Calendarul, august 1932 (Anul 1, nr. 114-144)
1932-08-28 / nr. 141
anul: r u Contribuții la istoria restaurației Horma lc Mipili Am o memorie foarte exactă a lucrurilor însemnate pe care le-am trăit. Nae Ionescu, în întâmpinarea de ieri din Cuvântul, mi-o contestă. N voiu ajuta cu nume proprii și cu documente din care se va vedea că cot ce s’a scris ieri în ziarul său e fals. Voiu răspunde însă obiecțiilor lui și altora ce s’ar mai ivi achia la sfârșitul seriei mele de articole. Cu acest prilej țin încă odată să accentuiez că nu pun niciun fel de patimă împotriva nimănui. Nae Ionescu s’a grăbit. Dacă avea răbdare, ar fi văzut — și va vedea — că-i recunosc un lucru , marea greșală pe care a făcut-o Cuvântul vânzându-se la un moment dat a fost răscumpărată ulterior printr-un frumos capitol de carlistă ce-i aparține gazetărie exclusiv lui. Dar aceasta e chestiune mai recentă. Țin iarăș să declar că eu, în lucrurile care interesează aici, „n’am făcut tot“. Sânt foarte mulți cari au făcut foarte mult. Eu nu scriu istoria Restaurației, ci aduc simple și modeste „contribuții“ la această istorie, desfigurată azi de unii, exploatată de alții. Să revenim deci la Craiu Nou și la d. M. Manoilescu. Era într’o Duminică dimineața. Mă întorceam de la Chișinău. Pe peronul gării, lângă trenul de Paris,o surpriză , M. Manoilescu înconjurat de suita sa de totdeauna ! Pleca la Paris. Nedumerit peste măsură de această neașteptată plecare, îl chem din parte și-i cer lămuriri Răspunsurile sale sânt șovăitoare și evasive. In definitiv, nicio lămurire. Ce-a intervenit ? Cu ce misiune se duce ? Tăcere de mormânt ! Ne înțelesesem doar că numai după apariția ziarului, unul din noi va pleca. Mai erau zece ziile până să iasă Craiu Nou. Distinsul meu tovarăș de luptă lăsa lucrurile baltă și plecă pentru a se reîntoarce abia în ajunul apariției, zicea dânsul. Nici până azi nu știu motivul plecării sale atât de neașteptate. Cele patru scrisori către șefii de partide pe care le aducea la reîntoarcere, când a fost arestat, nu justifică întru nimic această grabă suspectă. Faptul dă loc la bănuieli în defavoarea sa. Mai întâiu, pornești la un drum greu cu un tovarăș și, la prima ocazie, te sustragi francheței elementare pe care o cerea astfel de luptă. Apoi, tocmai la începutul și mai greu al acestei lupte, ții să fii absent. Cred că, în asemenea situație, niciun camarad ba n’ar fi procedat ca d. M. Manoilescu. Multă vreme de atunci încoace m’a muncit această atitudine, — în legătură cu martirajul și cu eroismul d-lui M. Manoilescu. Și am ajuns la convingerea că distinsul nostru tovarăș de luptă a dat atunci bir cu fugiții, pur și simplu. Am descris în articolul de ieri atmosfera extrem de încărcată în care trebuia să iasă Craiu Nou. In jurul nostru dușmănii imense, deasupra noastră guvernului Ionel Brătianu, calomnii intimidari, amenințări cu închisoarea, agenții siguranței supraveghindu-ne fiecare pas; nici nu începusem lucrul și vizitele lor ne onorau zilnic la redacție. D. M. Manoilescu, cumperamentul său femenin, nu e un om de curaj. S’a înfricoșat și — a plecat la Paris ! Dar de ce ți-e frică nu scapi. Și, spre marele său noroc, d.M. Manoilescu n’a scăpat. La întoarcere, a fost arestat sub pretextul celor patru scrisori inofensive pe care le aducea. Acesta e tot eroismul de care dânsul face atâta caz și în virtutea căruia se dorește privilegiat peste toți muritorii de rând. Oh, ce tragicomedie în redacția lui Craiu Nou în dimineața arestării. Atunci, mai ales, am constatat ce slabi de înger sânt oamenii și ce rară e sfânta virtute a curajului. Imediat ce am primit vestea, mi-am adunat camarazii să mergem la ministerul de interne să protestăm. Unii s’au lepădat din primul moment: s’au declarat ziariști profesioniști care n’au nimic a face cu