Calendarul, august 1932 (Anul 1, nr. 114-144)

1932-08-28 / nr. 141

anul: r u Contribu­ții la istoria restau­rației Horm­a­ l­c Mipili Am o memorie foarte exactă a lucrurilor însemnate pe care le-am trăit. Nae Ionescu, în în­tâmpinarea de ieri din Cuvân­tul, mi-o contestă. N­ voiu ajuta cu nume proprii și cu documen­te din care se va vedea că cot ce s’a scris ieri în ziarul său e fals. Voiu răspunde însă obiec­țiilor lui și altora ce s’ar mai ivi achia la sfârșitul seriei mele de articole. Cu acest prilej țin încă odată să accentuiez că nu pun niciun fel de patimă împotriva nimănui. Nae Ionescu s’a grăbit. Dacă avea răbdare, ar fi văzut — și va vedea — că-i recunosc un lucru , marea greșală pe care a făcut-o Cuvântul vânzân­­du-se la un moment dat a fost răscumpărată ulterior printr-un frumos capitol de carlistă ce-i aparține gazetărie exclusiv lui. Dar aceasta e chestiune mai recentă. Țin iarăș să declar că eu, în lucrurile care intere­sează aici, „n’am făcut tot“. Sânt foarte mulți cari au făcut foarte mult. Eu nu scriu istoria Restaurației, ci aduc simple și modeste „contribuții“ la acea­stă istorie, desfigurată azi de unii, exploatată de alții. Să revenim deci la Craiu Nou și la d. M. Manoilescu. Era într’o Duminică diminea­ța. Mă întorceam de la Chișinău. Pe peronul gării, lângă trenul de Paris,­­o surpriză , M. Ma­noilescu înconjurat de suita sa de totdeauna ! Pleca la Paris. Nedumerit peste măsură de a­­ceastă neașteptată plecare, îl chem din parte și-i cer lămuriri Răspunsurile sale sânt șovăi­toare și evasive. In definitiv, nicio lămurire. Ce-a intervenit ? Cu ce misiune se duce ? Tăcere de mormânt ! Ne înțelesesem doar că numai după apariția ziarului, unul din noi va pleca. Mai erau zece ziile până să iasă Craiu Nou. Distinsul meu tova­răș de luptă lăsa lucrurile baltă și plecă pentru a se reîntoarce abia în ajunul apariției,­­ zi­cea dânsul. Nici până azi nu știu motivul plecării sale atât de neaștepta­te. Cele patru scrisori către șefii de partide pe care le aducea la reîntoarcere, când a fost ares­tat, nu justifică întru nimic a­ceastă grabă suspectă. Faptul dă loc la bănuieli în defavoarea sa. Mai întâiu, pornești la un drum greu cu un tovarăș și, la prima ocazie, te sustragi fran­cheței elementare pe care o ce­rea astfel de luptă. Apoi, tocmai la începutul și mai greu al acestei lupte, ții să fii absent. Cred că, în asemenea situație, niciun camarad b­a n’ar fi procedat ca d. M. Manoi­lescu. Multă vreme de atunci în­­coace m’a muncit această atitu­dine, — în legătură cu marti­rajul și cu eroismul d-lui M. Ma­noilescu. Și am ajuns la convin­gerea că distinsul nostru tova­­răș de luptă a dat atunci bir cu fugiții, pur și simplu. Am de­scris în articolul de ieri atmos­­fera extrem de încărcată în care trebuia să iasă Craiu Nou. In jurul nostru dușmănii imen­se, deasupra noastră guvernu­lui Ionel Brătianu, calomnii in­timid­ari, amenințări cu închi­soarea, agenții siguranței su­­praveghindu-ne fiecare pas; nici nu începusem lucrul și vi­zitele lor ne onorau zilnic la re­dacție. D. M. Manoilescu, cu­mperamentul său femenin, nu e un om de curaj. S’a înfricoșat și — a plecat la Paris ! Dar de ce ți-e frică nu scapi. Și, spre marele său noroc, d.