Buna Vestire, iunie 1937 (Anul 1, nr. 80-100)
1937-06-25 / nr. 97
Fan. 2-a (No. 97) Cronica tramalicâ TEATRHl IfcSE (Gridina Hirconi): Fustele dele Minister, localizate de A. de Herz Stagiunea de vară a Seauuiu Vesel s’a deschis cu o farsă destul de grosolană, — dar de tot hazul, e adevărat — pe care însă nu cred s’o fi văzut pentru prima oară. Nu vreau să spun că Demostene Grijuliu și familia lui au mai apărut vreodată la rampă,— dar aventurile acestui Demostene s’au mai întâmplat desigur în toate farsele de până azi. Cu cât sunt mai multe încurcături, cu atât spectatorul obosit de călduri, râde mai mult. Şi în Fustele dela Minister încurcăturile nu se mai sfârşesc, aşa că reclama nu . .trează deloc când afirmă cu adina e tot timpul un hohot de râs Acum, de ce râde lumea? De mici şi delicioase prostii care te miri cum dracu au trecut prin capul omului... Dar parcă trebue mai mult când te-ai dus hotarul să râzi? Iai a mai întâi un magistrat pir paiu şi solemn, care se cheamă Demostene, care se cheamă şi Grijuliu dar care, dacă voiu spune că se mai cheamă şi Vasiliu-Birlic, vei înţelege că are tot hazul. Demostene însă trebuie să înainteze în magistratură şi mai ales să fie mutat de la Caracal, unde oficiază atâta de scrupulos, întrun centru juridic mai corespunzător cu pronumele lui atât de celebru. Cea mai grăbită însă este sofia magistratului, fostă bucătăreasă. Şi acum abia începe calvarul lui Demostene. Acum intervin şi fustele — care se ştie că la ministere au ierarhia lor irezistibilă. Mai întâi Demostene este destul de marunfel ca să scape, în panică, pe subt braţele actriţei Silvarina — care e însă destul de convingătoare ca până la sfârşit să-l cuprindă... De acum toate se vor complica fără ieşire. Un ministru vine în inspecţie la Grijuliu şi găseşte totul în regulă, mai ales când o întâlneşte pe Silvarina pe care o crede nevasta lui Demostene. Acum pricepeţi ce se întâmplă când apare şi adevărata M-me Grijuliu. E atâta încurcătură — mai ales când se amestecă şi tânărul şef de cabinet — încât la minister Silvarina şi d-na Grijuliu ajung să se îmbrace una cu fusta celeilalte. Iar ministrul nu mai ştie la un moment dat pe unde să-şi scoată cămaşa... Totul se termină însă, cum e firesc, cu avansarea lui Demostene, care merită cel puţin fiindcă Vasiliu-Birlic l-a jucat delicios. La fel a fost aproape surprinzător de inteligentă Maria Antonov, care şi-a părăsit pentru odată, genul de siroprampă... Admirabili Buzău şi Talianu — precum totdeauna revelator acest mare şi necunoscut comic Bruno. T. V. r Un actor la Academia Română Nu sunt din lotul acelor intelectuali uscaţi, sterpi, lipsiţi de rodul spiritualităţii. De aceea astăzi, propunându-mi să aduc în discuţie un subiect de cultură mai puţin pus în circulaţie, sper să nu-mi atrag anatema şi fulgerele nici a celor mai înverşunaţi adversari ai subiectului pe care mi l-am propus să-l tălmăcesc. Totuşi, bănuesc că unii se vor strădui să-mi reproşeze că la noi cultura noastră, nu e coaptă încă pentru aşa ceva. Că în sfârşit, subiectul meu e bun aiurea, — de exemplu — în Germania, Franţa, a căror culturi de mult sunt în cadenţa istoriei şi se bucură de graţiile eternităţii Şi pe drept cuvânt, unii vor fi având dreptate, atunci când îmi arată o stepă de îndoială şi poticneli asupra valorii culturii române. Dar, dacă e vorba să facem revizuirea valorilor noastre de cultură, nu mai rămân decât Eminescu, Connagiale (prea încorsetat într’un moment istoric ca să pai poată