Cinema, 1979 (Anul 17, nr. 1-12)

1979-07-01 / nr. 7

*­ e pe ecrane Zilele filmului din R.F. Ger­mania Cultură cinematografica Manifestare culturală prestigioasa, «Zilele fil­mului din R.F. Germania» au prilejuit spectatorilor noştri cunoştinţa cu pe­licule ce argumentează elocvent prestigiul cres­­cin­d al unei cinematografii cu o foarte puternica personalitate. Dominat de rea­lizatori tineri si afirmat In special In ulti­mul deceniu, filmul-vest german a fost reprezentat In aceasta selecţie de nume care promit să egaleze In faimă pe cele deja consacrate ale unor Rainer Werner Fassbinder, Werner Herzog, Volker Schloendorf, Alexander Kluge Este vor­ba de Wim Wenders (Mişcare falsă) şi Erwin Keush (Plinea brutarului), sem­natarii unor interesante filme preocu­pate de tematica socială Două ecrani­zări au compleţit programul, demons­­trind capacitatea realizatorilor de a trans­mite mesajele unor piese de teatru prin graiul cinematografic Raţa sălbatică (regia Heinz Geissendorffer) şi Oaspeţi de vară (regia Peter Stein) Filmul cel mai interesant al selecţiei. Mişcare falsă declarându-se inspirat de «Wilhelm Meister» al lui Goethe, pune în discuţie citeva teme şi motive ale literaturii germane. In peisajul actual al unei ţări hipertehnicizate, personajul central al scriitorului rătăceşte doritor de un contact autentic cu realitatea, incapabil să înţeleagă mecanismul so­cial şi să comunice cu cei din jur. Cla­sica temă «artistul şi viaţa» capătă sem­nificată actuale Peregrinările scriito­rului cu alură romantică dezvăluie inca­pacitatea de comunicare, alienarea omu­lui în societatea de consum. Wim Wen­ders îşi concepe filmul eseistic, după pricipiile scenariului dedramatizat e­­forturile sale concentrîndu-se asupra atmosferei Celălalt film de actualitate. Piinea brutarului, discută Intr-o formă acce­sibilă tema muncii alienante Intr-o socie­tate care absolutizează principiile com­petitivităţii. Destinul brutarului tradiţio­nalist, care este înlăturat de concurenţa maşinilor perfecţionate, este analizat atent, pe etape, regizorul Erwin Keush sugerind amploarea acestui mecanism social care striveşte individul. Structura filmului aminteşte de «episoadele» pie­selor brechtiene, iar titlurile părţilor co­mentează acţiunea şocant la fel ca In amintita dramaturgie. Ceea ce impresionează indeosebi In Rata sălbatică (regia Heinz Geissen­­dorffer) este atmosfera sugerată foarte cinematografic, prin prim-planuri so­nore ce evidenţiază liniştea ibseniană atît de apăsătoare şi prin expresivitatea unor frinturi de gesturi. Incercind tot o lectură modernă a piesei inspiratoare, adică Vilegiaturistă de Maxim Gorki, oaspeţi de seară acordă dimensiuni paroxistice crizei traversată de perso­naje, reprezentanţi ai aristocraţiei ruse. In decorurile cehoviene cu mobile albe pe care aburesc ceainicele, dialogul ce­lor aflaţi la odihnă dezvăluie cu cruzime adevăruri despre o lume ce se cere schimbată Intre cei perfect adaptaţi la necinste şi cei care anunţă mesianic revoluţia, se produce o ruptură definiti­vă pe tărâmul idilic al vacanţei. Remar­cabila echipă actoricească impresio­nează prin intensitatea interpretării de o «teatralitate» compatibilă cu genul cine­matografic practicat de Peter Stein. Meritând analize mai ample, cele pa­tru pelicule au reuşit să sporească inte­resul pentru atât de complexa cinemato­grafie vest-germană, făcând