­­M­. Manoilescu n’a scăpat. La întoarcere, a fost arestat sub pretextul celor patru scrisori inofensive pe care le aducea. Acesta e tot eroismul de care dânsul face atâta caz și în vir­tutea căruia se dorește privile­giat peste toți muritorii de rând. Oh, ce tragicomedie în redac­ția lui Craiu Nou în dimineața arestării. Atunci, mai ales, am constatat ce slabi de înger sânt oamenii și ce rară e sfânta vir­tute a curajului. Imediat ce­ am primit vestea, mi-am adu­nat camarazii să mergem la ministerul de interne să protes­tăm. Unii s’au lepădat din pri­mul moment: s’au declarat zia­riști profesioniști care n’au ni­mic a face cu carlismul. Alții, de rușine, au pornit-o la drum cu noi. Dar pe măsură ce ne apro­piam de interne, picioarele li se mutau, fața li se înnălbia, vorba se bâlbâia. Din acea clipă tragicomică prețuiesc curajul admirabil al lui Enric Oteteli­­șanu, hotărât la orice și singu­rul care a mers alături de mine pretutindeni să protestăm. Ni se adăugase, din afara redac­ției, colegul­ Ion Sân-Giorgiu, care s’ar fi simțit bine dacă l-ar fi arestat. Abia seara l-am putut vedea pe d. I. G. Duca, ministrul de interne și i-am spus : Arestându-l pe­­ Manoile­scu, ați făcut o boacănă din care n’o să știți cum să ieșiți. D. I. G. Duca, recunoscând, a ridicat brațul și a exclamat : E adevărat, dar porunca vine de peste capul meu ! A urmat procesul cunoscut, din care Ionel Brătianu a ieșit sângeros înfrânt. Dar iremedia­­bilul erou de azi al Restaurației a plâns la proces ca o femee vă­duvă. Aceasta, firește, nu în­­dreptăția ziarul Cuvântul să-l batjocorească înfiorător într’o serie de articole, batjocorind în acelaș timp cauza carlistă. Da­că Nae Ionescu n’are memorie bună, să răsfoiască colecția de atunci care e un monument de rușine în istoria Restaurației. Astfel Craiu Nou a rămas un ziar ideal fiindcă, mulțumită lui M. Manoilescu, n’a putut să apară. Dar tovarășul de atunci la o inițiativă ce nu i-a aparți­nut, și-a făcut o cunună de martir pe care o agită cu ges­turi declamatoare în văzduh. Martirajul lui M. Manoilescu ? Dar ce înseamnă el față de chi­nurile inchizitoriale la care a fost supus, de pildă, un an de zile colonelul Paul Teodorescu? Cine a suferit adânc — tace ! Martirul nostru însă se bate me­reu cu pumnii în piept. 1 a PAGINI 3 MSI STATUL NATIONAL IN­FORMAȚIE Am urmărit și de data aceasta retorica parlamentară în jurul me­sajului regal, am căutat ca și alte dăți să desprindem din teren­în­tul de vorbe constantele care să se întrunească pe deasupra ad­versităților de partid. Dar aștepta­rea noastră a căzut decepționată. Iluștri retori s’au înnecat în mă­runțișuri. Discuția mesajului a fost ca întotdeauna o hartă zadarnică. Pe ce curbă de nivel ne găsim în evoluția noastră politică, cum se definește momentul ei actual, care este faza prin istorie care trece Statul român, sunt întrebări cari nu cercetează cerebralitatea ultimei serii de aleși ai sufragiului universal- Un imens pustiu tplntal li urmărește ca o pedeapsă de la ieșirea lor din urne. Cercetați-se discursurile și cetiti în muțenia ce­lor mai mulți dintre ei, și vedeți că democrația își dispensează re­prezentanții de durerosul efort al gândirii, că la baza ei stă inertia poporului, care dă un tip identic lui însuși de la om la om. In ten­dința ei de tipizare, democrația distruge de la rădăcină personalita­tea, condamnată în principiu să se confunde în anonimat și să se conformeze majorității. Străinătatea, acest prieten fără adresă și inamic multiplu, dacă mai dă de gândit câteodată