Ateneu, 1991 (Anul 28, nr. 2-10)

1991-02-01 / nr. 2

Constantin POTINGĂ: Ne aflăm în preajma împlinirii unui an ele la Revoluţia antidictatorială şi antitotalitară din decembrie 1989. Ce gînduri şi sentimente vă animă acum, aflîndu-vă din nou acasă ? Lola BOBESCU : în aceste clipe îmi amintesc cu cîtă emoţie am urmărit alături de toţi bel­gienii, de lumea întreagă, evoluţiile dramatice din timpul Revoluţiei. Sunt fericită că tineretul, împreună cu poporul întreg, cu armata, prin lup­te grele, dînd şi numeroase jertfe, a izbutit să răstoarne dictatura, sper pentru totdeauna, din mult încercata noastră ţară. Deşi atunci mă aflam departe de ţară, ca româncă am fost tot timpul cu gîndul şi inima alături de cei de acasă. Şi, o dovadă despre aceasta este faptul că am tre­cut de îndată la organizarea unei acţiuni în spri­jinul copiilor din România, împreună cu orches­tra mea de cameră am organizat în ianuarie 1990 în marea sală a Palatului Artelor Frumoase din Bruxelles concertul extraordinar sub gene­ricul „Două mii de inimi pentru România“. N-am să uit cu cîtă solidaritate­­ au venit atunci în sprijin Asociaţia Artelor şi Culturii, Palatul Ar­telor Frumoase, instituţii de binefacere, tipo­grafia Wyckmans, radioul şi televiziunea, presa scrisă de la Bruxelles. La concert şi-au dat con­cursul, alături de mine artişti renumiţi: sopra­na Marie-Noëlle de Callatay, clavecinistul Ja­­ques Genty şi flautistul Marc Grauwels. Întrea­ga reţetă de 768 640 franci belgieni am dat-o „Medicilor fără frontieră“, care au trecut deîn­­dată la acţiuni de într-ajutorare a copiilor din România. După listele pe care mi le-au trimis apoi, rezultă că de aceste ajutoare au beneficiat 31 de leagăne, şcoli, grădiniţe şi case de copii din Transilvania, mai precis din judeţele Cluj, Bistriţa şi Sălaj. Iar acum, după un an, sunt onorată şi fericită că am putut să particip, ală­turi de mari artişti români, la concertul-specta­­col închinat memoriei celor căzuţi în Revoluţia tineretului român. C. P. : Contrbuţi Dumneavoastră alături de pianistul Dan Grigore la această manifestare o­­magială cu cele două „Adagio“-uri din Mozart şi Brahms au conferit acesteia un plus de mă­reţie şi solemnitate. L. B. : Vă mulţumesc. Sunt odată în plus fe­ricită dacă spuneţi că a fost aşa. C. P. : Nu m­i s-a părut neobişnuit, întotdea­una cînd aţi cîntat pentru România, fie la Bu­cureşti, fie pe alte meridiane, inima Dumnea­voastră a vibrat mai profund. împărtăşesc în­­tru-totul aprecierile din scrisoarea ce a fost adresată de conducerea Asociaţiei Artelor şi Cul­turii din Bruxelles după concertul din ianuarie în beneficiul copiilor din România, în scrisoare se spunea că poate niciodată admirabilul Dumnea­voastră talent nu s-a ridicat atît de înalt ca in acea seară. „Eterna şi deconcertanta Dumnea­voastră tinereţe, scria conducătorul acestei Aso­ciaţii, arta Dumneavoastră violonistică de o pu­ritate incredibilă, unică prin expresivitatea ei, generozitatea şi dragostea ce purtaţi permanent ţării de origine au electrizat auditorii entuzias­maţi“. Şi apoi, referindu-se la donaţia ce aţi făcut copiilor din România, în acelaşi document se scria : „Niciodată o astfel de sumă n-a putut fi oferită de către muzicieni. Bravo, de mii de ori bravo ! Vă mulţumim pentru a ne fi făcut să trăim graţie inimii şi geniului Dumneavoas­tră un moment de o calitate unică“. Aceste apre­cieri sunt cu totul valabile şi pentru contribu­ţiile Dumneavoastră concertistice de la Bucu­reşti. Vă mulţumim şi noi din adîncul inimii ! „Regină necontestată a violoniştilor“, cum vă spun pe bună dreptate belgienii, şi ne face