fi jucat şi aiurea), şi, încă unul sau doi- Atât. De aceea, cred nimerit să adopt subiectul cu primirea la Academia Română, a actorului Ion Manolescu de la Teatrul Naţional. Anul acesta, Academia Română a purces la reabilitarea artei lui Rafael — prin alegerea pictorului Petraşcu ca membru al Academiei Române- De ce dar, n’am aşeza de-a dreapta celorlalte arte, — cu ambasadori în Academie, — şi arta dramatică ? Arta care ne cucereşte sufletul prin emoţii, — de ce să fie desconsiderată ? E o ofensă pe care o aducem creatorilor de artă dramatică. Acelor cari ne fac educaţia gustului, ne desvălue miraculosul şi toate străfundurile sufletului logodite cu arta- Şi, apoi ne desconsiderăm pe noi înşine. Căci dacă participăm aşa de des la ospăţurile spiritului, oferite de arta dramatică, de actor, atunci cum e posibil să ne deslegăm de obligaţia să nu acordăm locul cuvenit artei dramatice şi totodată actorului. Socot că arta dramatică, actorul— şi prin aceasta înţeleg însuşi teatrul — operează pe un câmp social mult mai vast şi cu mai multă eficacitate decât oricare altă instituţie de cultură. Deci, nu mai e nevoe să argumentăm de ce arta merită pe deplin un loc sub cupola Academiei. Dealtfel, ştim că, încă din antichitate, teatrul era socotit nu numai ca o insituţie de cultivare a bunului gust şi de moralizare. A fost decretat chiar că o instituţie politică. Mai este necesar să adaog pentru ce unui actor de mari dimensiuni trebuie să i se ofere un fotoliu în Academie ? Actorul face legătura între opera unui scriitor dramatic şi spectator. Fără el, chiar cea mai genială operă dramatică, e osândită s’o îngroape colbul vremii. Alteori, un actor mare suplineşte deficienţa de creaţie a unei piese-Iată de ce trebuie să strângem laolaltă în Academie pe toţi creatorii culturii noastre. Aşadar, — şi pe cei cari n’au altă catedră decât scena-N’am să fac o expunere de motive pentru ce actorul Ion Manolescu trebue să fie primit în Academia Română. Fiecare din noi să-şi aducă aminte, cum l-am urmărit pe scenă, într-o tăcere evlavioasă şi sinceră. Şi când ne gândim că actorul Ion Manolescu a fost pus de multe ori în situaţia să lucreze în condiţii materiale dificile ! Numai prof. N Iorga, cu spiritul larg şi febril, l-a preţuit mult, — foarte mult pe actorul Ion Manolescu, — dăndu-i astfel putinţa unei despăgubiri morale. Mai avem actori de talent cari s’ar mai gândi la un loc nemuritor: Zaharia Bârsan (pensionar), Ovid Brădescu, N. Neamţu, Pop Marţian, Puiu Iancovescu, T. Călin, etc. Actorul Ion Manolescu e între toţi aceştia, piscul Negoiului. Aşadar, domnilor Academicieni, lăsaţi porţile Academiei deschise să ia loc în rândul d-voastră şi actorul Ion Manolescu- Mihail Cosma fl UW A VE » T I It I Cea mai reliefată figură a Şcoalei Ardelene, Petru Maior, a dus aprigă luptă, pe teren istoric şi filologic împotriva tuturor duşmanilor neamului românesc cari ne contestau latinitatea, caracterul de popor nobil şi continuitatea în Dacia. In cele vreo 8 opere ale sale, de la «Istoria pentru începutul Românilor în Dacia» până la «Dialog pentru începutul Limbii române intre nepot şi unchimi». Petru Maior este un mare slujitor al istoriei, fixând, alături de fraţii săi întru vremuri şi strădanii, o admirabilă etapă glăsuitoare veacurilor prin iubirea de neam care a caracterizat-o. «Mullaste a fi Roman» spunea Samuil Micu în cuvântul de deschidere al istoriei sale, stabilind şi accentuând sentimentul mândriei de neam. Satmuil Micu este învăţatul