oame­nilor noștri. In fata ei fiecare de­mocrat găsește comparații, ne a­­seamănă stările dela noi cu ale al­tora, încât fără acest termen com­parativ, străinătatea, lin știi dacă porțile Senatului și ale Camerei din România n’ar trebui închise din lipsă de lucru. Problema fundamentală a zilei și a neamului se scapă tuturor, toți fiind prinși între goliciunea ce­rebrală și mitul străinătății. Tre­cem prin faza de formație a Sta­tului național, asta e problema pe care nu alții au să ne-o pună sub ochi. Ea n’a figurat în nici­un dis­curs de la mesaj, trădând absența ei din capul democrației și țărăniste. Naționalismul liber ale unora și altora este o paradă ieftină de pe dinafară, atâta vreme cât și unii, și alții, pierd din ochi problema po­litică a principiului național și în schimb aleargă orbește după ase­mănări și identități cu alte state. Dar țările care ni se dau ca exem­ple de urmat, fie Franța sau An­glia, au ieșit de mult din faza noa­stră actuală, așa încât de la ele nu putem învăța altceva decât că, pentru a le ajunge și Statul român, trebue ca și ele să treacă prin toa­te etapele de formație națională. De aceea pentru noi comunismul prezintă tost pericol decât pentru țările cari au­ parcurs toate aceste etape și astăzi au de apărat o ci­vilizație închegată, nu de dirijat o unitate politică incipientă. Oratorii de la mesaj n’au arătat nici perico­lul comunist în genere, și nici par­ticularitatea pe care o are față de noi- De ce această tăcere inconști­entă? Cum, nu știu parlamentarii ce comentează în Basarabia? N’au auzit, nu cunosc că sudul provincii este contaminat de acestei co­munism până în sate? Nu putem întelege tăcerea in­conștientă dela Cameră și Senat a­­supra comunismului decât ca o ur­mare a inconștienții generale de momentul istoric românesc prezent. In schimb a fost înfierat la Se­nat de însuși d. Manoilescu siste­mul Statului centralist, a fost înfie­rat centralismul ca cel mai mare inamic din lăuntru. Dacă mai adăugăm curentul din partidul dela guvern pentru auto­nomia administrativă a provinciilor, nu va fi pentru nimeni nici­ o exa­gerare să spunem că înfățișăm ta­bloul celei mai clase ignorante de obligațiile ce le are Statul român față de sine. Nu știm că guvernăm și administrăm pentru a realiza principiul național, care după exi­­gențele lui raportate la momentul politic românesc, nu elvețian sau de alt neam, și nu de altă dată, ci de-acum, se cere exclusiv centra­lizator. Am uitat sau nu cunoaștem ce avem de făcut. Să ne întoarcem la principiile elementare de condu­cere, să ne definim din nou sarci­na, căci mergând mai departe ca până acum, trădăm până Ia capăt formația națională a Statului ro­mân. Radu Dragnea Dezastrul căilor ferate lin au­ capitol se concesia­: de la societatea „Larder“, la societatea „Europa" Am văzut Într’o serie de articole precedente, problema­­ concesiune­i traficului de coletărie către societă­țile Grupajul și Unitas. Actual­mente chestiunea a fost luată în tudiu de direcțiunea generală căilor ferate, iar roadele ușurinței a cu care a lucrat cfr., vor ieși foarte curând la iveală. Căile ferate au pier­dut, și tot căile ferate sunt în culpă! Chestiunea va reapare sub o formă cu adevărat senzațională. UN SCURT ISTORIC DIN TRECUT AStăzi deschidem un nou capitol, cu o nouă afacere foarte urâtă. Este vorba de concesiunea „Europa", care reînviază faimoasa