carlismul. Alții, de rușine, au pornit-o la drum cu noi. Dar pe măsură ce ne apropiam de interne, picioarele li se mutau, fața li se înnălbia, vorba se bâlbâia. Din acea clipă tragicomică prețuiesc curajul admirabil al lui Enric Otetelișanu, hotărât la orice și singurul care a mers alături de mine pretutindeni să protestăm. Ni se adăugase, din afara redacției, colegul Ion Sân-Giorgiu, care s’ar fi simțit bine dacă l-ar fi arestat. Abia seara l-am putut vedea pe d. I. G. Duca, ministrul de interne și i-am spus : Arestându-l pe Manoilescu, ați făcut o boacănă din care n’o să știți cum să ieșiți. D. I. G. Duca, recunoscând, a ridicat brațul și a exclamat : E adevărat, dar porunca vine de peste capul meu ! A urmat procesul cunoscut, din care Ionel Brătianu a ieșit sângeros înfrânt. Dar iremediabilul erou de azi al Restaurației a plâns la proces ca o femee văduvă. Aceasta, firește, nu îndreptăția ziarul Cuvântul să-l batjocorească înfiorător într’o serie de articole, batjocorind în acelaș timp cauza carlistă. Dacă Nae Ionescu n’are memorie bună, să răsfoiască colecția de atunci care e un monument de rușine în istoria Restaurației. Astfel Craiu Nou a rămas un ziar ideal fiindcă, mulțumită lui M. Manoilescu, n’a putut să apară. Dar tovarășul de atunci la o inițiativă ce nu i-a aparținut, și-a făcut o cunună de martir pe care o agită cu gesturi declamatoare în văzduh. Martirajul lui M. Manoilescu ? Dar ce înseamnă el față de chinurile inchizitoriale la care a fost supus, de pildă, un an de zile colonelul Paul Teodorescu? Cine a suferit adânc — tace ! Martirul nostru însă se bate mereu cu pumnii în piept. 1 a PAGINI 3 MSI STATUL NATIONAL INFORMAȚIE Am urmărit și de data aceasta retorica parlamentară în jurul mesajului regal, am căutat ca și alte dăți să desprindem din terenîntul de vorbe constantele care să se întrunească pe deasupra adversităților de partid. Dar așteptarea noastră a căzut decepționată. Iluștri retori s’au înnecat în mărunțișuri. Discuția mesajului a fost ca întotdeauna o hartă zadarnică. Pe ce curbă de nivel ne găsim în evoluția noastră politică, cum se definește momentul ei actual, care este faza prin istorie care trece Statul român, sunt întrebări cari nu cercetează cerebralitatea ultimei serii de aleși ai sufragiului universal- Un imens pustiu tplntal li urmărește ca o pedeapsă de la ieșirea lor din urne. Cercetați-se discursurile și cetiti în muțenia celor mai mulți dintre ei, și vedeți că democrația își dispensează reprezentanții de durerosul efort al gândirii, că la baza ei stă inertia poporului, care dă un tip identic lui însuși de la om la om. In tendința ei de tipizare, democrația distruge de la rădăcină personalitatea, condamnată în principiu să se confunde în anonimat și să se conformeze majorității. Străinătatea, acest prieten fără adresă și inamic multiplu, dacă mai dă de gândit câteodată oamenilor noștri. In fata ei fiecare democrat găsește comparații, ne aseamănă stările dela noi cu ale altora, încât fără acest termen comparativ, străinătatea, lin știi dacă porțile Senatului și ale Camerei din România n’ar trebui închise din lipsă de lucru. Problema fundamentală a zilei și a neamului se scapă tuturor, toți fiind prinși între goliciunea cerebrală și mitul străinătății. Trecem prin faza de formație a Statului național, asta e problema pe care nu alții au să ne-o pună sub ochi. Ea n’a figurat în niciun discurs de la mesaj, trădând absența ei din capul democrației și țărăniste. Naționalismul liber ale unora și altora este o paradă ieftină de pe dinafară, atâta vreme cât și unii, și alții, pierd din ochi problema politică a principiului național și în schimb aleargă orbește după asemănări și identități cu alte state. Dar țările care ni se dau ca exemple de urmat, fie Franța sau Anglia, au ieșit de