plă­cere să vă spunem şi noi, proveniţi dintr-o mare şi longeviva familie de muzicieni romani. S­pu­­neţi-ne, vă rugam, pentru mai tinerii noştri citi­tori cite ceva despre familia Dvs. L. B. : Sâ ştiţi că am început să-mi scriu me­moriile, pe care sper să le traduc şi in româ­neşte. Am scris deja primul capitol, pe care l-am intitulat „Minus zero“, dar n-am ajuns încă la naşterea mea. Pe baza documentelor m-am re­ferit pînă acum doar la arborele genealogic. In ce-i priveşte pe muzicienii din familia mea aş menţiona In principal pe Aurel-Aron şi pe frapi săi Jean şi Constantin Bobescu. .Aurel-Aron Bobescu este tatăl meu. A avut o voce extraordinară, remarcată din primele clipe de după naştere. Cind s-a născut tata, bunicul care era preot, se afla la slujbă, la biserică. Cum casa nu era prea departe, gla­sul noului născut s-a auzit atît de puternic şi la biserică încît bunicul a spus tuturor celor ce-l ascultau : „Fiul meu va fi un cintăreţ !“ Şi, n-a greşit popa ! Tatăl meu a fost faimosul Aurel Bobescu. Bunicul l-a pregătit să fie preot. Ştia muzică, limbi străine. Era un poliglot. Vorbea curent latina şi greaca, precum şi limbi moderne. La 16 ani dirija „Carmen“ de Bizet. A fost profesor la liceul militar de la Mînăstirea De­a­­lu. A fost unul dintre primii tenori recunoscuţi din ţara noastră. Şi-a făcut o trupă de operă. Ca profesor a îndrumat-o şi pe marea noastră cîntăreaţă Eugenia Moldoveanu, care hohotea de plîns la înmormîntarea lui acum şase ani. Jean Bobescu a fost fratele tatii. Şi-a început studiile muzicale la Iaşi cu Eduard Caudella (1907—1908), continuîndu-le la Craiova. A fost un bun violonist şi profesor de vioară. A fost un reputat dirijor. El şi-a scris memoriile, care cuprind şi viaţa artistică a familiei. Dar eu nu sunt de acord cu ce a scris. Le socot false. în ce-l priveşte pe Constantin Bobescu, acesta este mai bine cunoscut. Viorel Cosma i-a con­sacrat trei mari pagini de text în lexiconul său „Muzicieni din România“. Născut în 1899, a fost compozitor violonist şi dirijor. A studiat şi el la Iaşi, ca­ şi fraţii săi. A debutat ca violonist la vîrsta de 7 ani, acompaniat la pian de Enrico Mazzetti, făcînd o mare carieră muzicală în ţară şi peste hotare ca interpret şi dirijor. A scris enorm: muzică , de scenă, vocal-simfonică, simfonică, de film, de cameră, corală, vocală ; a făcut numeroase prelucrări, transcripţii şi a­­ranjamente. C. P. : Dumnevoastră cînd şi cum v-aţi înce­put cariera ? L. B. : Ca să fac o glumă, aş putea spune că prima mea ieşire muzicală în public a fost la nouă luni, în braţele mamii, în tren. Mergeam de la Craiova la Rm. Sărat unde tata mare avea o proprietate. Atunci, în acel tren, deci cînd nu ştiam nici să merg, nici să vorbesc, eu am cîn­tat gama, pe care o auzisem de multe ori fre­donată în casă. Nu puteam pronunţa pe „r“, cîntam „do, re, mi...“ Vă închipuiţi ce succes am putut avea în rîndul călătorilor care m-au au­zit ! Cînd am ajuns la moşie, mama mare, exami­­nîndu-mi mîinile i-a prezis mamei mele, că voi ajunge violonistă. Am pus mina pe o vioară la trei ani. Era un dar pus de tata în pomul de Crăciun. Pusese o vioară pentru copii și un pian-jucărie dar des­tul de mare. Eu am ales vioara. Cînd aveam vreo cinci ani tata m-a dus să mă asculte George Enescu la vila „Luminiţa“. Primirea n-a fost amabilă. Am aşteptat mult cu tata într-un salon neîncălzit pînă ce Enescu şi elevul său Menuhin au terminat de servit ceaiul. I-am spus atunci tatei : „N-am să pot să-i cînt măiestrului că mi-s mîinile reci“. Dar i-am cîn­tat totuşi. După ce m-a ascultat George Enescu i-a spus tatei: — E