sînt faptele, de unde viziunea plasticizantă, viaţa ca succesiune de întîmplări, de acte pe marginea cărora se glosează inteligent. Simţim neîncetat că naratorul — apelînd programatic, ritmic la statutul moral moştenit, la vorba (experienţa) ceea — se vrea un exponent, un purtător de cuvînt — că îndărătul „ţăranilor“ lui e o lume. El trage esenţele, fără a-şi asuma vreun merit. Sub raportul artei, vorbim de eminescianism ori de caragialism —, nu şi de crengism, dar, oricine ştie, există un cîmp stilistic, mai exact o categorie Creangă, aşa cum există o distinctă categorie Eminescu. Prin 1922, cînd la Viaţa românească se reactualiza discuţia antebelică despre specificul naţional în literatură, se trimitea la limba „perfect românească“ a lui Creangă ; argument în sprijin : învăţatul lingvist A. Philipiide dădea în sintaxa lui „exemple aproape numai din Creangă“, deoarece „numai fraza lui nu e influenţată de nici o sintaxă străină“... Farmecul lui Creangă s-a exercitat, cum era de prevăzut, asupra multora, dar stilul Creangă, inimitabil, rămîne deasupra oricărei contrafaceri, în Calistrat Hogaş, originalul hălăduitor prin munţii Neamţului, Tudor Vianu vedea „un Creangă trecut prin cultură“. Elemente dialogice în genul humuleşteanului sunt vizibile în savuroasa povestire hogaşiană Părintele Ghermănuţă şi în alte fragmente. Cu Creangă a fost comparat modestul prozator fălticenean Ion Dragoslav, căruia, la recomandarea lui Duiliu Zamfirescu i se atribuia un important premiu al Academiei Române. Distanţele între Creangă şi Dragoslav sunt însă enorme în cele unsprezece evocări şi comentarii, consacrate de Sadoveanu ilustrului înaintaş revine de mai multe ori mărturia că acesta a fost „învăţătorul“ său. Oarecum surprinzătoare este declaraţia lui Rebreanu, care într-un interviu din 1923 număra printre „maeştrii“ săi români pe Creangă şi Caragiale, pe Sadoveanu, de asemenea. Istorisirea sadoveniană despre „un ţăran cam nătîng“ şi despre un lup ucis de nişte boi pare o prelungire din Creangă —, episodul din Lupii de la Cucoara urmează un război crîncen fiind probant. Impresia să ne găsim în atmosfera lui Creangă are şi un alt temei. Nu limbajul lui Creangă în exclusivitate a servit ca model, ci limba vie, din zonă, aceeaşi în ţesătura şi nuanţele ei specifice. Sadoveanu utilizează acelaşi vocabular, dîndu-i o altă pulsaţie. Deşi la autorul Amintirilor din copilărie tehnica fragmentaristă obnubilează ideea de construcţie, lăsînd să pară că preocuparea de compoziţie e minimă, nimic nu e lăsat în voia condeiului. Miracolul prozelor lui Creangă, recunoscut de toţi comentatorii, e de a fi păstrat în forma lor scriptică un profund aer de oralitate, de spontaneitate, de gata-făcut. 3. Situaţia lui în posteritate e una dintre cele mai clare. Secolul care s-a scurs de la dispariţia lui fizică n-a făcut decît să-i confirme, în diverse moaduri, dimensiunile de excepţie. Tradus în peste patruzeci de limbi (anul acesta şi în Japonia), menţionat în marile enciclopedii din toată lumea, studiat în numeroase monografii — începînd cu cea din 1930 a francezului Jean Boutiére, valorificat în scenarii de teatru şi film şi comparat cu celebrităţi ca Rabelais şi Charles Perrault, cu Fraţii Grimm şi alţii. Timpul lucrează pentru Creangă. Constantin CIOPRAGA 1-3. Aş observa, mai întîi, că toate întrebările par să aibă drept sorginte o anume îngrijorare faţă de opera lui Creangă, faţă de soarta operei lui acum şi mai tîrziu. Aceasta înseamnă că se bănuieşte un recul în receptarea ei, pe care ar fi bine să-l prevenim şi căruia de asemenea, ar fi bine să-i constatăm cauzele. Se recunoaşte de multă vreme cît de dificil este să se fixeze individualitatea lui Creangă. Mai mult decît oricare alt scriitor, humuleşteanul refuză interpretarea după criterii standardizate, ceea ce incită critica şi o îndreaptă — sper — către eventuale