mult din faza noastră actuală, așa încât de la ele nu putem învăța altceva decât că, pentru a le ajunge și Statul român, trebue ca și ele să treacă prin toate etapele de formație națională. De aceea pentru noi comunismul prezintă tost pericol decât pentru țările cari au parcurs toate aceste etape și astăzi au de apărat o civilizație închegată, nu de dirijat o unitate politică incipientă. Oratorii de la mesaj n’au arătat nici pericolul comunist în genere, și nici particularitatea pe care o are față de noi- De ce această tăcere inconștientă? Cum, nu știu parlamentarii ce comentează în Basarabia? N’au auzit, nu cunosc că sudul provincii este contaminat de acestei comunism până în sate? Nu putem întelege tăcerea inconștientă dela Cameră și Senat asupra comunismului decât ca o urmare a inconștienții generale de momentul istoric românesc prezent. In schimb a fost înfierat la Senat de însuși d. Manoilescu sistemul Statului centralist, a fost înfierat centralismul ca cel mai mare inamic din lăuntru. Dacă mai adăugăm curentul din partidul dela guvern pentru autonomia administrativă a provinciilor, nu va fi pentru nimeni nici o exagerare să spunem că înfățișăm tabloul celei mai clase ignorante de obligațiile ce le are Statul român față de sine. Nu știm că guvernăm și administrăm pentru a realiza principiul național, care după exigențele lui raportate la momentul politic românesc, nu elvețian sau de alt neam, și nu de altă dată, ci de-acum, se cere exclusiv centralizator. Am uitat sau nu cunoaștem ce avem de făcut. Să ne întoarcem la principiile elementare de conducere, să ne definim din nou sarcina, căci mergând mai departe ca până acum, trădăm până Ia capăt formația națională a Statului român. Radu Dragnea Dezastrul căilor ferate lin au capitol se concesia: de la societatea „Larder“, la societatea „Europa" Am văzut Într’o serie de articole precedente, problema concesiunei traficului de coletărie către societățile Grupajul și Unitas. Actualmente chestiunea a fost luată în tudiu de direcțiunea generală căilor ferate, iar roadele ușurinței a cu care a lucrat cfr., vor ieși foarte curând la iveală. Căile ferate au pierdut, și tot căile ferate sunt în culpă! Chestiunea va reapare sub o formă cu adevărat senzațională. UN SCURT ISTORIC DIN TRECUT AStăzi deschidem un nou capitol, cu o nouă afacere foarte urâtă. Este vorba de concesiunea „Europa", care reînviază faimoasa panama ,,Sardev“. Pe vremuri, până acum câțiva ani, a funcționat în București și cu numeroase sucursale în țară, concesiunea de voiaj „Sardev". Această societate avea concedat din partea căilor ferate, dreptul de a vinde bilete de călătorie, atât din cele obișnuite de carton, cât și cupoane, din cari se alcătuesc, carnetele de călătorie în străinătate. In ceea ce privesc cupoanele, printr'o ușurință condamnabilă din partea celor cari acordaseră concesiunea, societatea „Sardev“ deținea monopolul. Adică, toate cupoanele românești cari mergeau în străinătate spre vindere, se dădeau prin intermediul acestei societăți și invers, toate cupoanele streine, cari se vindeau în țară, veneau tot prin intermediul aceluiaș „Sardev“ Calea ferată era deci prizoniera aestei societăți și nu putea face nimic, fără intermediul societăței „Sardev". A trebui să maricnească scandal «A*1 cd~“i I ‘avtioane’ descoperite în sarcina acestei societăți in anul 1929, pentru ca odată cu rezilierea contractului ,,Sardev", calea ferată să poată reintra în drepturile ei. O REPETARE A ISTORIEI Lecția nu a servit la nimic. Acum în urmă, d-l general M. Ionescu, directorul general al c. f. r., a reînviat faimoasa concesiune .,Sardev“, de data aceasta sub numele de „Europa”. Societatea „Europa“, deține ca și alte întreprinderi similare, dreptul de a vinde bilete de carton și atâta tot (astfel de societăți