din aceste «Zile» un moment de cultură cinemato­grafică. Dana DUMA Zilele filmului canadian Portret în mişcare Prima «Săptămână» a filmului cana­dian din Romănia a debutat prin­­tr-un film calificat de presa cana­diană drept «cea mai importantă realizare a cinematografiei din Que­bec» — Unchiul sau Antoine, intr-un cătun in care nu se Intlmplă nimic, in care se trăieşte sobru şi se moare dis­cret, dintr-o prăvălie In care se găsesc de toate, de la voaluri de mireasă pină la coşciuge, un ado­lescent descoperă — brusc — o lume. O lume care II ajută să se vindece de ingenuitate şi să se iniţieze grabnic (fizic şi metafizic) In jocul măşti­lor, In hăul «culiselor». Parcă In acelaşi spaţiu, viaţa unei femei se iroseşte Intre un eşec senti­mental şi o crimă morală (Kamouraska). Deşi plasate distanţat — primul «nu prea demult», celălalt in alt secol — ambele filme capătă, in regia lui Claude Jutra, aceeaşi nuanţă de atem­poralitate. Regizorul captează reacţiile unui sin­gur personaj, prin ochii căruia filtrează culorile realităţii, proiectate In picturale prim planuri. In căutate incadraturi (prin uşi întredeschise, prin ferestre aburite). Cadrele lungi, montate andante, frizează pe alocuri monotonia dar insinuează şi o simbolică tensiune — Intre acest andante al ritmului cinematografic şi febrilitatea ritmului psi­hologic — tensiunea dintre fragilul Eu şi o rea­litate greoaie şi indiferentă. Un tip distrat şi rîză­­cios, fără ocupaţie precisă — Scandalagiul (re­gia Peter Carter), care refuză protestatar cravata şi mersul la pas (aleargă tot filmul), încearcă, ti­mid, o oprire la porţile actualităţii. Argumente: umorul modern (extravagant, sec, negru) pe post de zahăr care însoţeşte doctoria amară a «vieţii aşa cum este». Contra-argumente: momentele desuet-melodramatice, pe post de senzaţii tari. Un deszăpezitor (într-un Montreal înzăpezit), urmărit toată ziua (de lucru) de un şef pisălog cu distincţie, şi de o nevastă — «turn de control», marchează, neaşteptat, accesul în zona de pro­funzime a actualităţii (Viaţa fericită a lui Leo­pold I — punctul forte al selecţiei canadiene). Filmul lui Gilles Carle, dincolo de micile 1001 de motive care fac dintr-un film fie un unicat, fie un «stas», devine «punct forte» din două (mari) mo­tive: sugerarea unei direcţii a realismului poetic şi configurarea unui stil propriu de inserţie a do­cumentarului In ficţiune. Ceea ce nu poate fi decit In avantajul ficţiunii, cunoscută fiind vocaţia documentarului, In cinematograful canadian. Vo­caţie concretizată şi prin Chemarea sălbăticiei (de Bill Mason) şi Ascensiune pe Everest (de Isac Zeniya şi Kenji Fukuhara) — două docu­mentare de lung metraj artistice (Intr-adevăr). Pri­mul — despre «viaţa socială a lupilor» (cine ştia că «lupul la 10 zile deschide ochii»? că «la 25 de zile iese in lume»? că «fiecare lup are personali­tatea lui: unul e şeful, altul e timidul?»); celălalt — despre un pariu fără precedent: coborirea pe schiuri, frm­ate de o paraşută, a unei pante a Eve­­restului (cine ştia că urcind — spre Evereşti — «nu ai nimic de făcut dectt să mergi şi să gln­­deşti»?, «că e un vis să schiezi acolo, e ca începu­tul unei iubiri». Imaginile şochează. Aparatul de filmat pătrunde In locuri inaccesibile, înregistrea­ză din unghiuri incredibile şi apare, uneori, el insuşi In cadru — ultraperfecţionat, «aerodina­mic», reamintindu-ne că