şi viitoare aproximări verosimile. Mai ales că critica „de intuiţie“ şi-a spus cuvîntul, fără a fi epuizat cîtuşi de puţin esenţa unei opere singulare. Istoria literară a adus şi ea precizările necesare, pentru situarea în epocă a omului. Rămîne ca abia de acum înainte să se caute o combinaţie a celor două aspecte — critic şi istoric — pentru aflarea unei căi specifice de abordare a unui univers care se lasă atît de greu pătruns. Dacă pentru Eminescu şi Caragiale avem aproape anual la îndemînă cîte un studiu monografic, pentru Creangă abia dacă apare unul la cîţiva ani buni. Inaderenţă ? Adică necontemporaneitate ? Să „dateze“ atît de mult Amintirile ori Dănilă Prepeleac ? Sau mai curînd intervine acelaşi motiv, anume dificultatea demersului ? Ne-am întors deci la întrebările „Ateneului“, pentru a confirma nu inactualitatea unei opere, ci mai curînd inaccesibilitatea ei. Aş vorbi, din această cauză, de un „complex Creangă“, vizibil deocamdată în critica românească începînd chiar cu Maiorescu, atît de neîndemînatic în împrejurarea de faţă. Toate acestea se petrec pentru că nu putem găsi atît de lesne, în cazul lui Creangă, acel „punct de vedere“, unghiul din care să ni se ofere o privelişte insolită şi aceasta, repet, din cauza neajutorării noastre, a criticilor. Căci pentru cititori problema este rezolvată. Diversele circuite de lectură l-au adoptat pe Creangă de multă vreme şi continuă să-l considere un bun cîştigat pentru totdeauna, din diverse motive (educaţionale, etice, etnice). Aici se manifestă fisura dintre cititori şi critici şi tot aici, cred, îşi află răspunsul cea de a doua întrebare a revistei: au supravieţuit şi vor supravieţui absolut toate mijloacele artistice afirmate prin opera lui Creangă. Nu scriu aceasta din considerente de ordin conjunctural, ci afirm o realitate şi totodată un adevăr curent. Cititorul român de proză şi prin el implicit şi scriitorul nostru se folosesc de mult timp şi se vor folosi încă de a ceea ce numiţi „mijloacele artistice“ ale lui Creangă, deoarece acestea exprimă nemijlocit esenţa limbajului, nu a cuvîntului. Limbaj pe care fiecare membru al etniei îl deprinde şi cu ajutorul lui Creangă. Marin Preda susţinea, în convorbirile sale cu Florin Mugur, că humuleşteanul face parte dintre scriitorii care nu pot fi cu adevărat preţuiţi decît la maturitate. Aprecierea, venită din partea unui scriitor căruia, pe bună dreptate, îi repugna provincialismul, dovedeşte că Ion Creangă a aflat o anume cale de evitare a acestuia, situîndu-se într-o actualitate perenă. Poate că aici ar trebui căutată şi o modalitate de investigare mai proprie a Amintirilor şi povestirilor, anume la confluenţa dintre etnie şi individualitate. Este atît de complex Creangă, încît demersul nu poate fi decît unul pluridisciplinar sau, mai exact, interdisciplinar. Pentru că, în opinia mea, marele scriitor a aflat o cale proprie, un răspuns particular la chestiunea atît de dificilă a raporturilor dintre individ şi colectivitate, dintre ins şi etnie. Un răspuns marcat de istorie, fără nici o îndoială, explicabil din punct de vedere istoric. Dar, tot fără nici o îndoială, impresionînd profund modalitatea de exprimare prin cuvînt. Creangă înfăţişează, după părerea mea, o dată cu Eminescu, Maiorescu şi Caragiale, cei dinţii răspuns modern din literatura noastră referitor la integrarea în societate. Lucru semnificativ, întrucît ne aflăm îndată după revoluţia paşoptista, care a făcut loc unei rapide modernizări, unei rapide sincronizări a noastră cu lumea contemporană. Din această perspectivă, Creangă, o dată cu cei amintiţi mai sus, dobîndeşte statutul de întemeietor. Acesta fiind, în colectivităţile contemporane, unul dintre cele mai respectate. Pentru a nu interveni cu afirmaţii de ocazie, aş susţine că, înainte de toate, aici este de căutat răspunsul la ultima întrebare : în al doilea lui