panama ,,Sardev“. Pe vremuri, până acum câțiva ani, a funcționat în București și cu nu­meroase sucursale în țară, conce­­siunea de voiaj „Sardev". Această societate avea concedat din partea căilor ferate, dreptul de a vinde bi­lete de călătorie, atât din cele obiș­nuite de carton, cât și cupoane, din cari se alcătuesc, carnetele de că­lătorie în străinătate. In ceea ce privesc cupoanele, prin­­tr'o ușurință condamnabilă din par­tea celor cari acordaseră concesiu­nea, societatea „Sardev“ deținea monopolul. Adică, toate cupoanele românești cari mergeau în străină­tate spre vindere, se dădeau prin in­termediul acestei societăți și invers, toate cupoanele streine, cari se vin­deau în țară, veneau tot prin inter­mediul aceluiaș „Sardev“ Calea ferată era deci prizoniera a­­estei societăți și nu putea face ni­mic, fără intermediul societăței „Sardev". A trebui să maricnească scanda­l «A*1 cd~“i I ‘avtioane’ descope­rite în sarcina­ acestei societăți in anul 1929, pentru ca odată cu rezi­lierea contractului ,,Sardev", calea ferată să poată reintra în dreptu­rile ei. O REPETARE A ISTO­RIEI Lecția nu a servit la nimic. A­­cum în urmă, d-l general M. Ione­scu, directorul general al c. f. r., a reînviat faimoasa concesiune .,Sar­dev“, de data aceasta sub numele de „Europa”. Societatea „Europa“, deține ca și alte întreprinderi similare, drep­tul de a vinde bilete de carton și atâta tot (astfel de societăți în­tâlnim în diferite centre ale Capi­talei și în orașele mai mari din provincie). D-l general M. Ionescu, a găsit cu cale, ca pentru societatea „Eu­ropa“, să se acorde vechiul mono­pol al cupoanelor, deținut de socie­tatea „Sardev“ și despre care vor­beam mai sus. Cupoanele cfr., cari se trimit în străinătate, spre vânzare, nu se mai trimit, ca înainte, direct de calea ferată, ci prin intermediul a­­cestei societăți, iar cupoanele stre­ine, de care calea noastră ferată are nevoie, nu se mai obțin direct dela celelalte căi ferate streine, ci prin intermediul aceleași societăți „Sardev“. Se naște următoarea întrebare foarte clară și justificată: care a fost interesul administrației cfr. de a reveni la acest sistem, pentru desființarea căruia, aceeași admi­nistrație a luptat atâta vreme? Cine anume garantează plata su­melor, cari rezultă din deconturi și cari sunt considerabile, dat fiind că decontul acestor cupoane se face la intervale de trei luni? Și un nou regim de favoare. ȘI UN NOU REGIM DE FAVOARE Ori, deși d-l general a fost acel care a acordat această concesiune, totuși tot d-sa a ordonat facerea unor cercetări, pentru a se stabili, modul în care a fost acordată a­ceastă concesiune! Ar fi interesant de știut, cari sunt rezultatele cercetărilor între­prinse în această direcțiune și ce sancțiuni s’au luat și contra cui(?)! După cât suntem informați, unicul scop al concesionărei cupoanelor, a fost de a da posibilitatea societa­te­ ..Europa" să iasă din dificultă­țile financiare, în care se află, prin aceea că dispun astăzi de sumele rezultate din vânzarea cupoanelor românești, sume care revin direcției căilor ferate numai la intervale de trei luni. Sumele sunt considerabile și deci avantaju­le societăței conce­sionare, în raport cu ele. Este un exemplu mai mic, dar e­­ste o fidelă oglindă a modului cum se conduce administrația căilor noa­stre ferate. Orice, capitol s’ar deschi­de, se va întâlni aceeași lipsă de competență și aceeași risipă, care a­dunată la un loc, creiază acele fan­tastici deficite de miliarde, despre cari am anunțat în toate ocaziunile și cari, vor reveni în discuțiune în capitolele noastre viitoare. Ion Scu­spu No. 141 Duminecă­ 28 August 1532 Director: NicmroR crainic REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA București­ Bulevardul Elisab­eta No. 21,­­P« 12 hai 500 Ut . 