ardelean care s’a ocupat, cel dintâi, de problema originii poporului nostru. Paralele cu această problemă, el a documentat, în scrierile sale, unitatea şi continuitatea poporului român, combătând tezele străine cari ne contestau în special continuitatea, de cele mai multe ori să ne aducem aminte de marii noştri înaintaşi cari au aşezat o cărămidă temelia neamului. Iată, cu prilejul serbărilor de la Blaj, răsar în faţa noastră luminatele figuri ale lui Petru Maior, Gheorghe Şincai şi Samuil Micu. Cuvine-se, deci, să plecăm steagurile tinereţii noastre în faţa amintirii lor de râvnă nepotolită şi muncă pentru neamul românesc. Din cronica lui Şincai «Vai neamului românesc şi iarăşi vai! carele uitându-şi viţa şi sămânţa, teme sub jugul altor neamuri, nu pentru altăceva, ci numai pentru neînvăţătura, nedragostea între sine, nepriceperea sa şi vicleşugul neamurilor cele streine, care cu frumoase pretexturi, mai ales ale legii creştineşti, în care, eu vreau să moriu, înşală pe bieţii români, de-i stăpânesc şi în ziua de acum.» Investit» a Cronică a Românilor» celălalt mare pilon cl şcoalei ardelene, după o minuţioasă cercetare a istoricilor vechi, cu multe şi bogate argumente dovedeşte, deasemeni continuitatea elementului românesc în stânga Dunării şi afirmă originea nobilă a poporului român. Dumitru Cristian Amzăr scrie în «Naţionalismul partidelor» (apărută în colecţia revistei «Rânduiala», o editură, care tipăreşte lucrări bune cu un preţ accesibil tuturor): «Totul se poate imita, când e vorba de semne şi forme. Fondul, însă, sufletul însuşi — nu. Şi acesta poartă pe legionari în temniţi şi prigoane. El îi face să sporească lăuntric prin suferinţe şi jertfe, ce nu pot fi imitate. El singur îi duce la biruinţă, care, fără acestea, nu ar putea veni». Documente bucovinene Concomitent cu volumele de «Studii şi documente» ale d-lui prof. I. E. Torouţiu, apar la Cernăuţi colecţiile de documente inedite din istoria Bucovinei. Cel ce le-a strâns şi comentat cu un precis aparat ştiinţific e profesorul Dr. Theodor Bălan. Până acuma, d-sa a ajuns la al treilea volum. «Sociologia C. Gini» e titlul unei lucrări, pe care profesorul Leon Ţopa, actualmente bursier al şcolii române din Roma, o pregăteşte pentru iarna acestui an. Reîntoarcerea la latinitate Se împlinesc două veacuri, de când vestitul Mitropolit INOCENŢIU MICUL, supranumit şi Clain, a strămutat domeniul metropolitan de la Gherla şi de la Sâmbăta la Blaj, adică în inima însăşi a Ardealului. Fapt memorabil, fără îndoială, fiindcă el ne-a prilejuit reluarea legăturilor sufleteşti cu Roma şi regăsirea noastră întru latinitate. În naiva lor sfătoşenie, cronicele cele vechi ne spun numai atât că acest nou domeniu producea un venit de 6000 fiorini. Din această sumă, Mitropolitul întrebuinţa o sumă de 1200 fiorini pentru întreţinerea a 11 călugări dintre cari două dascăli; 700 de fiorini pentru 20 de învăţăcei ai seminarului; 972 de fiorini pentru trei stipendişti de trimis la Roma la învăţătură, iar restul de 128, pentru drumul lor. Primii patru «stipendişti» al căror nume ni s’a păstrat au fost PETRU ARON din Bistra, GAVRIL MAIOR, SILIVESTRU CĂLIANI şi PETRU IACOV. Ei şi urmaşii lor, au adus cu dânşii dintre sacrele ruine romane, ideea care avea să ne transfigureze şi să ne trezească la conştiinţa înaltei noastre ursite, ideea filiaţiunii noastre latine. * Vrednică de meditat este circumstanţa că, aproape în acelaş timp un alt român, CANTEMIR, cercetând vestigiile scripturistice