Cinema, 1975 (Anul 13, nr. 1-12)
1975-01-01 / nr. 1
4 travelling avant Aventurile ideii După ce o fugărise multă vreme, fără speranță de a o mai prinde vreodată, ideea i se prezenta singură, docilă și luîndu-l evident prin surprindere. Scenaristul trebui să recunoască în sinea sa că nu mai era demult pregătit pentru o asemenea întîlnire, într-atît de mare îi fusese descurajarea. Şi acum, iat-o, era în faţa lui, bine şi frumos conturată, blîndă, doar să întindă mîna şi era a lui. Ciudat însă, ceva parcă îl parafizase sau era doar simpla teamă de a nu trăi cumva un vis pe care cea mai mică mişcare necugetată l-ar putea spulbera. Se ridică încet de tot, încuie ușa (așa, da, acum ideea nu mai putea zbura) și, în vîrful picioarelor, scenaristul se duse in bucătărie să-și pregătească o cafea mare. Cu năut, că banii de la ultimul film erau pe terminate. Da, dar ideea se prezentase la timp. De unde-o fi știut ea să aleagă un moment atît de potrivit? Aşteptînd să fiarbă cafeaua, riscă o privire dincolo. Ideea stătea cuminte, cuminte, picior peste picior, şi-l aştepta neclintită. Cu ceaşca în mînă îşi reluă locul şi începu interogatoriul. Ideea era într-adevăr apetisantă şi chiar provocatoare. începu să-i povestească scenaristului unde, cînd şi cum se născuse, cum crescuse, că examenul de maturitate nu fusese pentru ea o problemă, ea fiind de la început precoce ş.a.m.d.’ Era foarte frumoasă ideea asta şi,desigur că,ieşind cu ea în lume,va avea succes, un succes, un succes mare de tot. Se gîndi că de o idee asemănătoare n-a avut parte pînă acum şi se înduioşă de unul singur pentru soarta sa. Puse capăt discuţiei, nu avea rost s-o continue, înţelese că nu mai avea altceva de făcut decît să se închidă în casă pentru o vreme şi să lucreze liniştit la ideea lui. — A, nu, pardon, eu nu sînt ideea dumitale, n-am venit pe aici decît în trecere, o vizită de politeţe. Eu sînt ideea lui... (şi îi spuse aici numele altui scenarist). Şi apoi, mai înainte am aparţinut lui... şi lui... (şi-i mai spuse două nume, străine); aşa că, vezi, n-ai să poți spune că sînt ideea dumitale. Scenaristul însă era de-acum îndrăgostit vîrtos de idee: — Nu, dragă, n-avea grijă. Am experiență. Te voi deghiza nițel și nu te va mai recunoaşte nimeni. De altminteri pentru asta nu va fi nevoie decît să-ți schimb puțintel coafura. Radu GEORGESCU agrafă Start început de an, casele de filme au lansat şi lansează în producţie titlurile anului 75, regizorii nu mai prididesc, echipele gata constituite întocmesc graficele de filmare, distribuţiile sunt aprobate (eterna dispută cu teatrele pentru vedeta cutare sau cutare!), scenografii, contabilii, tehnicienii, responsabilii, pirotehnicienii, croitorii, coaforii, etc., etc., se pregătesc să intre în acţiune, pînă şi consecventa figuraţie de epocă îmbracă malacolurile şi jiletcile cu bibiluri în vederea marelui asalt, cînd regisorele spune «motor» şi cînd drăcovenia inventată de Lumiére începe să zbîrnie. Toate filmele pleacă din start cu aceleaşi şanse, stadiul primului tur de manivelă corespunde calificativului maxim, apoi, pe parcurs, încep distanţările, surprizele în bine şi-n rău, problemele şi problemaţele de tipul x, de tipul y, un adevărat altfel de film al viitoarelor filme. în final, alergătorii sunt puţin obosiţi, dar iată că vine un nou start, o nouă cursă către acea capodoperă la care visăm cu toţii. Care va fi aceea?... Cînd va veni aceea?... Deocamdată, start! Marcel PĂRUŞ in dezbatere, filmul românesc* Unde