6 . 250 . 3­1 luni 66 J Pentru Instituia și Autorități Lei­l OfK anual Pentru străinătate..... . 1700 ,­­S—1180 RedactU 4 Provinci* 8—0546 Direoți». 8—1096 Administrați» 150 « * * * Suflete moarte [UNK] a ■ D-l Mihail Sadoveanu e un mare scriitor. Știți, „dulcele" nostru Sa­doveanu, care plânge așa de frumos peste suferințele și nedreptățile tre­cutului... Să fie oare acelaș domn Sado­veanu, care asistă și uneori ia parte — la suferințele și nedreptățile sub care geme țara azi, fără să poată scrie un rând, fără să poată vărsa, cu talent, o lacrimă? Să fie?!... S-a auzit cineva, timp de un an cât a ținut președinția Senatului, spunând o vorbă de îndurare pen­tru atâtea mari greutăți ale țării, sau scoțând un singur strigăt de re­voltă împotriva atâtor nedreptăți pe cari le cunoștea atât de bine, mai ales prin amicul său intim, C. Ar­getoianu? Sau un gest de dispreț, ori un semn de scârbă pentru mas­carada politică ce se desfășura sub ochii lui, în vreme ce, în gura arsă de sete a țării, șeful său suprem, d-l Iorga turna oțelul inconștienții? S-a auzit cineva?! Cine să-l audă? D-sa știa bine că d-l Iorga II adu­sese acolo, în fruntea Senatului țării, numai pentru figura d-sale! Iar d-sa, conștient de prețul acestei fi­guri, o vânduse foarte scump: 100.000 lei pe lună! Văduve sau orfani, sau părinți de familii, cari nu-și primiau, în acea­stă vreme, micile lor drepturi la pâine?! Ce are a face? Acestea sunt cel mult subiecte de schiță sau nuvele, pe cari d-l Sado­veanu le va scrie cândva. Mai târziu, însă... Deocamdată d-sa a constatat că politica cea rea și necinstită pro­duce mai mult decât literatura cea bună și cinstită. Mai mult și mai sigur, — și mai ușor! In consecință, d-sa face politică rea și necinstită, cu d-l Argetoianu, știți cu d-1 care plătește bine orice supusă apropiere și care găsește un zâmbet pentru orice prăbușire a altora și a țării. Un zâmbet și un trabuc. Prietenia acestor domni, grași, groși, „cu pasul greu de atâta sănă­tate“, — e simbolică: d-1 Argetoianu dărâmă zâmbind ,,satul fără câini“ care-i România noastră. D-1 Sadoveanu asistă placid la dă­râmare și așteaptă să se termine mai curând, ca s’o spuie frumos în­­tr’un roman... " Fiecare o blestemat de Destin, In felul lui. Și d-l Sadoveanu e bleste­mat să verse cele mai frumoase la­­crămi asupra durerilor și nedreptă­ților trecutului, dar să asiste absent și mort la durerile și nedreptățile prezente. Să asiste și uneori să prezideze... Dar, dacă aceasta îi e conștiința sufletească, țara îi cere să nu-și mai părăsească „masa lui de brad“ pentru tribuna marilor răspunderi; amândouă sunt pe alte planuri. Și, într’o zi, când țara plină de răni, va culege de pe toate tribunele răs­punderii, pe vinovații cari au min­țit acolo, ori au dormit,­­­ n’ar vrea să-l găsească și pe d-l Sado­veanu. Căci, povestitor cu talent despre hoți și hoții,­­ cât poftește și cât poate d-l Mihail Sadoveanu, — dar gazdă de hoți și unealtă de hoții, e oprit prin lege