filmul mai înseamnă şi tehnică. De remarcat poli-calificarea realizatorilor: Claude Jutra — regizor, scenarist, monteur, ac­tor; Gordon Pinsent — scenarist şi interpret; Gilles Carle — scenarist şi regizor; Bill Mason — regizor, scenarist, operatori Filmele lor schiţează un portret — deocamdată — In mişcare, portretul unei cinematografii pe cale să-şi desăvlrşeascâ un profil Eugenia VODĂ 12 e Alain Delon II prezintă pe Alain Delon. Atu ma­jor pentru ca publicul să dea năvală la un film care încearcă, sub aparenţe poliţiste, să atace genul politic. Un deputat fran­cez este asasinat şi, pornind de la această crimă deloc pasională, dar care stârneşte şi agită infinite pasiuni în lupta pentru putere, se ajunge de­parte, foarte departe, la grupuri inter­naţionale de interese politico-econo­­mice şi la fraze de tipul «azi nu mai există prieteni, azi există doar parte­neri», încă un film în care, paradoxal dra­ma şi mai ales imaginea sunt poten­ţate de replici. De cuvint de cuvin­tele excelentului dialoghist Michel Audiard care, el scinterează chiar şi acolo unde filmul biiblie (ca drama­turgie). Nimeni nu vrea să diminueze me­ritele unui film care, am constatat fără surprindere, are succesul de pu­blic pe care-l are. Dimpotrivă. Faptul că o vedemi ca Alain Delon se căz­neşte să se înscrie in efortul general al cinematografiei franceze de a-şi politiza filmele, de a le scoate din te­mele şi subiectele, aşa-zise «mici»­­care într-o vreme i-au adus faima, faima aceea a artizanului care-şi cize­lează cu migală fiecare floare de ara­mă. «Fignoler à la franţaise» a fost multă vreme sinonim cu a face un film mare pe un subiect mic, sau mai exact de a ridica banalul — prin transfigurare artistică — la puterea generalului), acest efort este deci, cum spuneam, fără îndoială un ciștig. Dar avind meritul de a aborda o temă și un subiect de anvergură. In­tr-un moment­­ care nici o cinemato­grafie care se respectă nu mai poate accepta nu-şi mai poate permite să ignore filmul politic. Alibi pentru un prieten izbuteşte mai puţin, din pă­cate, să le transfigureze artistic. Şi poate încă mai puţin să facă acel efort de acurateţe stilistică cu care ne învăţaseră cândva filmele franceze. Farmecul şi talentul — incontesta­bile — ale lui Delon, care evoluează Intre ztmbete şăgalnic-cuceritoare­­ la Zorro şi priviri tăioase de samurai, nu poate scuti acest Alibi pentru un prieten («Moartea unui putregai», titlul original) de gustul sălciu pe care — totuşi — o lasă in urmă. Gust Cum se pune în valoare un actor, după ce a ajuns producător. JFără alibi­­ care, In chip nah simbolic, Alain De­lon se autoproiectează pe silueta Tur­nului Eiffel ca să-i liniștească pe fran­ceză neștiutori ce se află încă in somnul dulce al zorilor, fără să bănu­iască — ptnă la acest film, evident! — ce se ţese fel spatele lor. Clnd con­duci Investiţiile, ai dreptul să-ţi dic­tezi condiţiile, vorba filmului Clnd producătorul se numeşte Delon, are sau nu dreptul să impună gustul ac­torului Delon? Destul de schematic — mi se pare — ca scenariu, oarecum simplist ca rezolvare cinematografică, mai pu­ţin străluci ca interpretare, filmul se ridică cu greu la ceea ce clar îşi pro­pune: dezbaterea politică Mai mul, chiar şi genul sub masca căruia se piteşte, policierul este firav pentru că suspansul este previzibil. Vrând să împace succesul comercial cu pres­tigiul dilistic. Aii» pentru