binişor, e binişor. Talent n-are, da’ poate c-o să aibă mai tîrziu. Dragă Aurică, du-o la Paris să înveţe, li trebuie solfegiu. Tu nu poţi să te ocupi de ea, eu n-am vreme, că-s mereu pe drumuri. Peste şase luni aveam să debutez la Ateneu într-un recital acompaniat de tatăl meu, care mi-a fost şi primul profesor. Un mare critic mu­zical al vremii scria că de acum putem fi siguri că filonul ce pleacă de la Enescu are continui­tate. A apărut o mare violonistă româncă. Se spune că citind articolul, Enescu s-a simţit un pic vexat. Mai tîrziu, în Franţa, cînd aveam 12 ani şi cînd la un concurs am luat premiul în­­tîi, fiind senzaţia Conservatorului Naţional Su­perior din Paris, maestrul s-a lăudat : „Am cu­noscut-o, e magnifică“. După aceea profesorul meu m-a dus la George Enescu. Cîntasem Brahms. Maestrul, cu bunăvoinţă m-a îndrumat cum să-l fac mai bine. M-a luat şi la el acasă şi mi-a dat multe îndrumări importante. Intr-o zi mi-a spus : — Fetiţo, foarte bine. Ai făcut progrese ! La expoziţia din 1938 de la Paris am avut chiar bucuria să cint Concertul de Mozart în la major sub bagheta lui George Enescu, în anii următori s-a purtat foarte bine cu mine. Eu îmi cer scuze că am spus toate acestea, dar vreau ca publicul să ştie adevărul. C. P. : Aţi făcut o mare carieră internaţională. Aţi cîntat în toată Europa, în Mexic, Argentina, în Australia, aţi făcut un succes de răsunet în Japonia, cîntînd în aceeaşi seară, într-o sală de 3600 de locuri Bach, Beethoven, Brahms. Aţi fă­cut discuri la „Nipon Phonogram“ cu multă mu­zică franceză. Aţi obţinut şi Premiul Discului la Osaka... L. B.: Este adevărat ce spuneţi, dar eu zic că n-am făcut decit o jumătate de carieră. N-am avut niciodată impresari buni, n-am fost nicio­dată în America de Nord. Din cauza lui Menu­hin şi Stern. Au fost geloşi pe succesele mele. C. P. : Spuneţi, vă rog, cititorilor noştri ce preocupări actuale şi ce proiecte aveţi. L. B.: In prezent lucrez intens la desăvîrşi­­rea unui cvartet pe care l-am fondat cu cîtva timp în urmă. Se numeşte „L’arte del som­o“. După un an de pregătire, la 15 aprilie 1991 vom avea primul concert: „Mozart şi compozitorii pe care acesta îi admira“. Va fi în „Anul Mozart“. Toată viaţa am nutrit o pasiune pentru cvarte­tul de coarde. Toţi marii compozitori au scris pentru o astfel de formaţie. Trăiesc o mare sa­tisfacţie că eu am descoperit într-o bibliotecă din Belgia 6 cvartete de Giovanni Viotti (1755— 1824). Sunt extraordinare ! Le vom cînta în pri­mă audiţie. Deşi n-a ieşit încă în public, cvar­tetul nostru are deja un angajament în Belgia, la un festival, unde împreună cu un clarinetist care va veni special din Austria, de la Viena, vom constitui un Quintet. In decembrie înregistrăm cu cvartetul pentru un compact disc, la firma „Talent“. Vor să în­registrăm concertele de Bruch. Din păcate mă obligă să facem şi Fantezia ecoseză. Dar mie nu-mi place această fantezie a lui Bruch. De re­gulă, eu sunt numai ce-mi place. Pe agenda mea se mai află invitaţia de a face parte din juriul Concursului şi Festivalului In­ternaţional „George Enescu“, precum şi un alt turneu in Japonia. Apoi, n-am făcut încă Brahms pentru discuri. Mă pregătesc să-l fac, probabil la Moscova cu Orchestra Radio. Vreau, de asemenea, să mă în­torc la Bucureşti să fac Concertul al doilea de Bruch pentru disc. C. P. : La Electrecord ? L. B. : Nu. Electrecordul m-a refuzat sub tot felul de pretexte financiare. C. P. : Se vorbeşte că aţi fi făcut singură Con­certul pentru două viori şi orchestră de Bach. E o glumă sau... L. B. : Nu, nu e nici o glumă. Am înregistrat pe casetă video acest