întâlnim în diferite centre ale Capitalei și în orașele mai mari din provincie). D-l general M. Ionescu, a găsit cu cale, ca pentru societatea „Europa“, să se acorde vechiul monopol al cupoanelor, deținut de societatea „Sardev“ și despre care vorbeam mai sus. Cupoanele cfr., cari se trimit în străinătate, spre vânzare, nu se mai trimit, ca înainte, direct de calea ferată, ci prin intermediul acestei societăți, iar cupoanele streine, de care calea noastră ferată are nevoie, nu se mai obțin direct dela celelalte căi ferate streine, ci prin intermediul aceleași societăți „Sardev“. Se naște următoarea întrebare foarte clară și justificată: care a fost interesul administrației cfr. de a reveni la acest sistem, pentru desființarea căruia, aceeași administrație a luptat atâta vreme? Cine anume garantează plata sumelor, cari rezultă din deconturi și cari sunt considerabile, dat fiind că decontul acestor cupoane se face la intervale de trei luni? Și un nou regim de favoare. ȘI UN NOU REGIM DE FAVOARE Ori, deși d-l general a fost acel care a acordat această concesiune, totuși tot d-sa a ordonat facerea unor cercetări, pentru a se stabili, modul în care a fost acordată această concesiune! Ar fi interesant de știut, cari sunt rezultatele cercetărilor întreprinse în această direcțiune și ce sancțiuni s’au luat și contra cui(?)! După cât suntem informați, unicul scop al concesionărei cupoanelor, a fost de a da posibilitatea societate ..Europa" să iasă din dificultățile financiare, în care se află, prin aceea că dispun astăzi de sumele rezultate din vânzarea cupoanelor românești, sume care revin direcției căilor ferate numai la intervale de trei luni. Sumele sunt considerabile și deci avantajule societăței concesionare, în raport cu ele. Este un exemplu mai mic, dar este o fidelă oglindă a modului cum se conduce administrația căilor noastre ferate. Orice, capitol s’ar deschide, se va întâlni aceeași lipsă de competență și aceeași risipă, care adunată la un loc, creiază acele fantastici deficite de miliarde, despre cari am anunțat în toate ocaziunile și cari, vor reveni în discuțiune în capitolele noastre viitoare. Ion Scuspu No. 141 Duminecă 28 August 1532 Director: NicmroR crainic REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA București Bulevardul Elisabeta No. 21,P« 12 hai 500 Ut . 6 . 250 . 31 luni 66 J Pentru Instituia și Autorități Leil OfK anual Pentru străinătate..... . 1700 ,S—1180 RedactU 4 Provinci* 8—0546 Direoți». 8—1096 Administrați» 150 « * * * Suflete moarte [UNK] a ■ D-l Mihail Sadoveanu e un mare scriitor. Știți, „dulcele" nostru Sadoveanu, care plânge așa de frumos peste suferințele și nedreptățile trecutului... Să fie oare acelaș domn Sadoveanu, care asistă și uneori ia parte — la suferințele și nedreptățile sub care geme țara azi, fără să poată scrie un rând, fără să poată vărsa, cu talent, o lacrimă? Să fie?!... S-a auzit cineva, timp de un an cât a ținut președinția Senatului, spunând o vorbă de îndurare pentru atâtea mari greutăți ale țării, sau scoțând un singur strigăt de revoltă împotriva atâtor nedreptăți pe cari le cunoștea atât de bine, mai ales prin amicul său intim, C. Argetoianu? Sau un gest de dispreț, ori un semn de scârbă pentru mascarada politică ce se desfășura sub ochii lui, în vreme ce, în gura arsă de sete a țării, șeful său suprem, d-l Iorga turna oțelul inconștienții? S-a auzit cineva?! Cine să-l audă? D-sa știa bine că d-l Iorga II adusese acolo, în fruntea Senatului țării, numai pentru figura d-sale! Iar d-sa, conștient de prețul acestei figuri, o vânduse foarte scump: 100.000 lei pe lună! Văduve sau orfani, sau părinți de familii, cari nu-și primiau, în această vreme, micile lor drepturi la pâine?! Ce are a face? Acestea sunt cel mult subiecte de schiță sau nuvele, pe