ale celei de a două Romă, Bizanţul, ajungea să stabilească această nobilă filiaţiune, pe o altă cale. Rezultate expuse de o manieră stânga«, dar cu o justeţe şi o adâncime ce minunează şi astăzi în HRONICUL VECHIMII MOLDO-VALAHILOR Era scris pe semne în cărţile tainice ale ursitei, ca noi românii să ne trezim la conştiinţă, la umbra acvilelor imperiale ale Cesarilor, printre rândurile massive de centurioni şi legionari, resuscitaţi din străvechile hrisoave uitate. Şi să aducem prin însuşi actul renaşterii noastre la independenţă şi la istorie, o supremă dovadă despre rodnicia şi nemurirea ideii. * '. . . Şi e nu mai puţin curios de observat apoi, că această idee măreaţă a prins şi a rodit întâi în sufletele aspre şi chinuite ale rusticilor iobagi ardeleni. In cugetele simple şi tari ale unor oameni, cărora nobilii- unguri le preţăluiau în arginţi nu numai trupul şi puterile sale de muncă, dar până şi credinţă, până şi facultatea de a se rugă lui Dumnezeu în limba săracă a strămoşilor. Stăpânitorii de atunci ai ţării îşi închipuiau unirea ca pe o cursă menită să ne desnaţionalizeze în raşe. Neînfrânta vitalitate a rasei a stricat însă toate aceste socoteli josnice, creind o posibilitate de auto-definire naţională până şi din cele mai perfide calcule ale duşmanilor. etc. Figura cea mai luminoasă şi mai cuprinzătoare a acestei mişcări, ca şi imaginea ei cea mai reprezentativă, a fost fără îndoială GHEORGHE ŞINCAI. Trimes la Roma odată cu PETRU MAIOR de către Mitropolitul Grigore Maior în 1774, el se îndeletnici acolo mai mult cu iscodirea originilor noastre ca popor decât cu memorarea regulelor de purtare iezuitică. Mlădiţă viguroasă a unei rase ce izbutise aşi păstra independenţa de cuget şi tăria de judecată de-a lungul atâtor secole de asuprire necontenită, Şincai n'a împrumutat catolicismului decât atâta cât socotea el necesar operii sale istorice şi apostolatului său naţional Printr’ânsul s’a arătat că în ardelean iobagul e un simplu accident, iar omul liber şi pe deplin stăpân pe soarta lui o realitate permanentă şi invincibilă. «Şincai, — observă undeva XENOPOL, — nu era o minte croită pentru supunerea oarbă ce se cerea elementului clerical. Spirit neatârnat, înzestrat cu criteriul cunoştinţei, el nu putea rămâne în biserică, cu toate că prin ea ajunse a se lumina. Menirea lui era o alta. Înalta lui cugetare, puterea lui de gândire, era să o pună în slujba unei cauze încă şi mai sfinte, DESGROPAREA ISTORIEI UNUI POPOR UITAT SI APARAREA VREMURILOR SALE TRECUTE CONTRA CRITICEI ŞI A HULEI CELOR DE FATA. «Cunoscând el însemnătatea limbei pentru existenţa unui popor el prelucră şi înavuţi elementele limbei daco-române izvodite de prietenul său SAMOIL MICU. El întreprinse însă o lucrare mult mai însemnată: expunerea an cu an a întâmplărilor pieţei poporului român de pe vremile Dacilor până în acele în cari el trăia şi anume nu ca o simplă povestire, ci pe baza izvoarelor pe cari le citează întotdeauna, supunându-le adeseori unor judicioase critici. Pentru timpul lui şi între Români, o asemenea operă de o concepţie tot atât de vastă cât şi de temeinică, este o adevărată minune». * Astăzi, la o distanţă de două veacuri, rămânem înmărmuriţi în faţa siguranţei de orientare a instinctului de conservare naţională, ca şi în faţa minunilor realizate de puterea credinţei, a eroismului şi a jertfei. Rusticii ţărani ardeleni obidiţi şi asupriţi, înlănţuiţi cu atât mai vârtos în lanţurile ignoranţei decât în cătuşele urmaşilor