Contemporanul, februarie-iunie 1948 (Anul 2, nr. 74-91)
1948-02-27 / nr. 74
FAMILIA THIBAULT de Roger Martin du Gard , istoria romanului burghez dintre cele douăboale există un fapt în aparenţă — dar nu- i In aparenţă — paradoxal. S’au scris dela sust încoace, un mare număr de cicluri de rone. Construcţiile vag umanitare ale lui Georges hamei, prinzând viaţa omului din unghiul de dere prăfuit, îngust şi demoralizant al micii rgheze, dezorientate, şi complicate cu problem strict şi specific intelectuale din ciclul „Sain” şi ..Laurent Pasquier” şirul interminabil de lume pretenţioase ale lui Jules Romains din oamenii cu bună voinţă”, ciclul de romane al Jacques Chardonne, ca să nu pomenim decât cele mai însemnateDin aceste încercări grntice, sunt foarte puţine care să merite cu svărat numele de romane,fluvi — puţine opere largă respiraţie epică. Broderia subţire cnărlită fie la faţetele complicate ale unei lumi erioare, — ca la Proust, — fie învăluind ca Duhamel, mai mult probleme şi cazuri, raporri abstracte dintre oameni şi nu oameni pur s nplii — broderia aceasta străvezie şi cornex desenată este aproape opusă povestirii pline, curgere egală şi sigură, a adevăratului roman »list Pentru epoca aceasta, două opere ca ,Sufletul ăjit” a lui Romain Rolland, sau ,,Familia Thiult” a lui Roger Martin du Gard fac figură măreţe excepţii. Vorbind despre Roger Martin I Gard, criticul sovietic Fried afirmă că el pipă un loc aparte in literatura franceză actuală, , „opera celui din urmă gigant al realismului itic se înalţă siguratecă din mlaştinile decanţei". Făptui are o semnificaţie precisă. Plinătatea iică este indisolubil legată de realism. Numai iera sprijinită pe suportul puternic al realităţii cate regăsi suflul larg al povestirii de tip toloian Şi este firesc ca acest sibiu să poată figăsit de un Solohov, sau într'aită formă, de un ager Martin du Gard şi să fie refuzat lui Jules romains. Pentru că literatura burgheză nu poate fistăzi decât antirealistă. Realismul şi revafomarea omului pe care o implică, constitue acum ameninţare pentru fiinţa burgheziei, după cum devine în mâinile muncitorimi o armă deuptă. De aci, poziţia singulară a lui Roger Martl du Gard in literatura franceză de astăzi. Lucrul acesta ne dă în parte un răspuns la înrebarea esenţială: pe cine exprimi social autorului Jean Barois şi al familiei Thibault? Acest lăstar al marei burghezii franceze face parte intre elementele burgheziei despre care vorbesc Aarx şi Engels în Manifestul Comunist'', elemente ce s'au alăturat luptei muncitorimii. „Ceea ce a făcut din mine un revoluţionar — spune Jacques Thibault — este faptul că m'am născut aici în casa asta... Că am fost un fiu de iurghez... Că am văzut, de mic din fiecare zi, nedreptăţile din care trăeşte lumea asta privilegiată... Că am avut din copilărie un fel de simţământ de viă... de complicitate! Da, simţământul usturător că deşi uram această orânduire lucrurilor, mă foloseam de ea”. Dacă, după cum vom vedea, originea aceasta se resimte pe alocuri în operă dacă ideologia lui nu se confundă pe deplin cu cea a clasei muncitoare, Roger Marín du Gard rămâne totuşi un om care a spart limitele clasei Iul care s’a sustras influenţei covârşitoare a clase* din care a pornit şi nu un simplu revoltat haotic al literaturii-S'a născut în 18*1, la Neuilly sur Seine * studiat arheologia. După prima sa car*- • mt barea” (1909) a publicat in 1911 operă,.Jean Barois”. fr. genei prséfi'ime