un prieten se alege pinâ la urmă (bănui că tăia să-și propună acest lucru cu tot di­nadinsul și mai cu seamă fără să mizeze In primul rtnd pe acest tip de succes) cu prestigiul succesului de casă Sau, cum ar spune Michel Au­diard însuşi după ce ne-a dat «o antologie a putreziciunii», filmul «a murit de gentileţe» Rodle« LI PATTI care, fără procese de intenţie, parcă i l-am atribui In primul rlnd producă­­torului-actor deşi semnat de un foarte bun meseriaş In ale regiei Georges Lautner, filmul aduce cam prea mult a «viziune actoricească». Simbolică In acest sens este scena finală In «Incoruptibilul» Alain Delon «coruptibila» Audi unui greier­ Alain Delon cu rekitare Cla­d­a Delon, ne tem astfel Cinemateca — unul din foar­te puţinele locuri In ţara românească unde se face cultură cinematografică — cinemateca noastră, de data asta, ne răsfaţă. In sesiunea curentă, la medalionul Alain dă şaptesprezece filme. Pu­­lesne să judecim pe acest excelent actor, putinţa sa de a-şi varia personajul precum şi, din contra, să aflăm dintre multiplele Incarnări, spre care anume II trage mai tare o secretă afinitate. Polii opuși sunt gangster — Cristos, iar la mijloc, diverse forme de băiat de treabă. Rolul de Isus este, uneori, umoristic. In­voluntar umoristic. Căci Visconti voise sincer (nu Rocco.­) să dea sentimente de mântuitor unui tânăr care, ca-n evanghelie, dăruieşte aproapelui tot ce are (inclusiv amanta). Singura abatere de la scripturi este profesia. Isusul nostru este boxer, care deci, departe de a oferi aproapelui falca cealaltă, pocneşte personal ambele maxilare ale semenilor săi­. Interesantă este evoluţia acestui artist mersul său mereu mai apăsat către perso­najul băiat-de-treabă încă de la Eclipsa lui Visconti, apoi In Aventurierii de Robert Enrico, apoi In chip fermecător, un acel tinăr fotograf romantic care converteşte la puritate pe ibovnica unui gangster­­Shirley MacLaine, In Rolls-Royce-ul galben de Anthony Asquith). Dar, după părerea mea, rolul său culminant de băiat-de-treabă l-a avut in filmul Profesorul, de Zurlini, unde el este un mic belferaş de liceu. Printre elevele sale, o fată de imensă frumuseţe se îndrăgostește de el. Fata venea la liceu ca să mai schimbe monotonia unei vieţi Producţie a studiourilor franceze. Regia: Georges Lautner. Scenariul: Georges Laut­ner — după scenariu! lui Rai Vstiat. Imaginea: Henri Deces. Muzica: Pilippe Sarde. Cu: A­lain Delon, Ornelle Muti, Maurice Ronel, Stephane Audran, Klaus Kinski, Jean Boise, Michel Aumont Krane, matece­­ de (toate-s posibile in occidentul actual!) de... gagică unică a unui şef de gangsteri, cu o mamă codoaşă (Alida Vali). La urmă, în ciuda milioanelor gangsterului, fata ră­­mine cu modestul profesoraş «Dar ce dracu ţi-a făcut ptrlitul ăsta, ca să rămli cu el?» La care fata răspunde scurt şi adine. O singură vorbă. Care ar fi trebuit să fie însuşi titlul filmului: «Mi ha parlato». Mi-a vorbit. Lucru unic şi sublim tn viaţa ei.