lui ARPAD cel slut, au văzut just în primele licăriri ale renaşterii lor la istorie : rasa latină e o rasă nobilă şi vitează, predestinată să domnească asupra lumii. Ea adoarme adesea, ostenită de glorie. Dar se trezeşte regulat când măgarii şi impostorii umplu scena cu gălăgia lor asurzitoare, spre a impune ordinea, erarhia şi pacea adevărată. Inghenunchem astăzi cu un amestec de umilinţă şi mândrie, în faţa mormintelor sacre ale acelora, cari în vremurile celor mai cumplite desnădejdi naţionale, ne-au adus aminte că suntem latini, adică stăpâni. Adrian Baltag CALENDAR Joi 24 Iunie 1937 ORT.: Naşterea S-tului Ion Botezătorul. CAT.: Naşterea S-tului Ion Botezătorul. SOARELE: răsare 4,33, apune 20,3. Drăgaica (Sânzienele). Se pun prin case flori de sulfină (Sânzieană-Drăgaică). Noaptea de Sânziene. Serbare populară la Tei lângă Bucureşti. SPECTACOLE TEATRE LIGA CULTURALA: Clopoțelul de alarma. A. R. P. A. Grădina Colos: Compania Toneanu: Scandal la 3 Papuci. GRADINA MARCONI: (Teatrul Vesel de vară): Fustele dela minister. Cinematografe româneşti CAPITOL şi ROXY — Bastardul şi Succesele căpitanului Papană in America DOAMNEI — Echipajul şi Malec răpit de gangsteri FORUM: Mesajul secret cu Herbert Marshal şi De-aşi fi director. CITY: Regina valsului şi Hollywood Melody cu Eddie Cantor. DARLY: Paradisul femeilor şi Fata cu Ioane cu Thelma Tood. ARO: Călătorie de nuntă cu 30 la sută reducere cu Ernst Verebeş. Jurnal. VOX: Festivităţile încoronării Regelui Angliei în Technicolor şi Subjugat de tine cu Lawrence Tibeti. FEMINA: Suprema jertfă cu Mima Loy şi complectare comedie colorată. FRANKLIN: Ultima romanţă cu Jose Mojica şi Cascada dragostei. OMNIA: Grandoare cu Joan Crawford şi Distrugătorul. A. R. P. A.: Moscova-Shanghai şi Omul cu două fete. MARCONI: Clipe de rătăcire cu Gustav Fröhlich şi Amanji şi hoţi. DACIA (Sala şi grădina): Adolescentă cu Lil Dagover: Născută pentru dans şi jurnal românesc. AIDA: Marşul de noapte şi Guliver la ţara piticilor. CENTRAL: Craiul pădurilor. COTROCENI: Născută pentru dans şi Patrula morţii. ATENEUL-TEI: (Sala şi grădina)! Floarea din Cuba şi Filmul în relief. FLORIDA: (Sala şi grădina): Maroco și Norocul meu ești tu. 1 p IO Joi 24 Iunie 1937 6.30: Deschiderea emisiuni. Gimnastică ritmică. Radio jurnal. Concert de dimineaţă (discuri). Sfaturi gospodăreşti şi medicale. 7.30: închiderea emisiunii. 13.00: Ora. Culturale. Sport. Cota Dunării. 13. 1o: Concert de prânz. Orchestra Petrică Moţoi (canto: Ionel Pascu). 1410: Ora. Mersul vremii. Bursa. Ştiri Interne şi externe. 14.30: Continuarea concertului. 15.00: Ultimele ştiri. nr.45: Ora copiilor. 19.00: Ora. Mersul vremii 19.02: Săptămâna vinului. Rolul cooperaţiei în viticultură de Mihail Neguri, ministrul cooperaţiei. 19.12: Concert de muzică diiractivă, universitatea radio 20.00: Parisul pentru turişti, de Hora Oprescu. . 20.20: Cântăreţi renumiţi (discuri). 20.50: La mănăstirile moldoveneşti pe urmele lui Hogaş, de Demostene Botez. 21.05: Concert de flaut. Const. Turacanu. 21.30: Concert de seară. Muzică românească 22.30: Sport. Radio jurnal. 22.45: Concert nocturn al Orchestrai! Gică Ionescu Găină. | | | 23-45: Jurnal pentru străinătate fie limba franceză și germană. 