Biserica şi Şcoala, 1931 (Anul 55, nr. 1-52)

1931-01-04 / nr. 1-2

No î—2­1kBISERICA SI SCOALA a­ părtări că Lipova are una dintre cele mai frumoase biserici. Fericesc pe credincioşii Upovei, că ei cu ziua de azi sunt înzestraţi cu un sfânt lăcaş, unde se vor putea reculege in faţa lui Dumnezeu şi îşi vor putea înălţa sufletul spre Atotputernicul. Aci se vor putea refugia de valurile spumegoase ale vieţii Lumea nu este pen­tru nimeni o grădină a nevinovăţiei. Iarăşi greutăţile vieţii de astăzi sunt de aşa fel, încât în aparenţă fac să dispară credinţa din suflet. Lumea este­­ plină de ispite şi vremea noastră să caracterizează printr’o lipsă de răbdare, de lipsă de modestie. Mare este bucuria noastră şi mare trebuie se fie bucuria acestui popor al Lipovei astăzi, când are atât de frumos lăcaş pentru închinare. Marele merit al dlui ministru Sever Bozu este frumuseţa acestui sfânt lăcaş. Vă mărturisesc sincer, că eu dacă aş fi umblat, eu dacă m’aş fi streduit oricât, nu aş fi reuşit să în­făptuiesc această măreaţă şi monumentală biserică Cuvintele de laudă sunt prea neîndestuitoare pentru râvna d-stră, pentru dărnicirea d-voastră de suflet, pen­­tru toată munca şi oboseala d-voastră, domnule Mi­­nistru, cu care aţi ridicat acest minunat lăcaş al atot­puternicului Dumnezeu. Fapta d-voastră este o faptă înălţătoare, care trebue să înalţe toate inimile. Să nu aşteptaţi recunoş­tinţă, căci binefacerea rar este urmată i de recunoştinţă. Această minunată operă, splendoarea acestei sfinte bi-­­serici, vă este însăşi răsplata. Dumnezeu Atotputerni­cul să vă binecuvinteze în toate faptele zilnice şi bine­cuvântarea Lui să cadă asupra familiei dvoastră. Re­cunoştinţă avem şi pentru domnul ministru Ghiţă Pop, venit aci să reprezinte guvernul ţării noastre, dovedind Interesul cel mare, pe care îl poartă domnia-sa Bise­ricii. Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu voi, cu toţi. Amin. Domnul Sever Bocu rosteşte următoarea vorbire. Origini acestei Sf. biserici se pierde în noaptea asupririi noastre milenare. Cunoaştem două date ale restaurării ei: 1732 şi 1795. Dar zidurile, temeliile, mor­mintele, lespezile funerare,­­frescele, ne pot trimite înapoi până în veacul al XV-lea sau şi mai departe. Astfel este aproape cert: aceste ziduri i-au văzut pe Corvini, stăpânii acestor ţinuturi. Au văzut luxul regal din cele două cetăţi deasupra Upovei şi Şoimoşului al Reginei ce se instală aci, Jagellona Isabella, dăruind Lipovei privilegii şi titlul de reşedinţă regală. Care era moartea micei bisericuţe sub aceşti potentanţi, subt Huniazii români, dar catolicizaţi, sau subt acei fugari ai catastrofei de la Mohaci, cari ancorară aci, în oră­şelul devenit, în urma schimbărilor politice, răscruce între trei frontiere? Un răspuns clar la această întrebare nu vom mai primi niciodată. Dureri şi bucurii, izbânzi şi în­frângeri, nădejdi ţi rugi, încredinţate acestor ziduri, vor rămâne o taină sacră a lor. Dar mormintele, des­chise pentru întâia oară, prin noi, după o îndelungată uitare a generaţiilor trecute, oferind încă cercetării o bogăţie de enigme, exprimă în imaginile şi inscripţiile lor ceea ce inima a numeroase generaţii a simţit, glo­rificând, ca pentru o proprie consolare, o lume mai bună în care morţii ei s’au dus. Picturile murale, în cari se exprimă arta lor, profunzimile pline de putre­­­facţie şi de tăcere, în care trăeşte un sens al lo sunt semne reprezentative a ceea ce ei au simţit, nă­dăjduit, iubit. De formă antică, din simboluri mai v­e­­chi sau mai nouă, aceasta limbă, plină de rezerve, nu mai e mister. Ea ne transmite ecoul a şase veacuri de civili­zaţii, a unei bune părţi de ev mediu, a unei alternan­ţe de grandoare şi decadenţă, în cari s’au înălţat şi au pierit state, tronuri şi atâtea alte valori pe scena îngustă a unui mic orăşel şi pe cea şi mai îngustă a unei mici biserici. Căci biserica noastră din Lipova s'a împotrivit uraganului din evul mediu, ridicat de Semilună, care măturase totul în calea lui, până în Viena. Ciocnirea ideologică fu teribilă. Cronici ma­ghiare ne spun că un episcop a bisericii noastre a fost tăiat în bucăţi de Tarei. Spre un postum regret, numele lui a rămas necunoscut pentru a fi putut fi predat veneraţiunei noastre şi a istoriei. Să-l proslă­vim totuşi azi, măcar din anonimat, pe martirul alta­rului din Lipova. Cetăţile din Timişoara şi Lipova au rezistat e­­roic un timp formidabilei presiuni, dar au trebuit mai târziu să cedeze. Iar până la urmă n’a rămas piatră din aceste cetăţi, din cari azi nu mai vedem decât ră­măşiţe în ruinele din Şoimoş. Zidurile bisericuţei noastre au rămas în picioare şi se ridică drepte în­că în faţa veşniciei. După epopeea corvineană şi după ospitalitatea da­tă de cetăţi regilor şi reginelor în exil, aceste ziduri văzură domnia Semilunei. Două secole ascultară ver­sete din Coran, tânguitoare, monotone, ale muezinilor din vârfuri de minarete. Ce a mai rămas din toate a­­cestea? Câteva urme poate din luxura şi nepăsarea orientală în caracterul nostru. In Piaţa din faţa bise­ricii o clădire, bazarul turc de altădată, azi şir de mo­deste prăvălii. In sufletul nostru însă o tulburătoare enigmă, fost-a transformată în moschee biserica noas­tră, aşa precum ni-o arată o planşă cartografică din veacul XVII cu o suliţă de minaret în loc de turn, dealtfel aşa precum au făcut Turcii şi ca Sfânta Sofia. Enigma rămâne, durere, tot enigmă şi după cercetă­rile noastre. Căci din mormintele subterane nu se ri­dică nici un semn, nici o protestare postumă, profeţii lui Mahomed, dacă au fost înmormântaţi aci, dorm în netulburată pace alături de marii noştrii vlădici. Timpul a nivelat marele conflict dintre noi şi Turci, în folosul nostru. Din veacul turc abia a mai rămas amin­tirea.

Next