J' ----* ixuou-il ■' rejrius- A mal . Vios Le” 1 și , La • In .ramina Thibault”. Proecta opt v volume, care trebuiau să apară la câteva luni interval fiecare Cel de al unsprezecelea volum ..Epilogul” a apărut însă deabia in 1940. E firesc ca în acest, optsprezece ani scriitorul să fi evoluat odată cu eroii săi ca tonul Şi problemele din .,Gaetul cenuşiu” — primul volum — să fie altele decât cele doi . Epilog”. Cele unsprezece volume urmăresc drumurile a doi fraţi — Jacques şi Antoine Thibault. Sunt două firi deosebite şi totuşi asemănătoare. Jacques, fire pasionată şi de o totală cinste interioară, se simte apăsat din adolescenţă de artele mai mare, energic, echilibrat sigur pe drumul lui, se dăruieşte cu totul carierii medicale, dezinteresându-se aproape de tot ceea-ce nu are legături cu meseria lui Totuşi, în caracterele celor doi fraţi se regăseşte o trăsătură comună, esenţială: nu concep viaţa decât ca act orientat. In această privinţă, Martin du Gard nu ascunde că eroii îl reprezintă şi ideea aceasta a vieţii angajate constitue firul roşu al cărţii. Citându I pe Prevost, J. Fried scrie: ,,Ca şi R Rolland şi J. R- Bloch, Roger Martin du Gard a învăţat deja artistul şi realistul Tolstoi să se amestece în viaţă, să fie exigent faţă de ea şi să nu se mulţumească să prezinte raporturile sociale exitente ca anormale, ci să afirme necesitatea şi posibilitatea unor raporturi noui, normale...” Jacques devine socialist, şi la începutul războiului din 1914 revoltat şi în acelaşi mp desorientat de renunţările şi trădările reformştilor, nu se alătură unei acţiuni organizate împotriva războiului, ci întreprinde o acţiune cutezătoare şi don-quijotescă. Porneşte cu un avion să arunce manifeste pacifiste, se prăbuşeşte şi pere, nesfiut, într’un colţ de tranşete. Antoine face războiul ca medic, e gazat, îşi dă seama că e pierdut, îşi înfrânge cu greutate groza autocondamnării şi moare exprimându-şi încrederea in viaţă în putinţa unei existenţe schimbate pentru cei care-i vor urma Astfel, fără a masca greul şi tragicul realităţi: ,,Familia Thibault” este o carte adancă optimista prin atitudinea activa faţă de viaţă pe care o preconizează ..Mă gândesc la Jean Paul — fiul lui Jacques — scrie Antoine în jurnalul lui de muribund . La tine, băieţaşule. O să se nască o lume nouă O vei vedea întărindu-se. O să iei parte la ea. Fii puternic, ca să iei parte pe deplin!” Am spus că „Familia Thault” este cartea drumurilor Uri Jacques şi Antoine. Poate că această caracterizare este insuficientă. Este mai curând cartea lumii în care cresc şi se transformă Antoine şi Jacques- Romanul acesta masiv, dus pe mai multe planuri, cu povestirea întretăiată de admirabile intermedii lirice surprinde în adâncime un proces de devenire istorică, evoluţia burgheziei franceze in cei zece ani dinaintea primuîuî război mondial- Parspectiva nu e desigur, complectă, căci Roger Martin du Gard, care s’a despins de burghezie, n’a cunoscut suficient lumea muncitoreasca pentru a o zugrăvi ca o contrapondere. Abia în ultimele volume, forţa revoluţionară e prezentă prin descrierea cercurilor socialiste de la Geneva. De aici şi caracterul specific intelectual al problemelor puse. Dar în aceste limite, „Familia Thibault” e o monumentală construcţie realist critică. Şi realismul lui Roger Martin du Gard este de vână balzaciană, dând o migăloasă atenţie amănuntului fără a se condamna prin aceasta la miopie. E suficient să ne gândim