23.55: Ultimele știri. -------1 1 Profesorul italo Siciliano la Universitatea Latină din Braşov Institutul Interuniversitar Italian preţuind importanţa cursurilor Universităţii Libere Latine din Braşov a hotărit să trimeată în România pentru secţiunea italiană un grup de profesori de limbă şi literatură italiană şi In acelaş timp şi un profesor universitar căruia ii se va încredinţa cursul superior. In acest scop a fost desemnat datorită competinţei şi experienţei sale profesorul Ital Siciliano, unul din cei mai tineri profesori uuniversitari italieni şi autorul a numeroaselor pubicaţiuni ltelare. Profesorul Siciliano a fost lector la Facultatea de litere din Grenoble, apoi titular In Institutul Comercial. A predat deasemeni în mai mule facultăţi străine şi în ultimul timp la aceia din Varşovia. Din acest an el deţine catedra de literatura italiană la Institutul Superior din Venezia. Dintre publicaţiile sale mai importante merită o specială prinţiune următoarele: „De la romanticism la simbolism"; „Teatrul lui Luigi Pirandello"; F. Villon et les themes poetiques du moyen age”; (premiat de Academia Franceză cu premiul Guizot), „Evul mediu şi renaşterea" ş. a. Profesorul Siciliano este un distins cărturar şi un strălucit orator şi desigur că alegerea d-sale ca profesor al cursului superior de italiană de la Universitatea liberă latină din Braşov este cât se poate mai nimerită. Pentru informaţiuni şi înscrieri a se adresa: în Bucureşti la Institutul de Cultură Italiană, calea Victoriei 196, la Braşov, Banca Comercială Italiană şi Română, Piaţa Libertăţii şi la Iaşi str. Lascăr Catargi Nr. 9. De la Academia Română Academia Română, întrunită in sesiune generală extraordinară, în şedinţa de la 22 iunie curent, a ares cu unanimitate de voturi, membru de onoare al ei, pe Excelenţa Sa Ignavy Moscicky, preşedintele republicei polone. Solemnitatea proclamării festive a Excelenţei Sale ca Membru de Onoare al Academiei Române, se va face în şedinţa Academiei de la 23 iunie curent, în prezenţa tuturor membrilor Academiei, — activi, onorari şi corespondenţi, — convocaţi în acest scop. Doan Sân-Giorgiu conferenţiază la Varşovia D. profesor Ion Sân-Georgiu a fost invitat de Universitatea din Varşovia să ţie o conferinţă. D-sa va vorbi Vineri 25 iunie orele 8 seara la Universiatea din Varşovia despre „Literatura Română Contemporană". D-sa va rămâne mai multe zile in Polonia stabilind noui legături cu scriitorii polonezi, fiind totodată și oaspectele P.E.N. Clubului si Academiei de Litere din Polonia. Mamaia — trebuie s’o tratăm distinct. Totul o separă de Constanta, deşi nu are încă o administratiune aparte. Primarul Constantei, pentru solicitudinea pe care a arătat-o acestei staţiuni a riscat să fie socotit în ultimele alegeri drept primarul Mamaiei. Merită deci pentru acest risc, ca acum, când ne ocupăm de această staţiune, să-i amintim sacrificiul. Constanţa are viaţă continuă. Mamaia numai de sezon, şi numai de plaje. Instalaţiile, vilele, palatele sale — toate sunt în funcţiune de Helios terapticul, care îngădue complectările celorlalte terapii. Cât străluceşte soarele cu căldură, străluceşte şi Mamaia. N’o apreciem îndestul. Mai sunt români în ţara noastră cari n’au văzut-o. Nu vorbesc de cei lipsiţi, ci de aceia cari duc anual banii la Lido, la Ostia, la Capri sau la Ostanda, cari traversează Europa de plăcerea de a fi In «Pullman» şi ni se întorc cu memoria şi observaţia virgine, fraţi buni în refracţie cu vagoanele în care călătoresc. N’o cunoaştem îndestul pentru că nu ştim că pe deasupra oricărei dispoziţii de laudă, Mamaia nu are decât o singură rivală în lume de aceiaşi talie: Miami din America. Lido o limbă de pământ murdară, golful Neapolului şi Capri oferă alte frumuseţi decât de