Contemporanul, februarie-iunie 1948 (Anul 2, nr. 74-91)

1948-02-27 / nr. 74

FAMILIA THIBAULT de Roger Martin du Gard , istoria romanului burghez dintre cele două­­boale există un fapt în aparenţă — dar nu- i In aparenţă — paradoxal. S’au scris dela sust încoace, un mare număr de cicluri de ro­ne. Construcţiile vag umanitare ale lui Georges hamei, prinzând viaţa omului din unghiul de dere prăfuit, îngust şi demoralizant al micii rgheze, dezorientate, şi complicate cu proble­­m strict şi specific intelectuale din ciclul „Sa­in” şi ..Laurent Pasquier” şirul interminabil de lume pretenţioase ale lui Jules Romains din oamenii cu bună voinţă”, ciclul de romane al Jacques Chardonne, ca să nu pomenim decât cele mai însemnate­­Din aceste încercări gr­­ntice, sunt foarte puţine care să merite cu svărat numele de romane,fluvi — puţine opere largă respiraţie epică. Broderia subţire cnăr­­lită fie la faţetele complicate ale unei lumi erioare, — ca la Proust, — fie învăluind ca Duhamel, mai mult probleme şi cazuri, rapor­­ri abstracte dintre oameni şi nu oameni pur s­ nplii — broderia aceasta străvezie şi corn­­ex desenată este aproape opusă povestirii pline, curgere egală şi sigură, a adevăratului roman »list Pentru epoca aceasta, două opere ca ,Sufletul ăjit” a lui Romain Rolland, sau ,,Familia Thi­­ult” a lui Roger Martin du Gard fac figură măreţe excepţii. Vorbind despre Roger Martin I Gard, criticul sovietic Fried afirmă că el p­­ipă un loc aparte in literatura franceză actuală, , „opera celui din urmă gigant al realismului itic se înalţă s­iguratecă din mlaştinile deca­­­nţei". Făptui are o semnificaţie precisă. Plinătatea iică este indisolubil legată de realism. Numai iera sprijinită pe suportul puternic al realităţii cate regăsi suflul larg al povestirii de tip tol­­oian­ Şi este firesc ca acest sibiu să poată fi­­găsit de un Solohov, sau într'aită formă, de un ager Martin du Gard şi să fie refuzat lui Jules romains. Pentru că literatura burgheză nu poate fi­stăzi decât antirealistă. Realismul şi revafom­­­area omului pe care o implică, constitue acum ameninţare pentru fiinţa burgheziei, după cum­­ devine­ în mâinile muncitorimi­ o armă de­uptă. De aci, poziţia singulară a lui Roger Mar­tl du Gard in literatura franceză de astăzi. Lucrul acesta ne dă­ în parte un răspuns la în­­rebarea esenţială: pe cine exprimi social autorul­ui Jean Barois şi al familiei Thibault? Acest lăstar al marei burghezii franceze face parte intre elementele burgheziei despre care vorbesc Aarx şi Engels în­­ Manifestul Comunist'', ele­mente ce s'au alăturat luptei muncitorimii. „Ceea ce a făcut din mine un revoluţionar — spune Jacques Thibault — este faptul că m'am născut aici în casa asta... Că am fost un fiu de iurghez..­. Că am văzut, de mic d­in fiecare zi, ned­­reptăţile din care trăeşte lumea asta privile­giată... Că am avut din copilărie un fel de sim­­ţământ de v­iă... de complicitate! Da, simţămân­­tul usturător că deşi uram această orânduire l­ucrurilor, mă foloseam de ea”. Dacă, după cum vom vedea, originea aceasta se resimte pe alocuri în operă dacă ideologia lui nu se confundă pe deplin cu cea a clasei mun­­citoare, Roger Marín du Gard rămâne totuşi un om care a spart limitele clasei Iul care s’a sus­tras influenţei covârşitoare a clase* din care a pornit şi nu un simplu revoltat haotic al litera­turii-S'a născut în 18*1, la Neuilly sur Seine * studiat arheologia. După prima sa car*- • m­t barea” (1909) a publicat in 1911 operă,­­.Jean Barois”. fr. genei prséfi'ime J' ----* ixuou-il ■' rejrius- A mal . Vi­os Le” 1 și , La • In .ramin­a Thibault”. Proecta opt v volume, care trebuiau să apară la câteva luni interval fiecare Cel de al unspreze­celea volum ..Epilogul” a apărut însă deabia in 1940. E firesc ca în acest, optsprezece ani scrii­torul să fi evoluat odată cu eroii­ săi ca tonul Şi problemele din .,Gaetul cenuşiu” — primul volum — să fie altele decât cele doi . Epilog”. Cele unsprezece volume urmăresc drumurile a doi fraţi — Jacques şi Antoine Thibault. Sunt două firi deosebite şi totuşi asemănătoare.