­­ Inotlnd In milioane, ea trăia printre cim- î panzeii gangului tn calitate de obiect de f­lux, giuvaer, bijuterie, nestemată, piatră­­ preţioasă... Da. Piatră. Pe care o cumperi,­­ o furi, o păzeşti, dar cu care, doamne fereşte, n-ai să te apuci să faci nebunia să-i vor­beşti, ca unei fiinţe vii. Fata, graţie acestui profesoraş deştept şi drăguţ, se înălţase de la rolul de marfă scumpă la acela, dumne­­zeesc, de fiinţă umană. A fost cel mai frumos film din cariera acestui mare actor pe care II vedeţi mereu fotografiat incruntindu-se. Este la el un reflex, pornit din crincena hotărlre de a-şi spiritualiza mereu mai adine personajul De la mutra de băiat de prăvălie din Ghe­pardul, apoi la aceea de Cristos bătăuş, apoi de gangster, apoi de aventurier serios (Aventurierii), apoi de amant romantic (sec XVI, alături pentru prima oară de Brigitte Bardot). Această evoluţie, toată e iscălită în acea încruntare de sprincene din fotografiile publicitare. Toate indică marea lui dorinţă de seriozitate şi adincime, ca o dezminţire adusă soartei biologice care il născuse cu o mutrişoară de bombonel. D.I. SUCHIANU Legea e lege Filmul de actualitate ma- 'M­a­­ghiar a dat In ultimii ani ■nerra noi noi excelente do- H _ vezi de maturitate profe- W\­sională şi personalitate L/^i artistică In aPloaie cu cu soare», regizorul Fe­renc András făcea cu un umor incisiv şi pătrunzător portretul birocratului; tn «Călătorie întreruptă» regizorul Pál Sán­dor folosea moda eroilor Itineranţi pen­tru a cutreiera ţara In lung şi In lat pe urmele celor bune şi rele, iată acum un alt regizor, provenind din televiziune Szönyi Sándor face din Legea o lege o intransigentă schiţă a vieţii dintr-un sat maghiar azi. Sat care In ultimii ani, prin munca gospodarilor şi condiţiile noi create, a căpătat din ce in ce mai mult o fizionomie urbană, cu ţărani îmbrăcaţi după ultima modă orăşenească care beau palincă în elegante mini-baruri şi dansează după tonomat. Pe acest teren regizorul interceptează relaţiile sociale, profesionale, ierarhice şi sentimentale privite în contextul determinărilor obiec­tive, dar şi al legăturilor mai puţin vizi­bile, de fapt inavuabile. Personajele sale se constituie ca exponenţi ai unei categorii sociale mai largi, fiind filmului o dimensiune generalizatoare. Pe de o parte, preşedintele, cel ce a fost odată cel mai tânăr şi mai destoinic conducă­tor de cooperativă agricolă, laureat al premiului Kossuth, acum cel mai ajuns membru al comunităţii, cu vilă, maşină şi multe, foarte multe sute de mi de forinţi vend din care pricină spun săte­nii, «el nu mai munceşte ci doar repre­zintă»! Opusul Iul In privinţa atitudinii faţă de viaţă este tânărul caporal, nou sosi la postul de Miliţia cel ce a ales haina militară pentru că-i plăcea «ordi­nea şi legalitatea». Dar ordinea şi lega­litatea nu se mai poartă demult In satul cu pricina Duelul dintre cei doi, de fapt între două concepţii se încinge repede şi înverşunat autorii urmărind cu fie­care nouă repriză subtila dialectică a evoluţiilor dar şi a involuţiilor sociale, interesaţi fiind, dincolo anecdotica mă­runtă a faptelor, de portretul colectivi­tăţii, întregit şi prin locul ce-l ocupă femeia In această luma Soţia preşedin­telui reprezintă femeia supusă care jude­că, dar nu îndrăzneşte să spună ce gtn­­deşte Tăcerea şi munca de-o viaţă i se citesc pe faţă In ridurile adinci şi In pri­virea umbrită dar atotştiutoare Mari Tö­rbcsik este Intr-adevăr acea mare actri­­ţă care de la debutul ei din «Căluşeii» nu încetează să ne uimească prin expre­sivitatea gestului şi a privirii rostind mai multe adevăruri şi comunicînd mai multe emoţii deci o fac alţii prin cuvinte. Fiica preşedintelui (Leviczky Klári) este la vârsta cind spune răspicat ce glndeş­­te, şi clnd glndeşte tn contra curentului; dar va