la uluitoarea exactitate a fiecărui amănunt medical din ,,Familia Thibault”, care uimeşte pe specialişti şi le dă convingerea — eronată — că scriitorul, absolvent al faimoasei şcoale de arhivistică a făcut şi studii de medicină. Totul se sprijină pe o minuţioasă documentare şi fiecare detaliu îşi are sensul său. Totuşi, nimic nu e mai departe de a da impresia artificialului, construitului. Vibraţia umană din fiecare filă a acestei opere ample mărturiseşte mereu că autorul ei nu e un simplu şi distant observator. Cartea r"~esefrizându-se parcă De la viaţa inctnt in familia Tribault, trece la ontările celor douăzeci de ani, lărgurre apoi ce în ce şi începe a respira neliniştea, frământarea caracteristică pentru spaintea lui 1914 Apoi războiul, dintre cercurile socialiste riti fata mersului ascendent al clasei muncitoare — scena tragică a asasinării lui Jaurés. Cartea creşte din ce în ce mai plin cu rezonanţe mai mari. Cele trei volume, Iunie 1914” ating epicul marilor romane prin îmbinarea caracteristică între desimea faptelor şi tensiunea morală ridicată. Epilogul cu moartea lui Antoine, care depăşeşte în semnificaţie drama unui individ, se păstrează la aceleaşi dimensiuni artistice. „Familia Thibault” a apărut în româneşte. Editura de Stat ne-a dat până acum trei volume. Alte câteva se află sub tipar. Faptul are proporţiile unui eveniment fterar, după cum tot un evenment literar ar fi apariţia operei lui Romain Rolland în traducere românească. Sunt goluri care se cer umplute. Sunt cărţi oricând preţioase, iar astăzi mai mult decât oricând- Silvia Mcsifescu mosfera grea irespirabilă din casa de mare burghezie catolică în care s'a născut. Antoine, fraPoeţii dela Piatra Neamţ Politica poetică a provinciei a oscilat intre doi poli. Ori refăcea megalomania Mizilului, care voia ca express-ul să oprească măcar un minut acolo, ori se cufunda într’un fel de izolare dela capătul lumii, o „Ramadatcă” literară, cum obişnuia un vestit critic să numească zonele extreme aie poeticei. In realitate şi intr’un caz şi în celălalt, sistemul oligarhic românesc osândea viaţa culturală a provinciei şi dicta ori snobismeie din disperare ori disperări datorite unei nejustificate desconsideraţii. Arta diriguită de o mână de„mecena” concentra, odată cu bunurile materiale, talentele artistice la uşile festinurilor. Aşa că nu e de mirare să întâlnim în poezia românească o viziune a provinciei, care înlănţuie în noroiul ei lipicios, sborul de albatros al poetului,o viziune a provinciei zonă de ratare, de lichidare spirituală, (v. Bacovia, Minulescu). După cum nu vor lipsi imaginile exaltate de un regionalism iritat, Provincia va declara război Capitalei şi va emite ordine de zi focauizate la Dorohoi, la Braşov sau la Arboroasa. (v. Unu, grupurile poetice ardelene şi nord-moldovene). Dar să nu intrăm într'ochestiunie care ar putea, ea singură, forma obiectul unui articol ce soseşte dela Piatra Neamţ, cea de a treia plachetă a grupului poetic din oraşul moldovean. Ea e întitulată„ .,Oraşul” şi e precedată de o „Închinare Republicei Populare Române”. Poeţi care au alcătuit caetul îi deschid astfel cu o serie de poezii închinate memorabilului eveniment. Iniţativa grupului de la Piatra Neamţ e mai mult decât lăudabilă. Ea dovedeşte că pornind de la o concepţie sănătoasă asupra vieţii culturale a provinciei, se poate ajunge la înjghebarea unui grup artistc, care să reprezinte o reală forţă poetică. Ţinem să subliniem