­­ Jacques, fire pasionată şi de o totală cinste inte­rioară, se simte apăsat din adolescenţă de ar­tele mai mare, energic, echilibrat sigur pe dru­mul lui, se dăruieşte cu totul carierii medicale, dezinteresându-se aproape de tot cee­a-ce nu are legături cu meseria lui­ Totuşi, în caracterele celor doi fraţi se regăseşte o trăsătură comună, esenţială: nu concep viaţa decât ca act orientat. In această privinţă, Martin du Gard nu ascunde că eroii îl reprezintă şi ideea aceasta a vieţii angajate constitue firul roşu al cărţii. Citându I pe Prevost, J. Fried scrie: ,,Ca şi R Rolland şi J. R- Bloch, Roger Martin du Gard a învăţat deja artistul şi realistul Tolstoi să se amestece în viaţă, să fie exigent faţă de ea şi să nu se mulţumească să prezinte rapor­turile sociale ex­i­­tente ca anormale, ci să afirme necesitatea şi posibilitatea unor raporturi noui, normale...” Jacques devine socialist, şi la începutul răz­boiului din 1914 revoltat şi în acelaş­i mp des­­orientat de renunţările şi trădările reformştilor, nu se alătură unei acţiuni organizate împotriva războiului, ci întreprinde o acţiune cutezătoare şi don-quijotescă. Porneşte cu un avion să a­­runce manifeste pacifiste, se prăbuşeşte şi pere, nesfiut, într’un colţ de tranşete. Antoine face războiul ca medic, e gazat, îşi dă seama că e pierdut, îşi înfrânge cu greutate groza auto­condamnării şi moare exprim­ându-şi încrederea in viaţă în putinţa unei existenţe schimbate pentru cei care-i vor urma Astfel, fără a masca greul şi tragicul realităţi: ,,Familia Thibault” este o carte adancă optimista prin atitudinea activa faţă de viaţă pe care o preconizează ..Mă gân­desc la Jean Paul — fiul lui Jacques — scrie Antoine în jurnalul lui de muribund . La tine­, băieţaşule. O să se nască o lume nouă O vei vedea întărindu-se. O să iei parte la ea. Fii pu­ternic, ca să iei parte pe deplin!” Am spus că „Familia Th­­ault” este cartea drumurilor Uri Jacques şi Antoine. Poate că această caracterizare este insuficientă. Este mai curând cartea lumii în care cresc şi se transformă Antoine şi Jacques- Romanul acesta masiv, dus pe mai multe planuri, cu povestirea întretăiată de admirabile intermedii lirice surprinde în adân­cime un proces de devenire istorică, evoluţia burgheziei franceze in cei zece ani dinaintea prim­uîuî război mondial- P­arspectiva nu e de­sigur, complectă, căci Roger Martin du Gard, care s’a despins de burghezie, n’a cunoscut suficient lumea muncitoreasca pentru a o zugrăvi ca o contrapondere. Abia în ultimele volume, forţa revoluţionară e prezentă prin descrierea cercurilor socialiste de la Geneva. De aici şi ca­racterul specific intelectual al problemelor puse. Dar în aceste limite, „Familia Thibault” e o mo­numentală construcţie realist critică. Şi realismul lui Roger Martin du Gard este de vână balza­ciană, dând o migăloasă atenţie amănuntului fără a se condamna prin aceasta la miopie. E suficient să ne gândim la uluitoarea exactitate a fiecă­rui amănunt medical din ,,Familia Thibault”, care uimeşte pe specialişti şi le dă convingerea — eronată — că scriitorul, absolvent al faimoasei şcoale de arhivistică a făcut şi studii de medi­cină. Totul se sprijină pe o minuţioasă documen­tare şi fiecare detaliu îşi are sensul său. Totuşi, nimic nu e mai departe de a da impresia artifi­cialului, construitului. Vibraţia umană din fiecare filă a acestei opere ample mărturiseşte mereu că autorul ei nu e un simplu şi distant observator. Cartea r"~­­esefrizându-se parcă­ De la viaţa inct­­nt in