incepe spe două realizări ale anului trecut, «Duhul aurului» şi «Trecătoarele iubiri», ca şi distingerea internaţională a «Nunţii de piatră», readuc în discuţie o problemă vitală pentru o cinematografie care are ambiţia să intre într-o competiţie mondială valorică. Şi anume, legătura care există între calitatea unei arte şi gradul de specific naţional pe care îl reprezintă. Artă atît de universală, esperanto în imagini ce pot fi înţelese pe orice meridian, cinematograful îşi trage seva din concreteţea peisajului geografic şi psihic circumscris ecranului, îşi datorează valorile sale specifice modului creator în care asimilează tradiţia, zestrea de spiritualitate naţională a fiecăreia dintre artele ce compun sinteza. Toate marile şcoli de film s-au afirmat prin ceea ce aduceau ele caracteristic nu atît în planul temelor propriu-zise (mult mai «migratoare» în cinematograf decît în alte arte), cît ca perspectiva inedită asupra lor, ca tratare dramatică particulară, ca tipologie «locală», cristalizată în personaje şi interpreţi capabili să sugereze un anume tip spiritual naţional (cum a fost, să zicem, «furiosul» britanic adus de free-cinema). Pînă aici îşi spune cuvîntul, ca element al sintezei, literatura. Există însă o altă componentă decisivă în valorificarea specificului naţional şi anume cultura plastică a cineastului, acea «fiziologie a vizualităţii» dedusă de Spengler din relaţia intimă ce există între optica artistului şi lumina, culoarea, alternanţa formelor de relief ale unei ţări. Hotărîtoare pentru personalitatea artistică a unor mari cineaşti de ieri şi de azi (Renoir, Carné, Bergman, Fellini, Antonioni) a fost această viziune filozofic-figurativă desprinsă din tradiţia cultural-plastică a unor ţări. Şcoli întregi sunt marcate de aceste filoane binefăcătoare. Expresionismul filmelor de cultură spaniolă, de pildă, se bazează pe faimoasa teorie iberică a caricaturii («esperpento» se cheamă); originalitatea compoziţiei încadraturii japoneze nu e decît o asimilare a pictogramei orientale. Şi la nunta mea... Dacă cinematograful românesc nu s-a cristalizat încă într-o şcoală naţională, şi pentru că nu a fructificat constant aceste filoane fertile. Rareori, cînd a ţinut seamă de ele, ne-am aflat în faţa unor opere profunde, impunînd valori de autenticitate naţională şi totodată valori specifice artei cinematografice. «Moara cu noroc», «Pădurea spînzuraţilor», «Desfăşurarea», «Setea», Nunta de piatră», «Trecătoarele iubiri», «Duhul aurului» de exemplu sînt creaţii originale ca spira naţional înţeles în sens evoluat, dar şi ca limbaj filmic modern, asimilînd creator tradiţia artelor româneşti. Victor Iliu a apelat la o nuvelă foarte caracteristică pentru literatura noastră clasică, şi de aici densitatea conflictelor şi ambianţelor filmului, autentice nu numai ca locuri, dar mai ales ca mentalitate, temperament. Forţei caracterelor literare, Victor Iliu i-a găsit corespondenţa adecvată, într-un limbaj cinematografic sobru, clasic. Liviu Ciulei a reuşit,ca pe baza tabloului particular creat de Rebreanu, pe baza conflictelor de conştiinţă generate de un concret moment al istoriei noastre — Ardealul sub imperiul habsburgic intrat în conflagraţie mondială — să sugereze, într-o vastă sinteză cinematografică, relaţii omeneşti de o mare generalitate (prietenia lui Klapka cu Bologa), accentuind un umanism cu profunde rezonanţe în zilele noastre. O «actualizare» firească, bazată pe calitatea artei şi nu doar pe