pentru toată lu­mea. Și totuși, altă dată a fost altfel cu poeții și scriitorii noștri. Ei intrau în politică pentru credințe, pentru idealuri naționale pe care le slu­jeau muncind și suferind. Și ne­­câștigănd nimic! Eminescu coboară de multe ori din cerurile poeziei senine, pe pă­­­mântul scump al unei patrii necă­jite. Și o făcea, nu pentru a se plim­ba în Olanda după... tutun, nici pentru a fi președintele Senatului cu ghetre albe peste ghete negre, de lac, și nici pentru donațiile pri­măriilor guvernamentale, — ci pen­tru a scrie cu lacrămi despre dure­rile țării. Și Alexandri, care avea în inimă și pe buze, și în poezii și in proză, și în țară și în locuri stră­ine numai numele și icoana țării lui... Și Bălcescu, iubite d-le Sadovea­­nu, Bălcescu care, din Paris unde fusese surghinit pentru iubirea de țară, scria lui I. Ghica să-i trimeată bani pentru cauză — adică pentru țară — și pentru că nu mai avea ce mânca! Iar în altă scrisoare (No. 36 din 6­1-1850), către acelaș, se spo­vedește că era să se însoare cu o fată din Iași pentru ca: .,luând o zestre bunicică să poată avea ce sacrifica pentru cauză?!". Câte veacuri sunt de atunci? De atunci de când țara nu dădea nimic afară de griji și necazuri de moarte, iar scriitorii ei, și mai mari și mai mici, îi dădeau tot talentul lor? De atunci, de când, oricine putea purta un toc pe hârtie, se simțea da­tor să-l poarte mai ales pentru du­rerile țării. Hotărîț—, scriitorii noștri de azi, plini de talent sunt goi de ideal.­­ Printr’o asociație naturală, vine în minte acel bun prieten îmi și frate ,­al d-lui Sadoveanu, d-l Bra­­­tescu Voinești. D-sa deasemenea nu are de spus nimic despre niciuna din durerile țării. > ’ Nimic! Și astea numai de când a­­nunță de vreo două ori pe an, inutil și mort. „M. S. Regele!“ în schimbul­ unei legi sigure, care și omoară si­gur. Și revistele scriitorilor tineri... Toate sunt pline de portretele lor, de versurile lor, de biografiile și chiar de ce au de gând­ să mai scrie.' Adică de toate... problemele frământă acest tragic început cam­ de veac. Cine o fi fiind într’adevăr orb. Destinul sau noi? Gr. F. SIEL­E VERZI MODIFICAREA LEGII CONVER­SIUNII Modificarea legii conversiunei a a­juns iarăși la ordinea zilei, provocând discuțiuni din cele mai aprinse. Părerile sânt împărțite, dar toți vor, ca legea să fie modificată. Pe oricine a întrebi „ce părere are", iți răspun­de stereotip „legea trebuie modifica­tă". Dacă ceri alte explicații vei a­­vea drept răspuns o ridicare din u­­meri sau o lămurire grozavă: „Toată lumea o cere, deci trebuie modifica­tă. Dar nu modificată complet, ci (vorba lui Caragiale) numai în păr­țile esențiale". Numai autorul legei, marele far­sor politic de la Breasta și cu adju­tanții lui, rânjesc de câte ori este vorba de marea pricopseală, cu care a fericit țara, sub președenția profe­sorului Iorga (tovarășul intelectual al d-lui Gheorghe grădinarul), adică o conversiune, după tipul și asemăna­rea sa. Justus Fascismul — ca orice mișcare poli­tică importantă — n'a luat ființă prin generație spontanee. Cei care-l prezin­tă drept o consecință directă a răz­boiului­­ greșesc. El își are origina în­depărtată în evoluția ideologică și po­litică europeană și italiană antebelica. De pe la sfârșitul secolului XIX-lea avântul democrației fusese frânt. De­mocrația mai putea realiza mari suc­cese faptice datorită numai