familia Tribault, trece la o­ntările celor douăzeci de ani, lărgurre apoi ce în ce şi începe a respira neliniştea, frământarea caracteristică pentru sp­­aintea lui 1914­ Apoi războiul, dintre cercurile socialiste r­­­iti fata mersului ascendent al clasei mun­citoare — scena tragică a asasinării lui Jaurés. Cartea creşte din ce în ce mai plin cu rezo­nanţe mai mari. Cele trei volume, Iunie 1914” ating epicul marilor romane prin îmbinarea ca­racteristică între desimea faptelor şi tensiunea morală ridicată. Epilogul cu moartea lui Antoine, care depăşeşte în semnificaţie drama unui individ, se păstrează la aceleaşi dimensiuni artistice. „Familia Thibault” a apărut în româneşte. Edi­­tura de Stat ne-a dat până acum trei volume. Alte câteva se află sub tipar. Faptul are pro­porţiile unui eveniment f­terar, după cum tot un even­ment literar ar fi apariţia operei lui Ro­main Rolland în traducere românească. Sunt go­luri care se cer umplute. Sunt cărţi oricând preţioase, iar astăzi mai mult decât oricând- Silvia M­­csifescu mosfera grea irespirabilă din casa de mare bur­­ghezie catolică în care s'a născut. Antoine, fra­Poeţii dela Piatra Neamţ Politica poetică a provinciei a oscilat intre doi poli. Ori refăcea megalomania Mizilului, care voia ca express-ul să oprească măcar un minut acolo, ori se cufunda într’un fel de izolare dela capătul lumii, o „Ramad­atcă” literară, cum obiş­nuia un vestit critic să numească zonele extreme aie poeticei. In realitate şi intr’un caz şi în celălalt, sistemul oligarhic româ­nesc osândea viaţa culturală a provinciei ş­­i dicta ori snobismeie din disperare ori disperări datori­te unei nejustificate desconsideraţii. Arta diriguită de o mână de­­„mecena” concentra, odată cu bu­nurile materiale, talentele artistice­­ la uşile festinurilor. Aşa că nu e de mirare să întâlnim în poezia ro­mânească o viziune a provinciei, care înlănţuie în noroiul ei lipicios, sborul de albatros al poetului,­­o viziune a provinciei zonă de ra­tare, de lichidare spirituală, (v. Ba­covia, Minulescu). După cum nu vor lipsi imaginile exaltate de un regionalism iritat, Provincia va declara război Capitalei şi va emite ordine de zi focauizate la Dorohoi, la Braşov sau la Ar­­boroasa. (v. Unu, grupurile poetice ardelene şi nord-moldovene). Dar să nu intrăm într'o­­chestiu­­nie care ar putea, ea singură, forma obiectul unui articol ce soseşte dela Piatra Neamţ, cea de a treia plachetă a grupului poetic din oraşul moldovean. Ea e întitulată„ .,Oraşul” şi e precedată de o „Închinare Republicei Popu­lare Române”. Poeţi care au al­cătuit caetul îi deschid astfel cu o serie de poezii închinate memora­bilului eveniment. Iniţ­ativa grupului de la Piatra Neamţ e mai mult decât lăuda­bilă. Ea dovedeşte că pornind de la o concepţie sănătoasă asupra vieţii culturale a provinciei, se poate a­­junge la înjghebarea unui grup ar­­tistc, care să reprezinte o reală forţă poetică. Ţinem să subliniem apari­­ţia acestor caete, care cel puţin sub raportul intenţiei oglindesc i­­deea de a privi,cum e bine, provin­cia ca un factor viu în procesul cul­tural al ţării noastre. Considerarea acestui factor ca parte importantă, neînfeudată capitalei ei subordona­tă unei concepţii generale, care pri­veşte viaţa artistică a ţării întregi, nu e întâmplătoare. Procesul istoric pe care cultura noastră îl străbate nu întârzie a-şi arăta consecinţele îmbucurătoare. Cu atât mai mult trebuie să fim vigilenţi şi să împiedicăm sâmbu­rele de noutate de a fi năpădit de clişeile unei mentalităţi Atistice perimate.