apariţia acestor caete, care cel puţin sub raportul intenţiei oglindesc ideea de a privi,cum e bine, provincia ca un factor viu în procesul cultural al ţării noastre. Considerarea acestui factor ca parte importantă, neînfeudată capitalei ei subordonată unei concepţii generale, care priveşte viaţa artistică a ţării întregi, nu e întâmplătoare. Procesul istoric pe care cultura noastră îl străbate nu întârzie a-şi arăta consecinţele îmbucurătoare. Cu atât mai mult trebuie să fim vigilenţi şi să împiedicăm sâmburele de noutate de a fi năpădit de clişeile unei mentalităţi Atistice perimate. Spuneam că grupul de la Piatra Neamţ e o forţă poetică, întrucât mulţi dintre componenţi săi s-au afirmat a fi talente remarcabile în concertul tinerei poezii româneşti. Numim de pildă pe d-nia Victor Nămolaru şi Lucian Mircea. Poeţii, după ce au cântat „Reconstrucţia” îşi propun a celebra oraşul lor de baştină, lată o ocazie de a arăta, spre deosebire de manierele poetice de până acum, viaţa din Piatra cu casele cu oamenii ei, cu temeliile noilor aşezări, cu codrii şi munţi din jur. Dacă am salutat iniţiativa tinerilor poeţi, dacă am recunoscut intenţia lor artistică, nu trebue totuşi să ezităm, a spune că realizarea practică nu prea traduce în fapt ceea ce am aşteptat să descoperim. Să fim mai precişi. Grupul a văzut în oraşul de provincie în primul rând câteva detali tipic livreşti. Liceul, internatul de fete, parcul şi periferia. Acestea sunt într’adevăr elemente tipice ale provinciei, dar valabilul, nota realista ar fi constat tocmai în ordonarea lor într’o viziune mai generală • care le includea dar nu le făcea capirol preponderent. Apoi specifii cul local, amănuntul caracteristic, viața diversă a orașului e dizolvata , într’un lirism foarte schematic şi general. Se cântă un liceu care poate fi acelaş la Craiova ca şi la Focşani. Se reiau teme comune liricii provinciale. Adolescenţi, abulici îşi reazimă „vverbar“ian fruntea de lemnul băncilor în parcurile lui Bacovia. ...„îmi iscăleam dragostea cu degete timide pe iarba ta şi pe-ale mestecenilor trunchiuri livide Acum, a putrezit narcisul, Şi de-mi mai reazim o clipă gândul şi osul de trunchiul copacilor tăi, alb ca varul, negru ca abanosul... o fac să-mi scutur în pumni ceasul veştedelor ore. (M. Butnaru) Alţii reeditând un destin de poet condamnat din familia Verlaine- Cros-Rimbaud. Urmează exemplul moştenitorilor lor de ultimă oră la noi.Stejaru Ben Cornaciu şi asemeni aceluiaşi bard băcăuan se cufundă într’o fundătură cu crâşme, noapte groasă ca o clisă, sbierete de femeie înjunghiată şi prăbuşire fericită în... şanţ. „Pe uliţa cu hârtoape, cu case ograsioase, povârnite, Cu hohotiri de râs ,după caz, tânguiri chinuite, Cu ochiade, fulger de cuţit, pentru o fată, o buclă, un sfanţ Marcu şi Strul, nebuni, se ’mbată şi-adorm într’un şanţ. (Ion Cazhnir) in sfârşit peisagistică incoloră şi convenţionala, prin denumirea regiunilor înconjurătoare, Cernegura, Petricica, etc. Ţinem să precizăm că nu supunem volumul la o analiză de amănunt. Hotărît, există multe aspecte valabile, creionate cu talent şi însufleţire. Am aminti în special pe d-nii V. Nămolaru, B. Frunte şi V. Atomulesei. Revenim însă la punctul de la care am plecat. Oraşul nu formează un obiect pentru poeţii noştri. El constituie ca şi altă dată un pretext, improvizata, se simte acia distanţă. De pildă, poemele unui tânăr C. Gavriiiu, al cărui nume l-am mai întâlnit nu au aproape