cari d-l Sadoveanu le va scrie cândva. Mai târziu, însă... Deocamdată d-sa a constatat că politica cea rea și necinstită produce mai mult decât literatura cea bună și cinstită. Mai mult și mai sigur, — și mai ușor! In consecință, d-sa face politică rea și necinstită, cu d-l Argetoianu, știți cu d-1 care plătește bine orice supusă apropiere și care găsește un zâmbet pentru orice prăbușire a altora și a țării. Un zâmbet și un trabuc. Prietenia acestor domni, grași, groși, „cu pasul greu de atâta sănătate“, — e simbolică: d-1 Argetoianu dărâmă zâmbind ,,satul fără câini“ care-i România noastră. D-1 Sadoveanu asistă placid la dărâmare și așteaptă să se termine mai curând, ca s’o spuie frumos într’un roman... " Fiecare o blestemat de Destin, In felul lui. Și d-l Sadoveanu e blestemat să verse cele mai frumoase lacrămi asupra durerilor și nedreptăților trecutului, dar să asiste absent și mort la durerile și nedreptățile prezente. Să asiste și uneori să prezideze... Dar, dacă aceasta îi e conștiința sufletească, țara îi cere să nu-și mai părăsească „masa lui de brad“ pentru tribuna marilor răspunderi; amândouă sunt pe alte planuri. Și, într’o zi, când țara plină de răni, va culege de pe toate tribunele răspunderii, pe vinovații cari au mințit acolo, ori au dormit, n’ar vrea să-l găsească și pe d-l Sadoveanu. Căci, povestitor cu talent despre hoți și hoții, cât poftește și cât poate d-l Mihail Sadoveanu, — dar gazdă de hoți și unealtă de hoții, e oprit prin lege pentru toată lumea. Și totuși, altă dată a fost altfel cu poeții și scriitorii noștri. Ei intrau în politică pentru credințe, pentru idealuri naționale pe care le slujeau muncind și suferind. Și necâștigănd nimic! Eminescu coboară de multe ori din cerurile poeziei senine, pe pământul scump al unei patrii necăjite. Și o făcea, nu pentru a se plimba în Olanda după... tutun, nici pentru a fi președintele Senatului cu ghetre albe peste ghete negre, de lac, și nici pentru donațiile primăriilor guvernamentale, — ci pentru a scrie cu lacrămi despre durerile țării. Și Alexandri, care avea în inimă și pe buze, și în poezii și in proză, și în țară și în locuri străine numai numele și icoana țării lui... Și Bălcescu, iubite d-le Sadoveanu, Bălcescu care, din Paris unde fusese surghinit pentru iubirea de țară, scria lui I. Ghica să-i trimeată bani pentru cauză — adică pentru țară — și pentru că nu mai avea ce mânca! Iar în altă scrisoare (No. 36 din 61-1850), către acelaș, se spovedește că era să se însoare cu o fată din Iași pentru ca: .,luând o zestre bunicică să poată avea ce sacrifica pentru cauză?!". Câte veacuri sunt de atunci? De atunci de când țara nu dădea nimic afară de griji și necazuri de moarte, iar scriitorii ei, și mai mari și mai mici, îi dădeau tot talentul lor? De atunci, de când, oricine putea purta un toc pe hârtie, se simțea dator să-l poarte mai ales pentru durerile țării. Hotărîț—, scriitorii noștri de azi, plini de talent sunt goi de ideal. Printr’o asociație naturală, vine în minte acel bun prieten îmi și frate ,al d-lui Sadoveanu, d-l Bratescu Voinești. D-sa deasemenea nu are de spus nimic despre niciuna din durerile țării. > ’ Nimic! Și astea numai de când anunță de vreo două ori pe an, inutil și mort. „M. S. Regele!