­­ Spuneam că grupul de la Piatra­­ Neamţ e o forţă poetică, întrucât­­ mulţi dintre componenţi săi s-au­­ afirmat a fi talente remarcabile în concertul tinerei poezii româneşti. Numim de pildă pe d-nia Victor Nămolaru şi Lucian Mircea. Poeţii, după ce au cântat „Recon­­strucţia” îşi propun a celebra ora­şul lor de baştină, lată o ocazie de a arăta, spre deosebire de manie­rele poetice de până acum, viaţa din Piatra cu casele cu oamenii ei, cu temeliile noilor aşezări, cu co­drii şi munţ­i din jur. Dacă am salutat iniţiativa tine­rilor poeţi, dacă am recunoscut in­tenţia lor artistică, nu trebue to­tuşi să ezităm, a spune că rea­lizarea practică nu prea traduce în fapt ceea ce am aşteptat să desco­perim. Să fim mai precişi. Grupul a vă­zut în oraşul de provincie în pri­mul rând câteva detali tipic li­vreşti. Liceul, internatul de fete, parcul şi periferia. Acestea sunt în­­tr’adevăr elemente tipice ale pro­vinciei, dar valabilul, nota realista­­ ar fi constat tocmai în ordonarea lor într’o viziune mai generală • care le includea dar nu le făcea capirol preponderent. Apoi specifi­i cul local, amănuntul caracteristic, viața diversă a orașului e dizolvata , într’un lirism foarte schematic şi general. Se cântă un liceu care poate fi acelaş la Craiova ca şi la Focşani. Se reiau teme comune liricii pro­vinciale. Adolescenţi, abulici îşi rea­­zimă „vverb­ar“­ian fruntea de lemnul băncilor în parcurile lui Bacovia. ...„îmi iscăleam dragostea cu de­gete timide pe iarba ta şi pe-ale mestecenilor trunchiuri livide Acum, a putrezit narcisul, Şi de-mi mai reazim o clipă gândul şi osul de trunchiul copacilor tăi, alb ca varul, negru ca abanosul... o fac să-mi scutur în pumni ceasul veştedelor ore. (M. Butnaru) Alţii reeditând un destin de poet condamnat din familia Verlaine- Cros-Rimbaud. Urmează exemplul moştenitorilor lor de ultimă oră la noi.Stejaru Ben Cornaciu şi ase­meni aceluiaşi bard băcăuan se cu­fundă într’o fundătură cu crâşme, noapte groasă ca o clisă, sbierete de femeie înjunghiată şi prăbuşire fericită în... şanţ. „Pe uliţa cu hârtoape, cu ca­se ograsioase, povârnite, Cu hohotiri de râs ,după caz, tânguiri chinuite, Cu ochiade, fulger de cuţit, pentru o fată, o buclă, un sfanţ Marcu şi Strul, nebuni, se ’mbată şi-adorm într’un şanţ. (Ion Cazhnir) in sfârşit peisagistică incoloră şi convenţionala, prin denumirea re­giunilor­ înconjurătoare, Cernegura, Petricica, etc. Ţinem să precizăm că nu supunem volumul la o ana­liză de amănunt. Hotărît, există multe aspecte valabile, creionate cu talent şi însufleţire. Am aminti în special pe d-nii V. Nămolaru, B. Frunte şi V. Atomulesei. Revenim însă la punctul de la care am plecat. Oraşul nu formează un obiect pentru poeţii noştri. El constituie ca şi altă dată un pre­text, improvizata, se simte acia distanţă. De pildă, poemele unui tâ­năr C. Gavriiiu, al cărui nume l-am mai întâlnit nu au aproape nici un contact cu Piatra Neamţului. Dim­potrivă atmosfera de pietate în­frăţită cu un erotism sacrilegiu din „Maria Maria“ ţine mai de­grabă de un decadentism catolic. Amestec de ingenuitate şi de vi­traţii, poemul ne aduce cu câteva decenii înapoi într’o zonă poetică de care tocmai e necesară să fe­rim poezia. Placheta păcătueşte pentru că ori priveşte viaţa oraşului ca simplu motiv de divagaţie lirică ş comite ca urmare o poezie intimistă, pe a­­locuri pigmentată de note fantesiste mai strălucitoare, dar care în ge­neral nu o salvează de o sărăcie de orizont poetic, sau încearcă să evoce aceiaşi viaţă citadină, con­tând nu omul, munca lui, capacita­tea sa de a transforma, esenţialele elemente ale vieţii reale a oraşului, ci reprezentările osificate, descăr­nate ale acestuia din urmă. Aşa vom găsi uzina, ba chiar şi un poem umanitarist-socializant în ma­niera desuetă a lui Tradem­ sal Reli­gis, unde autorul îşi aminteşte de o iubire a sa din tinereţe, lucră­toare tuberculoasă şi de un prieten revoluţonar (L. Mircea). Vom găsi parcul, liceul, Muntele, Sanatoriul ete. Ca urmare, o identitate de po­ziţii se traduce printr’o expresie