secol, scriitorul intră fără a-şi micşora locul cîştigat. Dimpotrivă, el îşi consolidează, cu trecerea vremii, piedestalul. Nu este mai puţin adevărat însă că sîntem şi noi datori a face mai mult în acest sens, cu deosebire printr-o corectare a manualelor şcolare, unde se perpetuează o imagine stereotipă şi perimată. în acest fel, ne vom ajuta şi pe noi înşine să-l redescoperim pe Creangă. Dan MANUCA 1-3. Ca în majoritatea cazurilor, şi întrebările acestei binevenite anchete privitoare la destinul operei lui Ion Creangă în actualitatea noastră literară îşi conţin răspunsurile : măcar la două dintre aceste întrebări (1 şi 3) se pot prevedea răspunsuri afirmative, optimişti de care nu ducem lipsă făcîndu-le chiar răspicat afirmative (gen „sigur că da , Creangă e şi el contemporanul nostru“ şi „desigur, trecerea vremii nu scade cu nimic valoarea operei humuleşteanului“). Oricît le-am voi de clare, aceste răspunsuri comportă însă numeroase nuanţări, nu dintre cele mai luminoase, pentru că, iată, simpla inventariere a titlurilor din fişierele bibliotecilor ne pune în faţa unei realităţi care poate deconcerta pe autorul răspunsurilor de mai sus : bibliografia critică a prozei lui Creangă este, întîi cantitativ, cu mult sub aceea a operei lui Eminescu şi Caragiale (faptul e cu atît mai semnificativ cu cît textele lui Creangă nu s-au bucurat de acelaşi „tratament“ aplicat, în deceniul şase, creaţiei eminesciene). Curioşi şi, poate, contrariaţi, să răsfoim puţin această bibliografie : cele mai multe titluri privesc viaţa humuleşteanului şi numai în al doilea rînd opera sa. Astfel, prin scăderi succesive (progresia poate lucra şi în sens invers !), ajungem la nu mai mult de zece titluri care ar putea conta în ceea ce numim exegeza operei. Subiect dificil, „rotund“ cum a zis G. Călinescu . ..epuizat“, după contribuţia călinesciană, cum au crezut mulţi. Explicaţia, una dintre ele, constă în convingerea că scrisul lui Creangă este unul cît se poate de „transparent“ , prima nuvelă realistă (cum a categorisit G. Călinescu pe Moş Nichifor) şi cea dinţii autobiografie de anvergură (pentru că prima în ordine cronologică rămîne Istoria vieţii mele a lui Teodor Vrânov, datată 1845) nu par a pune probleme deosebite de interpretare ; singura dificultate ar fi descrierea, rezumarea lor. Apoi, Creangă este ceea ce se cheamă un scriitor „popular“, cunoscut de elevi încă din primele zile de şcoală (şoimii din clasa I se întrec, după aranjarea în bănci, în a povesti Capra cu trei iezi) ; cum se ştie, popularitatea în exces creează nu puţine obstacole în calea exegetului (între altele, marele public, amator de fapte senzaţionale, caută „legendele“ vieţii pe care destui autori le-au creat şi susţinut vîrtos) ; în acest fel, opera este mereu povestită nu şi interpretată, iar majoritatea celor care dau amintitele răspunsuri optimiste sunt gata să relateze, cu risipă de amănunte, diverse episoade, din biografia humuleşteanului adus de telegarii lui moş Luca în rohatca Păcurarilor din Iaşi. Atunci, în ce fel este Creangă, în adevăr, „contemporanul nostru“ şi, mai mult, a reprezentat el un model activ pentru generaţiile de prozatori din secolul XX ? Şi încă : receptarea în epocă a creat premisele necesare, a croit făgaşul apropierii de operă ? A fost socotit Creangă scriitor, atunci şi mai tîrziu ? Alte întrebări la care nu se mai poate răspunde atît de repede ,şi atît de răspicat afirmativ. Starea bibliografiei critice a operei humuleşteanului trebuie explicată prin baza de pornire ; iată : „talent primitiv şi necioplit“ (L. Negruzzi), „vîrtosul glumeţ“ (T. Maiorescu), „felul pitoresc, cam vulgar“ şi „nimic din ceea ce formează elementul cel mai interesant în sufletul omului modern“ (N. Iorga) — judecăţi de valoare, să recunoaştem, nu prea favorabile operei ; în schimb, omul... Apoi, ce fel de conştiinţă de scriitor poate