nici un contact cu Piatra Neamţului. Dimpotrivă atmosfera de pietate înfrăţită cu un erotism sacrilegiu din „Maria Maria“ ţine mai degrabă de un decadentism catolic. Amestec de ingenuitate şi de vitraţii, poemul ne aduce cu câteva decenii înapoi într’o zonă poetică de care tocmai e necesară să ferim poezia. Placheta păcătueşte pentru că ori priveşte viaţa oraşului ca simplu motiv de divagaţie lirică ş comite ca urmare o poezie intimistă, pe alocuri pigmentată de note fantesiste mai strălucitoare, dar care în general nu o salvează de o sărăcie de orizont poetic, sau încearcă să evoce aceiaşi viaţă citadină, contând nu omul, munca lui, capacitatea sa de a transforma, esenţialele elemente ale vieţii reale a oraşului, ci reprezentările osificate, descărnate ale acestuia din urmă. Aşa vom găsi uzina, ba chiar şi un poem umanitarist-socializant în maniera desuetă a lui Tradem sal Religis, unde autorul îşi aminteşte de o iubire a sa din tinereţe, lucrătoare tuberculoasă şi de un prieten revoluţonar (L. Mircea). Vom găsi parcul, liceul, Muntele, Sanatoriul ete. Ca urmare, o identitate de poziţii se traduce printr’o expresie tributară. Un exemplu clar al interdependenţei reciproce a conţinutului şi a formei e identificabilă. O serie de poeţi fac un tradiţionalism sută la sută. Tematicei gândiriste i se substituie câteva noţiuni noi. Dar vom găsi „umerii de veacuri“, „suferinţa străfundurilor“... „aceiaşi, din veac“, etc. Mihail Neamţu (Continuare în part. fr) MATEI TEODOR FUCHS BIROCRATISMUS Rolul ateneelor populare Pe drumul cultural zării masselor, emanaţie vie a voinţei poporului, în diverse oraşe din ţara noastră au luat naştere centre culturale de cartier, unde cetăţeanul să poată vedea scenete scrise într’un spirit sănătos, sâ poată asculta muzică, să audă o conferinţă deschzătoare de gânduri şi isgonitoare de confuzii. Aceste centre culturale, în care majoritatea programelor erau susţinute de echipele muncitoreşti din diverse întreprinderi, au luat numele de Atenee Populare, încadrate în Asociaţia ,,Cultura Poporului”, al cărei preşedinte este părintele Gala Galaction, Ateneele Populare au crescut, numai în Capitală, până la numărul de 65. Este interesant de văzut cum arată un Ateneu Popular la ora când se anunţă începerea programului: din cauza aglomeraţiei din sala de festivităţi, populaţia este strânsă în jurul intrării pentru a putea cel puţin auzi ce se vorbeşte, dacă nu-i pot vedea pe aceia care, puşi în slujba poporului, vin să-şi dea concursul în mod cu totul benevol. Unele Atenee Populare au o capacitate de 1.000 persoane, cum este acela de la Cărămidarii de Jos sau cel din Colentina, altele, până la 7.800 persoane, cum sunt Ateneul Popular Alecu Russo, instalat în localul fostului teatru Mogador, Ateneul Popular Cantemir de la liceul Cantemir, Ateneul Popular Dinicu Golescu, ete. Acolo unde nu au fost localuri corespunzătoare, cetățenii au luat hotărîrea de a le instala în cabane — şi, cu toate că ele sunt oarecum incomode, nu s’a întâmplat nicio Duminică în care să nu fie pline până la refuz. Aceasta se datoreşte într’o bună măsură a marelui concurs pe care l-au dat şi continuă să-l dea din ce în ce mai larg toate organizaţiile democrate din ţară, printre care putem număra echipele artistice din întreprinderi, dirijate prin Consiliul Judeţean Sindical, Inspectoratul General al Armatei, Uniunea Femeilor Democrate din România, Uniunea Naţională a Studenţilor din România, Uniunea