tributară. Un exemplu clar al inter­dependenţei reciproce a conţinutului şi a formei e identificabilă. O serie de poeţi fac un tradiţio­nalism sută la sută. Tematicei gân­­diriste i se substituie câteva no­ţiuni noi. Dar vom găsi „umerii de veacuri“, „suferinţa străfundu­rilor“... „aceiaşi, din veac“, etc. Mihail Neamţu (Continuare în part. fr) MATEI TEODOR FUCHS BIROCRATISMUS Rolul ateneelor populare Pe drumul cultural zării masse­­lor, emanaţie vie a voinţei po­porului, în diverse oraşe din ţara noastră au luat naştere centre culturale de cartier, unde cetă­ţeanul să poată vedea scenete scrise într’un spirit sănătos, sâ poată asculta muzică, să audă o conferinţă desch­zătoare de gân­duri şi isgonitoare de confuzii. Aceste centre culturale, în­ care majoritatea programelor erau sus­ţinute de echipele muncitoreşti din diverse întreprinderi, au luat numele de Atenee Populare, încadrate în Asociaţia ,,Cul­tura Poporului”, al cărei preşe­dinte este părintele Gala Galac­­tion, Ateneele Populare au cre­scut, numai în Capitală, până la numărul de 65. Este interesant de văzut cum arată un Ateneu Popular la ora când se anunţă începerea progra­mului: din cauza aglomeraţiei din sala de festivităţi, populaţia este strânsă în jurul intrării pentru a putea cel puţin auzi ce se vor­beşte, dacă nu-i pot vedea pe aceia care, puşi în slujba po­porului, vin să-şi dea concursul în mod cu totul benevol. Unele Atenee Populare au o capacitate de 1.000 persoane, cum este acela de la Cărămidarii de Jos sau cel din Colentina, altele, până la 7.800 persoane, cum sunt Ate­neul Popular Alecu Russo, in­stalat în localul fostului teatru Mogador, Ateneul Popular Can­­temir de la liceul Cantemir, Ate­neul Popular Dinicu Golescu, ete. Acolo unde nu au fost localuri corespunzătoare, cetățenii au luat hotărîrea de a le instala în ca­bane — şi, cu toate că ele sunt oarecum incomode, nu s’a întâm­plat nicio Duminică în care să nu fie pline până la refuz. Aceasta se datoreşte într’o bună măsură a marelui concurs pe care l-au dat şi continuă să-l dea din ce în ce mai larg toate organizaţiile democrate din ţară, printre care putem număra echi­pele artistice din întreprinderi, dirijate prin Consiliul Judeţean Sindical, Inspectoratul General al Armatei, Uniunea Femeilor De­mocrate din­ România, Uniunea Naţională a Studenţilor din Ro­mânia, Uniunea Tineretului Mun­citoresc, Sindicatul Profesorilor, Sindicatul Instrumentiştilor Şi Liricilor. In ultima vreme şi-au dat concursul Academia de Artă, Societatea Arhitecţilor şi Socie­tatea Scriitorilor, precum şi Sin­dicatul Dirijorilor şi regizorilor. Pe scenele Ateneelor Populare au vorbit scriitori, militari, medici, profesori, deputaţi, muncitori, in­gineri, studenţi, etc. Această strădanie de a cores­punde cerinţelor masselor, gă­seşte un adânc răsunet în rân­durile poporului nostru, însetat de a cunoaşte cât mai multe din cele ce i-au fost ascunse până acum. Dovadă sunt cei peste 20.000 cetăţeni care umplu in, fiecare Duminică după amiază cele 65 de Atenee Populare cu care este împânzită întreaga Ca­pitală. Suzana Delciu Bilă albă pentru s­tudentul Român” O bună pagină lite­rară începe să aibă „Studentul Român”. Primul caracter care o afirmă e fuga de stereotip. Pagina li­terară a unei reviste nu trebuie să fie un cotlon unde se refu­giază câţiva poeţi şi aciulţi acolo trimit co­coloaşe de hârtie în capul contemporanei­tăţii. O anchetă intere­santă printre publi­ciştii tineri, aduce răspunsul d-lor Petru Dumitriu, Paul Cor­nea şi Geo Dumitres­cu, la întrebarea „Cum vedeţi moda­litatea de creaţie a ti­nerei generaţii artis­tice?” Aceste răspun­suri contrastează isbi­­tor cu apa călduţă pe care o turnau ilustre personalităţi, altădată, la anumite ocazii. O seriozitate şi o privire a problemei cu ascuţită pătrun­dere