Cinema, 1977 (Anul 15, nr. 1-12)
1977-12-01 / nr. 12
Filmul, document al epocii tunelul timpului Ieşirea din tunel Fie şi in ultima lună a anului, să consemnăm evenimentul considerat la Hollywood drept «bomba anului», petrecut in vară, pe celebrul Bulevard al Amurgului, unde atîtea şi atîtea personalităţi artistice şi-au văzut cu ochii lor gloria şi crepusculul: la «Tiffany Theatre», Rita Hayworth — socotită pierdută nu numai pentru artă dar şi pentru viaţă — a primit un premiu special, recunosctndu-i-se contribuţia adusă la istoria filmului american. Actriţa care a dominat distribuţiile In urmă cu 30 de ani, a reapărut în public, după o lungă şi chinuitoare suferinţă nervoasă, luindu-şi curajul de a se înfăţişa lumii cu un chip încă macerat de durere, sfidind enormele prejudecăţi care cer actorului o tinereţe fără de bătrineţe, o viaţă fără de riduri, o frumuseţe fără de umbră. Marcată de chinurile luptei cu disperarea, departe de a mai fascina dar impresionând prin calmul speranţei, Rita Hayworth a înfruntat o armată de fotografi, de ziarişti şi un public care — după o amară tradiţie — ştie mult mai bine să ardă şi să-şi uite idolii decit să le mai dea şansa unei reînvieri. Părerea unanimă — in cunoscutul stil al presei mondene — a fost că «Rita s-a dovedit intr-o formă magnifică». Popularitatea ei nu pare a fi scăzut. Aplauzometrele au înregistrat minute intregi de ovaţii la revederea «Frumoasei din Pacific», rulat în acea seară, cu nemuritorul dans «Blue Pacific Blues». Managerul actriței i-a ordonat să se ferească de orice declaraţii. «Mă simt foarte bine»... e tot ce a răspuns Rita Hayworth ziariştilor, in schimb se vorbeşte intens despre o reîntoarcere a artistei la Hollywood. Există propuneri de scenarii, şi încă numeroase... depoziţii Actorul fel luptă cu rolurile ingrate Mai presus de un limbaj in care calamburul primea dreptul suprem la viata şi la moartea sensurilor — romanul lui Emile Ajar (Premiul Goncourt, 1975), «A avea viata In faţă», impunea o umanitate de un interes acut. In adincul promiscuităţii, al unei vieţi mizerabile, străluceau valorile a două fiinţe a căror legătură insolită, şocantă reaşeza lumea intr-o perspectivă paradisiacă. In Parisul de azi, o femeie bătrină, «madame Rosa», diformă, enormă — ca fizic şi capacitate de a suporta durerile existenţei —fostă cineva deţinută la Auschwitz, tristă patroană «a celei mai triste case din viaţa unei femei», o metaforă a vitalităţii ultragiate, va deveni adăpostul unui puşti, Mohamed, zis Momo, copilul rătăcit al unei pensionare din stabilimentul doamnei Rosa, un băieţaş de o inteligenţă superbă, agasantă, tăioasă, mereu in aşteptarea unei tandreţi, a unei pricii de sărmane mingiteri: «a fi tandru, asta nu-i o maladie» — îl va învăţa ea. Doamna Rosa, evreica, va fi mama de suflet a acestui copil arab. Toată cartea e povestea acestei fidelităţi pe care prejudecăţile desigur că o pot privi ca o artificialitate frumoasă, dintre sutele ale literaturii, dar căreia arta ii conferă minunea unei naturaleţi, totdeauna enigmatică, poate singura stranie, veşnic analizabilă, niciodată epuizată: «Doamna Rosa este un rol foarte frumos. Ai zice că-i o frază gata făcută, dar rareori găseşti o asemenea comoară. Ea e frumoasă ca oamenii care au fost foarte frumoşi. Aceştia se deformează, dar nu devin niciodată urâţi. O văd foarte mărginită, foarte inteligentă, foarte gene- Rita Hayworth, în 1977, sfidînd prejudecata care cere actorului o tinereţe fără bătrineţe... ...