concert pentru două viori şi orchestră. Da, nu vă miraţi. Singură. Adică Lola cu Lola şi Orchestra de cameră „Lola Bo­bescu“, fără dirijor. C. P. : A fost, probabil, destul de complicat. Prima parte, Vivace din acest concert începe cu un tutu­ orchestral cîntat în forţe. Tema melo­dică de bază este introdusă de a doua vioară solistă... L. B. : Exact aşa. Apoi Lola — prima prota­gonistă reia, desigur pe un alt plan sonor a­­ceastă idee, după care glasul instrumentelor so­liste se îmbină continuu, convorbind tulburător cu orchestra. C. P. : Şi cum aţi făcut ? L. B. : Nici eu nu ştiu, în lumea electronicii video şi audio, stăpînită de oameni care ştiu şi muzică, totul este posibil. Ce a ieşit, e aproape un mister. Mă uit cam odată pe lună la aceas­tă casetă şi nu-mi vine să cred­ că cele două in­terprete sunt eu singură. E ca şi cum aş vedea prima oară această casetă. Finalul e chiar amu­zant. La sfîrşit, regizorul m-a pus să mă uit la mine însămi şi să-mi fac cu ochiul, ca şi cum i-aşi spune „celeilalte“ Lole : „vezi ce farsă le-am făcut?“ Iar „alter ego“ îmi spune printr­­un semn discret : „Ei, ai cîntat bine !“ La care eu spun : „Merci“. C. F. : C­ind aţi făcut această înregistrare ? L. B. : Destul de recent. La începutul lui 1989. După înregistrare s-a organizat o vizionare a casetei, anunţată drept vizionarea „Dublului de Lola“. Au venit toţi criticii ca la bilet. Unii ce şi-or fi spus ? Ei, Lola o fi înnebunit ! Dar după vizionare au făcut toţi cronici fenomenale. Unii ziarişti au mărturisit că s-au dus ca la o glumă muzicală, dar au plecat profund mişcaţi. Văzu­seră o raritate, un miracol al tehnicilor electro­nicii. C. P. : Desigur, cititorii ar dori să mai afle şi alte lucruri insolite despre Dumneavoastră. L. B. : Se poate, nu am nici un secret. Iată, spre exemplu, eu nu sunt dotată să scriu mu­zică. In materie de muzică sunt numai interpre­tă. Dar, sunt dotată pentru literatură. Am scris o piesă de teatru. Este intitulată „Viena în doi timpi“. C. P. : Titlul este in­citant, pentru că Viena valsului este în trei timpi. L. B. : Da, eu am surprins doar doi timpi ai acestei capitale a muzicii. Primul — momentul Mozart şi al doilea — momentul Strauss. C. P. : Deci în dramaturgia Dumneavoastră tot despre muzică este vorba ! L. B. : Nu se putea altfel, muzica este viaţa mea. Piesa s-a jucat şi a avut succes. Eu am jucat în travesti atît rolul lui Mozart cit şi cel al lui Strauss. Actorul trebuia să evite bine la vioară, la pian... Era în noiembrie 1988. Premiera s-a jucat într-o sală de 1000 locuri. Cu bilete foarte scumpe. Reţeta a fost de un milion de franci belgieni. I-am donat pe toţi copiilor han­dicapaţi dintr-un cămin special din Belgia, co­pii care sunt extrem de nenorociţi. Mass-media din Occident vorbesc mult despre condiţiile gre­le din căminele şi leagănele de copii din Ro­mânia. Dar despre condiţiile sub­umane din că­minele de handicapaţi de la ei nu suflă o vorbă Şi în ţările occidentale condiţia handicapaţilor e la fel ca şi în România. C. P. : Dar, să revenim la piesa de teatru... L. B. : în Belgia la fiecare doi ani este sărbă­torită o ţară în cadrul unor manifestări denu­mite „Europolia“. Urma tocmai să aibă loc „Eu­­ropolia — Austria“. Directorul acestor manifes­tări care asistase la spectacol m-a rugat să ac­cept un contract ca spectacolul să se joace și în acest cadru. Din păcate hazardul nu mi-a fost favorabil. Exact, dar absolut exact în ace­lași timp în care erau programate manifestările „Europolia — Austria“ eu aveam un turneu în Japonia pentru care semnasem contractul cu doi ani în urmă. Nu se putea face