dovedeşte că tâ­năra generaţie nu mai cultivă îndoielile şi dezorientarea, ci este antrenată pe drumul noui­or realizări de la noi. Remarcabil şi poe­mul „Manifest” al poetului Babu Ursu. Accentul manifestu­lui este vigoarea, forţa ţipătoare a cu­vintelor, simplitatea frazelor, ce izbesc pe lector, ce-l provoacă să acţioneze. Datornic încă lui Maiakovski Babu Ursu nu e to­tuşi un pastisator ci un poet care a invăţat ceva dela marele său înaintaş : „Vouă celor arşi de altă sex sau de aceiaşi sete pe care­ nu o înţelegeţ­iî­ n Joc de apă versuri puneţi s’o desmierdi Vouă vă spun: absn­­danaţi odată zalele Iată Rubiocnul, iată zarurile...” Şi o bilă roşie Trebuie să-i dăm d-lu'­ Al. Mirodan, D-sa scrie n­şte note mici despre artistic şi frumos unde lu­crează cu două sis­teme de gândire. Astfel d-sa se des­compune în estet şi emite judecăţi de a­­cest ordin şi într’un fel de bizar raţiona­list schemat­zator, in care calitate formu­lează dictoane care sună cam aşa: .•Arta nu e egală cu frumosul,­Arta produce ,,cunoaştere” frumosul confecţio­nează bucurie“. , Arta îmi oferă semnificaţiile realu­lui frumosul im­i .•place”. Frumosul e state.­­Nu era Mallarmé campionul ,,monade­­lor îngheţate“ ? Ar­­tistul e dinamic• Frumosul cere armo­nie. Artistul e asi­metric” a. m. d. Acest mod original de gândire. e cum s‘ar spune când că­lare’ când pe jos- Pentrucă în virtutea definiri artisticului, aşa cum sperăm că o subînțelege d. M ro­dau, (de spus nu o spune) defnirea fu­­mosu’u' e de­ a drep­­tul miraculoasă. Pornit într’o astfel de escapadă d.sa a­­junge la socotea de băcan­e în stilul •' .•Toate poeziile lui Valéry nu valorează câ­t 10 pagini dn Dosto­evski”. Epigonii ar putea ser­i: 425 de pagini d’n Victor Hugo fac 326 pagin’ d'n Goethe și numai 0 pagin’ din Villon. O anaVză mai atentă poate merge la Utere ch 'ar. De aici, crizele a­­m’nt'md. de del’rul parano’c al lui C­­Noica: ,­Ce importanţă au cnc zeci de vase chi­nezeşti când eu mă bat cu capul de toţi pereţi' .,ca să cu­­nosc”?. E drept că autorul lui ,‘Mather’s" sau al „Bucuriilor simple", se batea cu capul de toţi pereţii pentru a simţi In cazul lu’ metoda lov'r’i orga­nului cugetător de o / vs *t/i M/isicfovi* .rvi apare mai indicată. Se puteau vedea ch'ar stele verz­i. Al. Mirodan, despre care ne in­ch­ipuim însă că are intenţii onorabile şi doreşte să combată formalismul, ar face bine să se ferească de accese Ur ce de acest gen şi sâ-Ş­ modifice aforismele: ,,Clasele în ascen­siune au­ fost întovă­răşite de real Aten­­ţiune la frumos”. E pericolul No. 1 al­ertei autentice“ şi să scrie, ,,Atenţiune la ,,con­fuz­ie”. E pericolul No. 1, al gândirii au­tentice". Iar pagina a doua Pagina culturală a , României Libere” a­­pare de la o vreme, complect înviorată. Prezenţa ei destul de regulată în actua­litate, varietatea preo­cupărilor şi stilul viu in care e redactată, o fac un model în acest sens. Prezenţa unui publicist tânăr cu articulată metodă de gândire şi înar­mat cu un condeiu nervos. — ne referim la d. C. Ionescu, — permite afirmarea u­­nor forţe noi in lu­mea noastră literară. Remarcăm cronica literară, care deşi fă­cută la modul des­criptiv, comunică o serie de notaţii do­vedind pe lângă căl­dură şi dragoste pen­tru lectură, ascuţime în observaţii. Fişierul de note, foarte bogat şi bine ales . Deasemeni, unele poezii publicate în decursul ultimelor săptămâni au un cert nivel artistic. Noi vedem în orga­nizarea cât mai po­trivită a paginilor culturale ale ziarelor noastre, un mijloc foarte eficace de a antrena mase cât mai largi la cultură, de a le educa artisti­cește. Ziarul pătrunde mult mai ușor decât revista. Pentru asigurarea unui astfel de rob care nu e deloc deo­sebit, desigur că me­diul special, căruia ziarul i se adresează dictează aiura gene­rală a