vitezii in­ițiale pe care o poseda, avântul ei ideologie, entusiasmul și încrederea creatoare dispăruseră. Și mai dispa­ri­se încă ceva ceva esențial, convin­gerea care stăpânise atât intelectuali­tatea cât și ntassele în tot decursul secolului al XIX-lea, că viitorul a­­parține democrației, că ea este singu­rul regim posibil și că în definitiv toa­tă istoria omenirii nu fusese decât o­ prefață a democrației universale ce va să vie. In locul entusiazmului pentru demo­crație­ intelectualitatea europeana fu­sese cucerită de ideile lui Fredrich Nietzsch­e (Mussolini fusese în tinere­țe un pasionat cititor al lui Nietzsche și a marelui teoretician anarhist Max Stirner celebrul autor al operei „Der­ Einzige und sein Eigentum") iar întis­­sele de socialism. Dar după moartea lui Engels so­ci­aism­ul intră și el în criză, mișcarea revizionistă germană ajunge la Bern­stein, în Rusia frământările sub par­­ti­­ții în două prin succesiunea lui Le­nin iar in Franța Georges Sorel devi­ne m­oma­nnul sindicalismului revolu­ționar, în momentul în care Charles Maur­ras îndrăznește să construiască și să susțină pe teren ideologic o doc­trină reacționară coherentă. Firește că această evoluție euro­peane­ nu putea să mi se facă primită și in Italia. Italia era guvernată de la 1876, din mom­en­tul istoric în care după dra­matice desbateri parlamentare „Dreap­ta“ în frunte cu Sella, Lanza Minghetti fusese silită să se retragă, de către ,Stânga“ compusă din foștii republi­cani raliați la monarhie în frunte cu Depresis, Crispi Zanardelli. *) După entuziasmul „m­isorgimCrito“­­. ului Italia își ducea viața politică și spirituală de azi pe mâine.­ Socialis­­mul pretruindea în peninisulă datorită lui Antonio Labiola și după 1890 înce­­pe să cucerească massele. Crispi il­ com­bate cu violență dar după moartea lui Crisipi și al lui Zanardelli, noul dicta­tal , liberal-democrat“ al Italiei Gio-­lionni Giolitti îi favorizează expansi­unea. Intre timp pe téren literar, un deca­dent de geniu, Gabriel d‘ Antum zi o fixa *) - Vezi Benedetto Croce „Historic de 1'italie coutemporcine" (”ayo) și Constantin­ Enescu .Statul Sovietic și statul Fascist“ („Cartea d­omâna­­scă ‘ 1932­) neliniștea noned 1­talii și povestea prin opera lui dezlănțuirea care trebuia să se producă. Maurassismul păturasese în penin­sulă și ajutase la difuzare­a naționalis­mului lui Enrico Corradini, naționa­lism, care avea să constitue în viiitor o vână esențială a fascismului. De ase­menea literatura lui Péguy căpătă o in­fluență deosebită asupra tinerei ge­nerații italiene. Dar o influență cu adevărat revoluționară o produsese în Ita­lia sindicalismul­­ revoluționar al lui Georges Sorel. Teoriile sareliene a­­vu­ră un intens răsunet în partidul so­cialist italian care alunecase total — sub conducerea lui Leonida Bisola H. Ioanoc Bonomi_ Turati — spre refor­mism, Angelo OUoetti în­ ale sale „Pagine libere“, Orano în „La înipta“, Erico Leone în ale sale : Leone în al său „Divenire Sociale“ răs­pândi” sindicalismului alt element de bază al fascismului în viitor. •*) Influența sindicalismului se făcu s­im­țată din 1904 când partidul socialist pro­vocă o grevă generală, în schimb la congresul din 1908 ținut la Florența e­­mentele reformiste căpătairă definitiv supremația Dar în 1912,­ la celebrul congres de la Reggio Emilia, un­ tânăr agitator, Benito Mussolini, făcu procesul