şti ea să ţină acest drum plnă la capăt? Szinyi Sándor nu ţine să pună punctul pe i In privinţa destinelor per­sonajelor. El ţine Insă să ne înfăţişeze fără false pudori, fără temeri inutile, dar şi fără acuze stridente viaţa con­temporanilor săi intr-un sat maghiar, şi poate nu numai Intr-un sat maghiar, pe care Işi permite să-i judece pentru că, se vede bine, el crede In progresul social dar ştie totodată că progresul social nu a avut niciodată cale netedă. Adina DARIAN Producţie a studiourilor ungare. Regia: Szönyi G. Sándor. Scenariul: Erzsébet Gal­góczy. Imaginea: Ráday Mihály. Muzica: Vi­­-'ento Egyttes. Cu: Sinkovits Imre, Tör­öcsik Mari, Bencze Ferenc, Leviczky Klári, Balkai Géza. Despre cît este de greu (sau de uşor) să priveşti în faţă actualitatea . Moartea unui greier Dacă un copil civilizat dintr-o familie civilizată care trăieşte In condiţi civi­lizate, un copil căruia nu-i lipseşte nimic, nimic in afara contactului adevă­rat cu mama — care este foarte ocupată pentru că işi dă doctoratul — cu tata — care şi el este foarte ocupat, deşi nu-şi dă doctoratul — un copil care trăieşte înconjurat de jucării de cea mai bună calitate din cea mai bună tablă din cel mai bun plastic, din cel mai moale cau­ciuc, vrea să aibă un pisoi din carne şi blană un pisoi adevărat care să bea lapte adevărat dar nu se poate pentru că pisoii se ştie sunt purtători de microbi dacă el copilul, în loc să se ocupe de reactorul nichelat se ocupă de un cline jigărit un cline de pripas din care face «clinele lui», dacă acel cline dispare, dar nu şi nevoia copilului de a avea ceva viu al lui, şi-atunci caută ceva mic, ceva invizibil ceva care să poată fi ascuns de mama, de tata şi găseşte un greiere — ei bine, da, se vind şi greieri — cu care greiere îşi împlineşte ceea ce noi oamenii numim, atunci când numim, «nevoie de comunicare», să însemne oare că acel copil e bolnav? Mama şi tata şi psihiatrul (care este o psihiatră), aşa spun şi procedează In consecinţă:­­ pun sub tratament Copilul vrea un pisoi şi i se dă hidroxizin. Copilul pllnge după «clinele lui» şi i se dă hidroxizin. Copilul cere — fără să ştie de fapt ce lucru mare cere — un punct de contact cu lumea vie, şi este îndopat cu medica­menta Să fi ajuns oare nevoia de con­tact cu lumea vie o boală? Să fie ea sem­nul neadaptării la condiţiile lumi civili­zate? Să fie adaptarea sinonimă cu aseptizarea, cu uscarea până la dispa­riţie a nevoii de comunicare, semnul de sănătate a omului modern? Dacă e aşa — lansează autorii — ce ne facem cu acei copii ai secolului care, iată, nu au moştenit încă genele răcelii, ale desprin­derii de natură şi de natura umană. Ce facem, pentru că ei, bolnavii de neadaptare, sunt copiii noştri iar unul dintre ei, iată, îngroapă o dată cu greie­rele, şi ceva din el o mănuşă. Dar dacă ceea ce intră în pământ o dată cu greiere­le nu este doar o mănuşă, ci începutul înţelegerii, al renunţării, al renunţării la nevoia de comunicare vie de la fiinţă la fiinţă? Şi dacă gestul acela înseamnă începutul adaptării atunci noi, oamenii maturi ce să facem? Să ne bucurăm sau să ne întristăm? Să zicem că e bine, că aşa trebuie, că aşa se cuvine, să zicem că el, copilul — că el copiii, sunt salvaţi? Salvaţi de la ce? Din păcate, toate aceste întrebări neliniştitoare sunt puse cu voce mici, cu un ton timid, timid pentru că autorii nu au forţă decit să întrebe nu să