paginii. Pagina trebuie să fie deschisă, să aibă contact cu cetitorii, să corespondeze, să dis­cute cu ei să le ceară colaborarea, sau să-i ancheteze. Trebuie li­chidată metoda pagi­­nei compusă şi scrisă de un singur om şi cârpită din diferite împrumuturi. Ea trebuie sâ pună accentul pe informa­ţie, dar nu în stilul recenzilor tip trimi­se de edituri sau al dărilor de seamă la spectacole. Informaţia trebuie să aibă ca­racter cultural, să se lege de fenomene a­­semanătoare în trecut să facă asociaţii li­vreşti, să îndemne la lectură pe cititor, să-i deschidă orizontul. In sfârşit ea trebuie să evite uniformitatea preocupărilor, tonul rigid şi doctoral, pro­blemele necoordonate, adică pietrele arun­cate în apă. In rândul ziarelor care reuşesc aceasta in afara ,,Scânteii” şi a „României Libere” mai menţionăm u­­neori „Viaţa Sindi­cală”, „Libertatea” „Glasul Armatei“, de­stul de adeseori ,,U­­nirea“. Nu e deloc cazul ,,Timpului” şi încă al muitor altora. O organizare în a­­cest sector ar consti­tui un ajutor preţios în lupta de culturali­zare şi lămurire ideo­logică pe care o dau revistele. Cum e sacul — şi petecul Dacă ,,Sofia” de care am mai vor­­bit într’un număr trecut are foto­­­­grafii de fabri­canţi şi negusto­ri bo­­gap care loanesc la Detroit Michigin. In schimb pentru materialul beletris­tic s’a recurs la poe­ţi­i români. Prin urmare des­­chiderea almanahu­­lui se face cu o poz­­iţea a poetului vom­­pier Vasile Maita­ru. Fără ch­eără, pin­­t­eni şi sabie, fabu­listul lui Ilie Rădu­­lescu scrie despre muncă. Nu fără ve­nin. Famliarizaţi prea puţin cu opera lirică a autorului inepţ­ilor rimate şi servile drept com­primate ideologice, pentru reacţiunea noastră, nu ne dăm seama dacă insinuă­­ri­le sunt de­­dată re­centă sau de mai veche origine. In ori­­ce caz, se dovedeşte că în ma­terie de murdărie, poezia colegului lui Mircea Dem. Rădu­­lescu, e utilă la o­­cazii diferite. In compania lui Tcaciuc Albu — vechi ico­nar şi a lui Octavian Goga in­teriem şi pe poetul „Florilor de Muci­gai“. Fii şi Fiicele bi­sericii atomice a p­reşedintelui Tru­­mann nu s’au împie­dicat în considerente estetice. Ei au mers d­rect și au ales o poezie a maestrului publicată în timpul dictaturii anton­icie­­ne în R F. Regale, sub oblăduirea lui Caracostea. Dacă Tudor Ar­­ghezi nu e prea pu­blicat în țară în schimb se pare că „Sela“ îl agreiază. Vorba proverbului: „Cine s’aseam­ănă s’adună”. D'îetanf isimil critic La subsolul lite­rar al „Drapelului” Şi sub semnătura u­­nui domn Ni­chit­a Armanu se scriu o serie de banalităţi, care dacă nu ar fi conjugate cu o inep­ţie dezarmantă şi cu o confuzie lăbăr­ţată ce şapte coloa­ne, n’a­r merita a­­ceastă frângere a unei bunătăţi de lance­ Astfel, d. Nichita execută sumar de poetul si scriitorul Emil Dorian. Deşi revista noastră si-a formulat obiectiu­­nile privitoare la ultimul d-sale ro­man ,­O‘rava” soco­tim că tratamentul pe care i-l rezervă bâlbâita comicărie intitulată cronică n ziarul ex. ex. ex-flor, e ireveren­ţioasă şi ruşinoasă ca mani­fest­are. Mărturisind can­did că ignoră cu totul activitatea scriitoricească a poetuluii „Cântecelor pentru Lelioara”, „cronicarul” se dă cu părerea despre „Otrava” în compa­raţie cu celelalte cârţi ale d-lui Emil Dorian. Cu această ocazie insinuarea in­troduce tăişul de cut­­t al aluziei me­reu la cărţile da sexuali ale­ pe care d. Emil Dorian le-a scris şi la greşeile de limbă, care sunt scoase cu ostenta­tivă insistentă în prim plan. In schimb, d. Ni­­chita scrie româ­­eşte ast­fel: „Deoarece însă. In lucrarea epică a d­-lui Emil Dorian, accentul cade, cu deosebire dincolo de viaţă şi meşteşug scriitoricesc şi cau­tă să pună în va­loare ideile autoru­lui, e lesne de înţe­les că eroi,­ din . O­­TRAVA” sunt ame­ninţaţi serios în tot ce au în ei viu, co­pleşiţi