refor­mismului iar Leonida Bisolati cu o parte din­ prietenii săi fu silit să­­ pără­sească partidul socialist. Mussolini devenit fruntaș al parti­dului prelua conducerea oficiosului „Avanti“ și organiză în primăvara lui 1914 sângeroasa „săptămână Roșie“ uni fel de preludiu al­ revoluției generale, pe care guvernul Sa­la­nd­ra trebui s'o înăbușe cu ajutorul­ armatei Războiul, care înseamnă, prăbușirea Internațională socialistă produce și în Italia confuzhiuni, și regrupări. Dreapta, și intelectualii sunt parti­zani au­ intervenția*,ei alături de An­tantă. Vechea stângă în frunte cu Gio­­litt­i sunt pentru neutralitatea defini­tivă. In Octombrie 1914 Mussolini pără­sește direcția b-. ,Ava..ti“ și trece de partea­ internaționaliștilor fondând zia­rul „Popolo di I­tal­ia“, la începutul lui 1915 partidul so­cialist se declară partizan al neutra­lității definitive iar în Mai 1915 Italia intrră în război împotriva puterilor centrale. Războiul fu o încercare grea. Înfrân­gerile repetate și răsunătoare, greu­tățile economice și financiare, demora­lizarea au trebuit să fie suportate in mijlocul criticilor vehemente aduse de socialiști și de neutrraliști interven­­ționiștilor. Salanda fu silit să-și dea de­misia și cabinetele Boselli și Orlando, care-i succedară avură de luptat cu aceleași imense dificultăți. In Noembrie 1918 abea încetaseră os­tilitățile partidul socialist socotit o­­iporturi să lanseze mișcarea revoluțio­­ne­ra. Intervention­iști­i erau victorioși dar nu glorioși, neutralștii acriți, cato­licii se pregăteau să iasă din pasivitatea politică pe care o­ păstrau de o jumă­tate de secol și fondau partidul popu­lar, massele erau exasperate de război, în sfârșit mica burghezie și intelectua­litatea ruinate și disprețuite erau dis­ponibile, în­­ clipa în care pa­rtidul so­cialist dădu semnalul revoltei, la me­­etingul din­ Bologna la 22 Decemb­rie 1018. O serie neîntreruptă de greve, de a­­tentate, de acte de sabota­j în urmă, în timp ce guvernul alm ieșea din pasivi­tate iar la Versailles se pregătea o pace care avea să jicnească profu­nd sentimentul­­ național-italian­. In această frământare pre-revoli­­­c­ționară, din exasperarea masselor, din disperară intelectualilor din tendințe­le generației tinere, di­n amărăcimintea foștilor combatanți, din frica po­sedan­­ților se formă o atmosferă politică și­ morală specială care permise nașterea fascismul­u . La 23 Martie 1919, în urma unui apel publicat de Mussolini în „Popolo deta­­lici“, se întrum­u­­ă la Milan în sala „Geti­cului Industrial și Comercial“ din pia­ța San Se­po­lcro [oști combatanți, foști sindicaliști revoluționari, artiști, gaze­tari, reprezentanții , fasciilor­ futu­­riste și în frunte cu Mussolini, Giovan­ni Giuvali, T F. Marinetti, Michel. Brrtnch­i Canzio Garibaldi ,/rasrno 1 orii Massino Rocca, etc., fondară primul , Fascio italiano di conP­attinato Astfel luă naștere partidul fascist ! *) Vezi volumul Mussolinii e i! tu,o fusciiismo“ studiul lui Balbino Giiiliaro­­„La formazione storica del fascisido“ și Luigi Villari ; „La guerre civile eu Italie de 1919 â 1922“ în ,,Anuairc du Centre International d'Etude sur le Fesciisme” nr. 1. 1928. Fascism Originile fascismului de MIHAIL POLIHRONIADE *) Vezi B. Mussolini articolul publi­cat în „ Enciclopedia Italiană"­­despre Fascism” și­­ reprodus în „Je suis par­tout“ din 13 August 1932.

Next