şi in 1947, cind nu se gîndea la ce va fi peste 30 de ani o trupă de actori initilanţi şi romantici, mergind din real spre ireal, la începutul secolului pe drumurile bulgare Simont- Signoret: «Trebuie să accepţi ca,pentru a fi cit mai adevărate, lucrurile din artă, se pot întoarce împotriva aparenţei tale (în Ferma suspiciunilor alături de Alain Delon) filmele secolului nostru „Cu stele în păr, cu lacrimi în ochi“. Sub acest titlu liric, romantic, la margine de patetism, se «ascunde» una din cele mai originale şi mai realiste poveşti cinematografice născute In studiourile bulgare. E un film aparent despre teatru, dar departe de orice «teatru filmat», un film despre viaţa In teatru şi teatrul din viaţă. In cele din urmă — după cum remarca Margareta Nikolova In revista de specialitate «Filmul bulgar» — o parabolă despre teatru. Ideea și subiectul aparfin binecunoscutului scenarist Angel Wagenstein, cel care a semnat literatura cttorva din capodoperele cinematografiei bulgare, Inceplnd cu acele neuitate «Voci în insulă». Ideea,de fapt, nu are un subiect clasic de desfăşurare. Avem în faţă o trupă ambulantă de actori care — la începutul secolului — bate drumurile ţării, din oraş în orăşel, purtind flacăra artei de la suflet la suflet O operă de apostolat a unor tineri romantici, exaltaţi, însetaţi de libertatea spiritului pe care n-o găsesc decit pe scenele sărăcăcioase, înguste, prost luminate ale vremii. Acolo e toată viaţa lor, viaţa cea mare, pentru ca ei rătăcesc în căruţe trase de cai costelivi, prin noroaie şi ploi, în cele mai grele condiţii, fără să le pese de real, încordaţi doar spre acel miraj al scenei, al replicii, al jocului de noapte. Călătoriile lor sunt drumul de la real la ireal, de la proză la poezie, din afară spre interior, străluminaţi de personajele lor, de ideea măreaţă a spectacolului care-i aşteaptă printre obscurităţile fiecărei zile. Ei sunt ziua umbrele reale ale personajelor lor, ca seara să se identifice cu ele, cu Satin, cel care clamează din adâncul «Azilului de noapte»: «Omul e liber, pentru că el plăteşte pentru tot». Filmul lui Ivan Nicev (regia) vede un teatru un fenomen uman ale cărui contradicţii se răsfring In caracterul şi destinul fiecărui actor, prins, noapte de noapte, între omenesc şi nefiresc, Intre real şi artificial. Finalul este foarte simplu şi cit se poate de terestru: ambulanţii sunt siliţi să se despartă, trupa se desfiinţează sub presiunea unei opţiuni de la care niciunul nu se poate abstrage. Teatrele municipale care încep să se întemeieze, le oferă salarii regulate, un public burghez stabil, scene mai bine utilate şi condiţii de viaţă mult mai tihnite. Cei mai mulţi aleg «condiţiile de viaţă», viaţa aparent mai bună, sacrificind acea libertate de cuget hrănită din nesiguranţa materială şi exaltarea romantică. Doar câţiva nu cedează, sacrificindu-şi carierele liniştite pentru un inconfort care le va asigura însă neliniştea conştiinţelor fără de care omul de artă ar pieri. De la o parabolă despre teatru, finalul ridică filmul la o parabolă despre existenţa omului capabil să stringă intr-adevăr stele In păr, multe lacrimi în ochi, din cauza atft de evidentă a mersului său cu capul tn nori şi cu picioarele pe pămint. Rubrica «Filmul, document al epocii — Documentul, sursă a filmului» este realizată de Radu COSAȘU