afirmarea «verbală» a unor idei didactic accentuate în alte filme. O valorificare cultă a unor surse de inspiraţie populară se face simţită într-o scenă de profunde semnificaţii . Să fim autentici. Fiind autenticii vom fi şi «naţionali» şi «cinematografici» aceste posibile scenarii Alte „Balade ale soldatului“ Un excelent reportaj — «Cronică în marş», semnat de doi ziarişti de certă valoare, coloneii G. Bejancu şi O. Lustig (Ed. Militară) — mă aduce prin stilu-i nervos, dinamic, patetic, «în direct», «pe document», la anii aceia furtunoşi ai lui '50 cînd plecasem şi eu voluntar, lăsînd studiile, să-mi fac armata la cavalerie, tocmai la Oradea... Extraordinare scenarii mişună în cartea celor doi colonei care şi-au propus realizarea unui «film», la care prea puţini scenarişti, să fim drepţi, s-au gîndit: ce s-a întîmplat cu armata noastră în prima jumătate a deceniului care începe după 23 August 1944? Un suflu deloc obişnuit trece peste multe pagini: oameni «mărunţi» pe atunci — simpli soldaţi, azi generali! — oameni obidiţi intră în conflict cu mari personalităţi ale «vechiului», cu canoanele şi regulamentele unei armate care nu mai e nici veche, nici nouă, politicul revoluţionar se află în dezacord cu legitimismul anacronic, într-un proces complex de transformare, aşa-numita trecere «a puştii de pe umărul drept pe cel stîng», ciocniri sufleteşti de o rară forţă izbucnesc în acelaşi om care înţelege că gradul său nu mai e pe măsura epocii, momente de Preda şi Babei se nasc în viaţa unor umiliţi care pricep deodată că lumea e a lor şi pot ridica glasul fără teamă, chiar şi fără gramatică, după care se aruncă să cucerească gramatica, psihologia, marxismul şi puterea deplină. Suspiciuni. Durităţi inutile. Strigăte ucigătoare. Drame în care noul e învins vremelnic, pentru a ataca imediat pe alt plan, triumfînd dificil, cu pierderi, dar durabil. Gesturi de o secundă frumoasă, în care bărbaţii înarmaţi îşi aduc aminte de o femeie, de un copil — și aici, deodată, văd în toată amploarea lor acele «mici» momente din unitatea mea în care cel plecat în cîte un drum spre București era rugat să treacă pe la «ea», într-o nouă baladă a soldatului, să-i ducă o vorbă, o poză, un mesaj de nu-mă-uita. Am fost de multe ori un asemenea mesager, am cunoscut multe «ele» — şi nu o dată m-am întors ţinînd pentru mine ceea ce am văzut pe chipul «ei». E, mai mult ca sigur, una din cele mai banale şi mai mele lecţii de solidaritate virilă, această anunţare către «ea» că el e bine şi o doreşte — dar numai armata dă acestei banalităţi un caracter sfînt şi esenţial. După cum nu voi uita scena — ţinînd şi ea de această «Cronică în marş» — cînd comandantul nostru, om cu multe păcate ale vechii armate, a fost revocat şi omul a ieşit din cortul său, cu sabia in mînă urlînd «la atac!», în plină noapte a unei manevre. L-am regăsit peste 10 ani, strungar în Bucureşti. Sau chapliniana clipă a primului galop în jurul unui aeroport cînd, îngroziţi de sunetul motoarelor de avion, caii ne-au scăpat, ne-au trîntit, fugind care încotro... Filmele noastre cu soldaţi şi oameni de toate gradele şi toate armele nu se pot opri la 26 august 1944, la porţile albastre ale oraşului. Curate «balade ale soldatului» — dintre cele mai «tari», mai realiste şi mai captivante, străine oricărui idilism operetistic — dorm încă liniştite în cartea celor doi colonei. Un Mândrie, un Bucheru, un Leu sau Fernoagă ar merita să stea o zi cu această «Cronică»... în mînă. Radu COSAȘU