“ în schimbul unei legi sigure, care și omoară sigur. Și revistele scriitorilor tineri... Toate sunt pline de portretele lor, de versurile lor, de biografiile și chiar de ce au de gând să mai scrie.' Adică de toate... problemele frământă acest tragic început cam de veac. Cine o fi fiind într’adevăr orb. Destinul sau noi? Gr. F. SIELE VERZI MODIFICAREA LEGII CONVERSIUNII Modificarea legii conversiunei a ajuns iarăși la ordinea zilei, provocând discuțiuni din cele mai aprinse. Părerile sânt împărțite, dar toți vor, ca legea să fie modificată. Pe oricine a întrebi „ce părere are", iți răspunde stereotip „legea trebuie modificată". Dacă ceri alte explicații vei avea drept răspuns o ridicare din umeri sau o lămurire grozavă: „Toată lumea o cere, deci trebuie modificată. Dar nu modificată complet, ci (vorba lui Caragiale) numai în părțile esențiale". Numai autorul legei, marele farsor politic de la Breasta și cu adjutanții lui, rânjesc de câte ori este vorba de marea pricopseală, cu care a fericit țara, sub președenția profesorului Iorga (tovarășul intelectual al d-lui Gheorghe grădinarul), adică o conversiune, după tipul și asemănarea sa. Justus Fascismul — ca orice mișcare politică importantă — n'a luat ființă prin generație spontanee. Cei care-l prezintă drept o consecință directă a războiului greșesc. El își are origina îndepărtată în evoluția ideologică și politică europeană și italiană antebelica. De pe la sfârșitul secolului XIX-lea avântul democrației fusese frânt. Democrația mai putea realiza mari succese faptice datorită numai vitezii inițiale pe care o poseda, avântul ei ideologie, entusiasmul și încrederea creatoare dispăruseră. Și mai disparise încă ceva ceva esențial, convingerea care stăpânise atât intelectualitatea cât și ntassele în tot decursul secolului al XIX-lea, că viitorul aparține democrației, că ea este singurul regim posibil și că în definitiv toată istoria omenirii nu fusese decât o prefață a democrației universale ce va să vie. In locul entusiazmului pentru democrație intelectualitatea europeana fusese cucerită de ideile lui Fredrich Nietzsche (Mussolini fusese în tinerețe un pasionat cititor al lui Nietzsche și a marelui teoretician anarhist Max Stirner celebrul autor al operei „Der Einzige und sein Eigentum") iar întissele de socialism. Dar după moartea lui Engels sociaismul intră și el în criză, mișcarea revizionistă germană ajunge la Bernstein, în Rusia frământările sub partiții în două prin succesiunea lui Lenin iar in Franța Georges Sorel devine momannul sindicalismului revoluționar, în momentul în care Charles Maurras îndrăznește să construiască și să susțină pe teren ideologic o doctrină reacționară coherentă. Firește că această evoluție europeane nu putea să mi se facă primită și in Italia. Italia era guvernată de la 1876, din momentul istoric în care după dramatice desbateri parlamentare „Dreapta“ în frunte cu Sella, Lanza Minghetti fusese silită să se retragă, de către ,Stânga“ compusă din foștii republicani raliați la monarhie în frunte cu Depresis, Crispi Zanardelli. *) După entuziasmul „misorgimCrito“. ului Italia își ducea viața politică și spirituală de azi pe mâine. Socialismul pretruindea în peninisulă datorită lui Antonio Labiola și după 1890 începe să cucerească massele. Crispi il combate cu violență dar după moartea lui Crisipi și al lui Zanardelli, noul dictatal , liberal-democrat“ al Italiei Gio-lionni Giolitti îi favorizează expansiunea. Intre timp pe téren literar, un decadent de geniu, Gabriel d‘ Antum zi o fixa *) - Vezi Benedetto Croce „Historic de 1'italie coutemporcine" (”ayo) și Constantin Enescu .Statul Sovietic și statul Fascist“ („Cartea domânască ‘ 1932) neliniștea noned 1talii și povestea prin opera lui dezlănțuirea care trebuia să se producă. Maurassismul păturasese în peninsulă și ajutase la difuzarea naționalismului lui Enrico Corradini, naționalism, care avea să constitue în viiitor o vână esențială a fascismului. De asemenea literatura lui Péguy căpătă o influență deosebită asupra tinerei generații italiene. Dar o influență cu adevărat revoluționară o produsese în Italia sindicalismul revoluționar al lui Georges Sorel. Teoriile sareliene avură un intens răsunet în partidul socialist italian care alunecase total — sub conducerea lui Leonida Bisola H. Ioanoc Bonomi_ Turati — spre