nimic. Deci n-am putut accepta propunerea. Textul, în limba fran­ceză, l-am depus la Societatea belgiană de artă dramatică. C. P. : Interesant, desigur, foarte interesant. Sperăm să se intereseze de această piesă de tea­tru şi secretarii literari din teatrele României. L. B. : Nu ştiu dacă pot spera la aşa ceva... C. P. : Pe cînd vă mai putem revedea la Bu­cureşti ? L. B. : în timpul dictaturii veneam acasă cu sila. Aveam aici părinţii. Veneam din dragoste şi din datorie faţa de aceştia, să-i văd şi să le las o parte din cacheurile mele. Veneam, vă spun din suflet, şi din drag de ţară. Pentru că orice s-ar întîmpla, eu am rămas româncă. O spun cu toată fiinţa. E adevărul curat. Vă pot dovedi cu un argument suprem. Ştiţi bine că mă trag dintr-o familie de longevivi. Tatăl meu a trăit 97 de ani. Unchii mei au murit la 95 şi respectiv 96 de ani. Constantin Bobescu are 91 de ani şi se ţine încă bine. Mama are 90 de ani, e cu mine în Belgia. Trăieşte normal, e activă. Eu încă nu am 100 de ani. Mă simt în putere şi sper să mai trăiesc încă mult. Cu toate acestea vreau să vă fac o confidenţă. Pentru orice even­tualitate, eu mi-am scris deja un testament. Acolo se spune că atunci cînd voi muri să fiu incinerată. Din trei motive: întîi, pentru că simt că am atîta energie în mine incit mi-e frică să nu mă trezesc în mormînt şi să suport coşmarul neputinţei de a mai vedea lumina zilei. Ce e incinerat, e moarte sigură. în al doilea rînd, nu vreau să fiu înmormîntată pentru că nu su­port gîndul că trupul meu ar putea fi mîncat de viermi. în fine, dar nu în ultimul rînd, pen­tru că doresc ca urna cu cenuşa rămăşiţelor mele pămînteşti să fie readusă în ţară, acasă. Un sicriu ar pune şi prea multe probleme, ar costa bani mulţi pentru transport. O urnă e mai simplu de transportat. Deci am lăsat scris ca cenuşa mea să fie adusă în patrie, şi să fie co­­borîtă în pămîntul din care m-am zămislit eu şi familia mea. Dacă Ministerul Cultura va voi să-mi facă un mic mormînt, eventual cu o piatră funerară sau o cruce şi o fotografie voi fi ono­rată. Nu pot suporta gîndul că aş putea rămîne printre străini şi dincolo de moarte. _ Revenind la întrebare, ce să vă răspund ? Eu aş dori să vin în ţară cit mai des. Voi veni de cite ori voi fi chemată. Nu există o bucurie mai mare decit să cînţi în sălile de concert ale ţării tale, pentru cel mai bun şi mai cald public din lume.★ La numai cîteva minute după această convor­bire care a avut loc joi 15 noiembrie 1990 în casa dirijorului Iosif Conta, după orele 22:00, solista a avut prilejul să vizioneze cu mare inte­res înregistrarea video a transmisiei directe la radio şi pe programul doi al televiziunii a con­certului de Bruch pe care îl interpretase cu cî­teva ore in urmă. Deşi era aproape de miezul nopţii Lola Bobescu urmărea înregistrarea cu nestabita atenţie. In timpul vizionării solista a avut cuvinte de laudă faţă de orchestră şi faţă de dirijorul Iosif Conta, despre care a declarat că se simte ono­rată că a acceptat să-i fie solistă in acea seara. In casa maestrului Conta avea loc o imitrire prietenească organizată în cinstea Lolei. Era un anturaj restrîns de muzicieni și ziariști. Video­­caseta continua să se deruleze. De la un timp privirea, pînă atunci surîzătoare a artistei a în­ceput sâ se înnegureze, pentru ca peste cîteva clipe chipul ei sa vădească o profundă nemul­ţumire. La un moment dat Lola a început sa-și rostească cu glas tare gindurile care o zbuciu­mau : — Vioara solistă n-a fost bine pusă în undă. Iar mai apoi: — Regizorul de transmisie a difuzat tot timpul imaginea mea luată doar de camera din