avea cineva care e adus „de mină“ în cercul marii literaturi a epocii (se suţine greşit mai departe şi elevii învaţă în continuare că Eminescu l-a îndemnat să scrie şi tot el l-ar fi introdus pe Creangă în saloanele „Junimii“, cînd, de fapt, humuleşteanul frecventa societatea ieşeană cu cel puţin patru ani mai înainte de a-l fi cunoscut pe marele său prieten , Maiorescu însuşi a spus-o !), care e mereu dispus să facă „pe prostul“, care scrie greu şi îşi ascultă fiecare cuvînt („cînd scrie, parcă aude fraza că i-o repetă cineva la urechi, apoi şterge, scrie şi iar şterge“, spune un contemporan), care n-are simţ critic şi nici conştiinţa propriei valori („Arabul cel mai fanatic socot că n-a avut mai multă admiraţie şi devotament pentru Mahomed decît Creangă pentru Titu Maiorescu“ sub influenţa căruia „Creangă a devenit scriitor“, zice un alt contemporan), care nu are şcoală, nu a fost pe la Viena, nici la Berlin sau Paris şi despre a cărui bibliotecă nu ştim mai nimic ? Să spunem că şi ulterior noţiunea de scriitor (cu tot ce implică ea) l-a ocolit discret dar sigur pe humuleştean : „unul din marii povestitori“, „sinteză a geniului popular“, folclorist chiar (Amintiri din copilărie este pen- * tru francezul Jean Boutiére „un fel de culegere folclorică foarte originală“) — acestea sunt judecăţile de valoare cele mai frecvente ale exegeţilor operei. în liniile acestui tablou, foarte general e adevărat, se află însă destule elemente ce pun în valoare modelul activ pe care l-a reprezentat ^opera lui Creangă, Amintiri din copilărie, mai ales, pentru proza secolului nostru. Această carte a funcţionat nu atît ca un spaţiu de identificare, cît, mai cu seamă, ca un reper de delimitare pentru autorii de texte autobiografice de mai tîrziu . G. Ibrăileanu (Amintiri din copilărie şi adolescenţă), N. Iorga (O viaţă de om, aşa cum a fost), Mihail Sadoveanu (Anii de ucenicie şi Cele mai vechi amintiri), Lucian Blaga (Hronicul şi cîntecul vastelor), Marin Preda (Viaţa ca o pradă), Livius Ciocîrlie (Complotul scufundat), Valeriu Cristea (După amiaza de sîmbătă), pentru a mă referi doar la cărţile importante, jalonează evoluţia unei specii literare al cărei început se plasează în opera lui Creangă, în condiţiile în care nu avem încă o conte să se ocupe de prezenţa şi formele de manifestare ale acestui model în proza noastră (cum, pentru poezia eminesciană, a publicat recent o remarcabilă exegeză Ioana Em. Petrescu , Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti), o schiţă fie şi foarte sumară ar putea fi instructivă în acest sens. Putem crede că fiecare autor de text autobiografic s-a întors spre trecut cu grija de a nu repeta, de a se delimita de experienţa naratorului din Amintiri ; astfel, raportat la modelul literar al acestora. Hronicul lui Blaga prezintă cîteva particularităţi de construcţie care individualizează textul autobiografic în cuprinsul operei blagiene. Cronologia este, ca şi la Creangă, una extraordinară, fapt marcat şi grafic în carte : autobiografia comentează ceea ce viaţa „a scris“. Secvenţele evenimenţiale amintesc de „scenele“ din Amintiri ; numai că aceste segmente, în care se descrie existenţa copilului din Lancrăm, nu păstrează acelaşi interes întrucît între cele două texte este o deosebire fundamentală . Amintirile lui Creangă se structurează prin epic, în vreme ce Hronicul lui Blaga îşi găseşte principiul construcţiei în poetic. Atmosfera „cercului“ copiilor din Lancrăm este mult deosebită de aceea a Humuleștilor : aici, după amiezele sînt largi, suverane rămînînd istorisirea, comentariul unor fapte din cronica erotică a satului, ciugulirea din ciorchinii închipuirii , colectivitatea, elementul de prim-plan (spre deosebire de textul lui Creangă, care impunea individualitatea), reprezintă, într-o altă ordine, spaţiul securizant al visărilor eului narator. Blaga naarasHwesaa