şi răspundă, timid pentru că povestea este schematică, personajele mature sunt schematice, iar interpreţii lor mediocri Din această temă putea ţişni un strigăt Ceea ce a ieşit este o şoaptă. Eva SIRBU Producţie a studiourilor poaneze. Regia. Wojciech Fiwek. Scenariul: f ana Korta. Ima­ginea: Waclaw Dybowski. Muzica: Piotr Mai­­crewski. Cu: Maclei Tomc.ak, Joanna Jedryka. Tadeusz Borowski, M. f iwasiak repertoriul cinematografic Ghici ce vedem „la grădină“ ? Ctteva rinduri despre repertoriul cine­matografelor noastre. Mai Inte despre re­pertoriul autohton, iată, de pildă, luna ia­nuarie ne-a adus pe ecrane un film istoric important Vlad Ţepeş- Centrala România- Film a asigurat acestei opere bune condiţii de difuzare, nu numai la spectacolele de gală ci şi la sălile de cartier. Un astfel de film istoric, mult gustat de tinerel de spec­tatori in general, s-a bucurat şi de un cuvenit succes de casă O premieră româ­nească de un mare succes a fost Naa Marin miliardar, filmul lui Sergiu Nicolaes­­cu, cu Amza Pellea in rolul principal. Fap­tul că o comedie romănească a stat un program non-stop la cea mai mare sală de cinema din Capitală o lună de zile, este de bun augur. Difuzorii de filme s-au do­vedit şi de data aceasta la înălţime. O altă idee bună profilarea sălii «Scala» din centrul Bucureştiului pentru preraiere româneşti. Această sală cu aparate de proiecţie de calitate, cu o acustică bună, această sală care dă un caracter plăcut intim chiar, vizionărilor, a găzduit premiere româneşti diferite la valoare şi succes de public (aici au rulat Intre altele, Al patru­lea stol, Intre oglinzi paralele, Un om m­­­oden). Ctteva cuvinte despre filmele din import (120—130 titluri pe an). în primele luni ale anului nu se poate spune că au fost multe filme străine memorabile care au rulat pe ecranele Capitalei şi ale ţării întregi. Prezentarea câtorva filme de calibru special merită recunoştinţa cinefililor. Spuntnd a­­cest lucru, mă refer la Inocentul lui Vis­conti. Stepa lui Serghei Bondarciuk. Re­pertoriul este Insă In general, excesiv de modest După părerea mea, el cuprinde prea multe filme de aventuri de seria B sau chiar C (vezi filme precum Inspectorul Harry sau Napoli se revoltă). Am dori să vedem Insă adevărate filme poliţiste, bazate pe inteligenţa detectivului, pe forţa sa deductivă, filme In genul Cianurii şi picăturii de ploaie, producţie românească In regia lul Manole Marcus. Cred că cinematografele noastre cuprind prea puţine «filme de dragoste». In această direcţie, am apreciat foarte mult un film realizat cu multă măiestrie artistică, cum a fost filmul sovietic Valsul adolescen­ţilor. Suntem­ siguri că de la un asemenea film tinerii spectatori au avut ce învăţa. Şi poate că şi părinţii au găsit un moment de reflecţie. După serialul de televiziune în spatele uşilor închise, difuzorii noştri s-au orien­tat foarte bine clnd ne-au adus pe ecrane filmul Rodeo (cu Cliff Robertson In rolul principal). Şi tot inspirată a fost şi progra­marea In această primăvară a poliţistului francez Police Pyton 357 (plăcută rein­­tilnire cu Yves Montand şi Simone Signo­ret). Acum sintem­ In plină vară. Repertoriul cinematografic răspunde şi el caniculei. Grădinile de cinema sunt asaltate. Sintem­ convinşi că faptul de «a te răcori la grădină», nu e incompatibil nici cu plăcerea estetică şi nici cu meditaţia. AL RACOVICEANU 13

Next