dreap­ta, deşi am rugat să se folosească şi imagini luate din față. Priviţi ce profil îmi face acest cameraman. Chiar m-a pocit de tot. Și, doar eu arăt încă bine ! Am să le fac o scrisoare de scandal. Cînd pe ecran se afla imaginea unei violo­niste din orchestră : — Priviți ! Pe asta ce bine a luat-o ! Păi si­gur, dacă e tînără. După un timp, referindu-se la interpretare: — Vedeți, aici toate-s perfecte ! Bravo, doam­nă . E armonios. Și, cînd se cînta mişcarea finală, allegro ener­gico : — Aici eram enervată. Se întîmplaseră două mici accidente de digitație. Eram atît de ener­vată pentru aceasta incit îmi spuneam în gînd cuvinte foarte aspre, tot felul de ocări. Dar, cum finalul a­ fost magnific, toţi cei din jur am aplaudat pe solistă şi pe dirijor. Am în­cercat apoi s-o înbunăm pe Lola, spunîndu-i că amintitele inadvertenţe nu merită mare aten­ţie. S-au mai întîmplat şi altora şi se pot în­tîmpla oricui. Toate ar fi rămas cum ar fi rămas dacă ci­neva dintre cei de faţă ar fi avut inspiraţia să oprească banda în acel moment. Dar n-a fost să fie aşa. Artistei i-a atras imediat atenţia faptul că pe ecran se derula deja Colocviul cri­ticilor muzicali coordonat de muzicologul, pia­nistul şi organistul Iosif Sava, personalitate atît de cunoscută. Lola Bobescu a cerut să fie linişte. Asculta cu cea mai mare atenţie. O interesa totul. A primit cu mare plăcere aprecierile frumoase la adresa sa rostite de domnii Iosif Sava, Dumi­tru Avachian, Alfred Hoffman, Viorel Cosma, Eugen Pricope, sau ale doamnei Luminița Var­­tolomei... Dar cînd aceasta din urmă a exprimat părerea că „în mod natural“ virtuozitatea, teh­nicitatea solistei se află în scădere, Lola Bo­bescu a fost cuprinsă de o revoltă inimagina­bilă. Supărarea ei pe tehnicienii televiziunii pen­tru unghiul nefavorabil de captare a imaginii nu numai însemna aproape nimic pe lingă ex­plozia de furie de acum . — Deci aşa interpretaţi voi două banale ac­cidente de digitaţie ? Aşa mă consideraţi voi, în declin de tehnicitate ? ! Ei bine, atunci nu voi mai cînta niciodată în România ! Voi mai veni să-mi văd rudele, dar de cîntat — niciodată ! Era trecut de miezul nopţii. Cu Lola nu s-a mai putut înţelege nimeni atunci. S-a îmbrăcat şi a plecat la hotelul „Bucureşti“ însoţită de doamnele Nely Conta şi Carmen Dincă. Sensibilitatea artistei fusese jignită profund. Orgoliul feminin al acesteia fusese rănit de moarte. Succesul din Concertul-spectacol din seara ur­mătoare nu avea să modifice nimic din verdic­tul implacabil al artistei. Doar timpul va mai putea să arate dacă hotărîrea din acea seară a Lolei Bobescu va mai putea fi schimbată. Constantin POTINGĂ Lola BOBESCU „Am rămas româncă..." Marea noastră violonistă Lola Bobescu, româncă dar şi belgiană în acelaşi timp, s-a aflat de curînd pentru a doua oară la Bucureşti in 1990. După un concert la Bruxelles in beneficiul copiilor din România post-revoluţionară, artista a venit în trei seri la rînd în faţa publicului din sala Radioteleviziunii. In prima seară — un recital de sonate in compania lui Dan Grigore. S-a cîntat Mozart, Beethoven, Schubert şi Franck. In seara a doua a fost solista concertului Orchestrei Naţionale Radio, interpretînd sub conducerea maestrului Iosif Conta Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră in sol minor de Max Bruch. In ultima seară, împreună cu Dan Grigore a participat la concertul-spectacol organizat in memoria eroilor căzuţi în Revoluţia din decembrie 1989. Cu prilejul şederii sale la Bucureşti artista a avut bunăvoinţa să ne acorde un interviu în exclusivitate. C ATENEU • FEBRUARIE 1991­­ # PAG. 3­0

Next