staţiune, iar Ostande, cu nisipul său mare şi roşu, îndiguit, ca să nu-i fure apa Nordului, în afară de exotismul caselor strâmbe, străzilor înguste, portului franc, capetelor de crevete şi carapacelor melcilor de iarbă mâncaţi cu chilogramul şi aruncate asemenea, peste tot, nu numai că nu oferă nimic, dar nu se apropie nici pe departe de Mamaia noastră. Nisip mult şi fin, plaje lungă, bala lentă, apa curată şi acum instalaţiunea modernă, cât se poate de modernă, cu vile de o rară eleganţă, aşezată în briza Nord-Estului ce serveşte de duş calmant pe arşiţă, izolată de sgomotul unui oraş şi de impurităţile inerente. Mamaia are şi oferă toate posibilităţile unei vieţi aparte. Evident e încă în plină desvoltare. De la sezonul trecut şi până acum a mai crescut: sunt în construcţie şi pe terminate, şapte-opt vile noui; s-au ridicat asemenea două trei hoteluri, cu câte două-trei sute de camere, cu «garsoniere»; se amenajează terenuri de distracţie. Municipalitatea Constanţei a alocat 40—50 milioane pentru aprovizionarea sa cu apă, s’au asanat bălţile dinspre satul Mamaia, care deşi departe de staţiune, mai rătăceau, în zilele fără briză, ţânţari supărători până pe sub costumele cucoanelor prea sensibile. De multe ori numai cu părerea sau cu pretextul dar totuşi... In trecut nu s’a exploatat suficient poziţiunea Mamaiei între Mare şi lac. Adică nu s’a pus în valoare lacul Sint- Ghiol ca mijloc de agrement. Marea e capricioasă, e furtunoasă, e valoroasă, e mai ales sperietoare (doar de aceia îi spune Mare Neagră) nu e din această cauză atât de proprie, şi pentru toată lumea, înotului, canotajului. Lacul în schimb, e ca o oglindă şî încă ca o oglindă cu reflexe verzi, inert la orice furtună, docil... şi dulce. Are maluri sălbatice alături de păpurişuri şi stufării pline de poezia boschetelor naturale In acest an s’a dat mai multă atenţiune valorii distractive a lacului, ca şi valorii sale sportive. Salvamarul, care şi-a aruncat ancora pe malul său, a descins pe apele sale treizeci-patruzeci de bărci, cu pânză, cu motor, simple cutere, pentru toţi şi pentru fiecare în parte. S’a creiat şi o haltă de pescuit: şalăul şi crapul din Sint-Ghiol este peştele preferat şiclandestin al Pescăriilor Statului. Şi în fine, Primăria Municipiului Constanţa chiamă la viaţă şi atenţiune un loc de mult uitat, Insula Ovidiu, numai la un ceas de vâslire de Salvamar. A trăit Ovidiu aci, pe acest petecde pământ. N’a trăit? Istoriografii nu ne-o spun. Izolată de ţărm, singuratică, sălbatică ca un peisaj de Tristie, s’a identificat în legendă cu ţinutul scit, de surghiun, al poetului roman. Cine nu-i tentat să vie aci, sa caute cu ochii o piatră de vatră, o piatră de căpătâi care să fi fost, fie şi închipuit a lui Ovidius Nasone? Cine nu-i tentat să inopteze aci, să asculte greerii şi cărăbuşii, papura şi ierburile, pescăruşii şi graurii, îngânând elegiac, svon şi basme despre poet, rima albă, cadenţată din opera lui? Poate aci, în această bucată de pământ, în pragul casei de piatră al legendei, şi-a sgâriat cu mâna tremurândă Epitaful cu Motto:... «Cano tristia tristis», «Eu care aci odihnesc, Nasone, «Al dulcilor dragosti bard neferice, «Pietrii jertfă talentului meu, «Tu trecător, dacă și tu iubita-i vreodată «Nu-ți cadă greu de-a spune: «Tihnit osul să-ţi fie, Ovid!». Aci sub zodia Carului Mare, pentru noi şi-a lăsat umbra să domnească şi gândul său cel din urmă... *At tibi got iransis...». Sewer Cam Foiletonul balneoclimatic Mamaia - insula Quititu