cum sunt de la fazele de discuţii intermefiabile şi controverse argu­­mente şi contra -ar­gumente, care um­­plu zeci de pagini.” D Nich­a ne mai mărturiseşte sub proprie semnătură . ..Suntem şi noi pentru o transpu­nere literară a rea­lităţilor imediate şi flagrante, dar nu­mai în scopul unor realizări artistice de certă valoare şi nu pentru teze şi îrn ca­drul unor coordona­te anume, iu­dicate”. Mărturisim că a­­deziunea cronicaru­lui ,,Drapelului” la „transpunerea ite­­rară a realităţilor imediate” ne emo­ţionează­ Dar dacă la codi­­cilul care nu face decât să transcrie cu alte cuvnte con­cepția ..artei pntru artă” no astru am, în schimb deja cu tezele indicate de­mască ne provoca­tor. lauri a mică­­ iarni inm­iiiri de Nina Cassian Sarea strajuie, mioapă, Mlaştini mari cu iarna’n apă. Inverzitele coclauri Au obrazul supt în găuri Pân'Ia vara dogorită, Vremea-i multă şi urică Hei, şi-or curge multe ploi Pân’la mugurii cei noi, Pân’la fragedul altoi. Dealul stă boltit, semeţ, Cu grumajii sub îngheţ Iar în jur bat vânturile, Lunecă pământurile. Pui de om când calcă tare, Tina-i suge de picioare. Vin copiii dela şcoală Cu ghiozdanul plin de smoală Dibuind ca nişte goange, Căţăraţi pe picioroange. Dela Someşeni la Pata Drumul câmpu ’ncălecat-a Dela Pata pân’la Boju S’a lăţit cumplit răboju’, Ceanul-Mare, fraţilor, Are mlaştini subsuori. Ei, dar a venit brigada Cu grămada şi lopata Sutele de brigadieri Văd cu ochii primăveri Vântu-i bate, nu-i apleacă, Ploaia-i scuipă, nu-i îneacă, Cică or să puie-o ţeava Dealului înalt, pe ceafă. Ca să curgă prin burlan Graba gazului metan. Şi-a ’nceput o muncă aspră Sapa, şanţul să-l scobească, Mari movile de pământ S’au ivit pe mal, la rând, Heei-rup, heei-rup. Haide peste, haide sub, Munca râde’n fiecare Râs lucios de sărbătoare Repede, mai repede. Muşchii să se depene. Saltul muncii să nu-l frângă, Să reteze vremea lungă. S’a dat termen, să-l întrecem : Patruzeci în loc de zece, Nouăzeci din patruzeci. Mii şi mii din nouăzeci. Dela Zăul de Câmpie, Pân’la Cluj unde-l aşteaptă . Fraţi de-ai noştri ’n gând şi fapt/ Heei-rup, heei-rup, Ceruri veştede se rup Dela Someşeni la Pata Hai să dăm conducta gata, Dela Pata pân’la Boju Ţeava trece tot mai roşu, Până — hăt — la Ceanul-Mare Fi-ya luna viitoare. Sau devreme, mai devreme ! Cu lopata smulgem vreme! Dealu-a fost suit pieptiş, Pe noroi, nu pe pietriş, Lanţ de şase oameni grei Ţevile-au tărît cu ei, Lunecă, tot lunecă, Văzul li se’ntunecă. Mână’n mână, fraţilor. Treaba merge mai uşor. Trei să tragă, trei cu ţeava, Mută clipa şi zăbava, Cu genunchii’n clisă-adânc Ţeava’n braţe tari o strâng, Rupţi, de seamă nici nu bagă , Ţeava să rămâie’ntreagă! Păsări iuţi de vânt tăiat Umblă'n pieptul asudat. Lanţ de oameni nu se rupe Iarna e fierbinte’n şube Că spun inimi şapte cânturi Mai dihai ca şapte vânturi. Corzi de oameni nu se rup Heei-rup, Heei-rup ! Şi-au ajuns pe culme, sus, Steaguri — trei — de foc, au pus Sunetul li-e scurt şi, sigur Ca trei vorbe roşii’n friguri, Sunet ’nalt, sunet bătut, Desfăcut, de ne’ncăput, Steaguri puse’n vârf de par Coame de triumfuri par Brigadierii, cu o mână, îşi şterg tâmpla de lumină Se privesc o clipă’n faţă, Clipă albă, grea de viaţă. Mâna se-opinteşte-apoi, Talpa nu dă înapoi. Vor mai curge multe ploi, Dar cresc oameni, muguri noi, Viaţa, sănătos altoi. Heei-rup, heei-rup, Brigadierii cântă’n grup Dela Someşeni la Pata Cântă omul şi lopata, Dela Pata pân’la Boju Am învins, muncind, urcuşul Ceanul-Mare, daţi-i zor ca La Agnita şi Botorca. Munca bună, voluntară, Pune suflet peste ţară. Munca nu-i pentru boieri, Azi e astăzi, nu e ori. Heei-rup, heei-rup, Haide peste, haide sub, Inc’un nit, înc’un şurub, Corzi de oameni nu se rup Trup de brigadieri în grup Nouă inimă în trup Heei-rup, heei-rup...

Next