reformism, Angelo OUoetti în ale sale „Pagine libere“, Orano în „La înipta“, Erico Leone în ale sale : Leone în al său „Divenire Sociale“ răspândi” sindicalismului alt element de bază al fascismului în viitor. •*) Influența sindicalismului se făcu simțată din 1904 când partidul socialist provocă o grevă generală, în schimb la congresul din 1908 ținut la Florența ementele reformiste căpătairă definitiv supremația Dar în 1912, la celebrul congres de la Reggio Emilia, un tânăr agitator, Benito Mussolini, făcu procesul reformismului iar Leonida Bisolati cu o parte din prietenii săi fu silit să părăsească partidul socialist. Mussolini devenit fruntaș al partidului prelua conducerea oficiosului „Avanti“ și organiză în primăvara lui 1914 sângeroasa „săptămână Roșie“ uni fel de preludiu al revoluției generale, pe care guvernul Salandra trebui s'o înăbușe cu ajutorul armatei Războiul, care înseamnă, prăbușirea Internațională socialistă produce și în Italia confuzhiuni, și regrupări. Dreapta, și intelectualii sunt partizani au intervenția*,ei alături de Antantă. Vechea stângă în frunte cu Giolitti sunt pentru neutralitatea definitivă. In Octombrie 1914 Mussolini părăsește direcția b-. ,Ava..ti“ și trece de partea internaționaliștilor fondând ziarul „Popolo di Italia“, la începutul lui 1915 partidul socialist se declară partizan al neutralității definitive iar în Mai 1915 Italia intrră în război împotriva puterilor centrale. Războiul fu o încercare grea. Înfrângerile repetate și răsunătoare, greutățile economice și financiare, demoralizarea au trebuit să fie suportate in mijlocul criticilor vehemente aduse de socialiști și de neutrraliști intervenționiștilor. Salanda fu silit să-și dea demisia și cabinetele Boselli și Orlando, care-i succedară avură de luptat cu aceleași imense dificultăți. In Noembrie 1918 abea încetaseră ostilitățile partidul socialist socotit oiporturi să lanseze mișcarea revoluționera. Interventioniștii erau victorioși dar nu glorioși, neutralștii acriți, catolicii se pregăteau să iasă din pasivitatea politică pe care o păstrau de o jumătate de secol și fondau partidul popular, massele erau exasperate de război, în sfârșit mica burghezie și intelectualitatea ruinate și disprețuite erau disponibile, în clipa în care partidul socialist dădu semnalul revoltei, la meetingul din Bologna la 22 Decembrie 1018. O serie neîntreruptă de greve, de atentate, de acte de sabotaj în urmă, în timp ce guvernul alm ieșea din pasivitate iar la Versailles se pregătea o pace care avea să jicnească profund sentimentul național-italian. In această frământare pre-revolicționară, din exasperarea masselor, din disperară intelectualilor din tendințele generației tinere, din amărăcimintea foștilor combatanți, din frica posedanților se formă o atmosferă politică și morală specială care permise nașterea fascismulu . La 23 Martie 1919, în urma unui apel publicat de Mussolini în „Popolo detalici“, se întrumuă la Milan în sala „Geticului Industrial și Comercial“ din piața San Sepolcro [oști combatanți, foști sindicaliști revoluționari, artiști, gazetari, reprezentanții , fasciilor futuriste și în frunte cu Mussolini, Giovanni Giuvali, T F. Marinetti, Michel. Brrtnchi Canzio Garibaldi ,/rasrno 1 orii Massino Rocca, etc., fondară primul , Fascio italiano di conPattinato Astfel luă naștere partidul fascist ! *) Vezi volumul Mussolinii e i! tu,o fusciiismo“ studiul lui Balbino Giiiliaro„La formazione storica del fascisido“ și Luigi Villari ; „La guerre civile eu Italie de 1919 â 1922“ în ,,Anuairc du Centre International d'Etude sur le Fesciisme” nr. 1. 1928. Fascism Originile fascismului de MIHAIL POLIHRONIADE *) Vezi B. Mussolini articolul publicat în „ Enciclopedia Italiană"despre Fascism” și reprodus în „Je suis partout“ din 13 August 1932.