Tineretului Muncitoresc, Sindicatul Profesorilor, Sindicatul Instrumentiştilor Şi Liricilor. In ultima vreme şi-au dat concursul Academia de Artă, Societatea Arhitecţilor şi Societatea Scriitorilor, precum şi Sindicatul Dirijorilor şi regizorilor. Pe scenele Ateneelor Populare au vorbit scriitori, militari, medici, profesori, deputaţi, muncitori, ingineri, studenţi, etc. Această strădanie de a corespunde cerinţelor masselor, găseşte un adânc răsunet în rândurile poporului nostru, însetat de a cunoaşte cât mai multe din cele ce i-au fost ascunse până acum. Dovadă sunt cei peste 20.000 cetăţeni care umplu in, fiecare Duminică după amiază cele 65 de Atenee Populare cu care este împânzită întreaga Capitală. Suzana Delciu Bilă albă pentru studentul Român” O bună pagină literară începe să aibă „Studentul Român”. Primul caracter care o afirmă e fuga de stereotip. Pagina literară a unei reviste nu trebuie să fie un cotlon unde se refugiază câţiva poeţi şi aciulţi acolo trimit cocoloaşe de hârtie în capul contemporaneităţii. O anchetă interesantă printre publiciştii tineri, aduce răspunsul d-lor Petru Dumitriu, Paul Cornea şi Geo Dumitrescu, la întrebarea „Cum vedeţi modalitatea de creaţie a tinerei generaţii artistice?” Aceste răspunsuri contrastează isbitor cu apa călduţă pe care o turnau ilustre personalităţi, altădată, la anumite ocazii. O seriozitate şi o privire a problemei cu ascuţită pătrundere dovedeşte că tânăra generaţie nu mai cultivă îndoielile şi dezorientarea, ci este antrenată pe drumul nouior realizări de la noi. Remarcabil şi poemul „Manifest” al poetului Babu Ursu. Accentul manifestului este vigoarea, forţa ţipătoare a cuvintelor, simplitatea frazelor, ce izbesc pe lector, ce-l provoacă să acţioneze. Datornic încă lui Maiakovski Babu Ursu nu e totuşi un pastisator ci un poet care a invăţat ceva dela marele său înaintaş : „Vouă celor arşi de altă sex sau de aceiaşi sete pe care nu o înţelegeţiî n Joc de apă versuri puneţi s’o desmierdi Vouă vă spun: absndanaţi odată zalele Iată Rubiocnul, iată zarurile...” Şi o bilă roşie Trebuie să-i dăm d-lu' Al. Mirodan, D-sa scrie nşte note mici despre artistic şi frumos unde lucrează cu două sisteme de gândire. Astfel d-sa se descompune în estet şi emite judecăţi de acest ordin şi într’un fel de bizar raţionalist schematzator, in care calitate formulează dictoane care sună cam aşa: .•Arta nu e egală cu frumosul,Arta produce ,,cunoaştere” frumosul confecţionează bucurie“. , Arta îmi oferă semnificaţiile realului frumosul imi .•place”. Frumosul e state.Nu era Mallarmé campionul ,,monadelor îngheţate“ ? Artistul e dinamic• Frumosul cere armonie. Artistul e asimetric” a. m. d. Acest mod original de gândire. e cum s‘ar spune când călare’ când pe jos- Pentrucă în virtutea definiri artisticului, aşa cum sperăm că o subînțelege d. M rodau, (de spus nu o spune) defnirea fumosu’u' e de a dreptul miraculoasă. Pornit într’o astfel de escapadă d.sa ajunge la socotea de băcane în stilul •' .•Toate poeziile lui Valéry nu valorează cât 10 pagini dn Dostoevski”. Epigonii ar putea seri: 425 de pagini d’n Victor Hugo fac 326 pagin’ d'n Goethe și numai 0 pagin’ din Villon. O anaVză mai atentă poate merge la Utere ch 'ar. De aici, crizele am’nt'md. de del’rul parano’c al lui CNoica: ,Ce importanţă au cnc zeci de vase chinezeşti când eu mă bat cu capul de toţi pereţi' .,ca să cunosc”?. E drept că autorul lui ,‘Mather’s" sau al „Bucuriilor simple", se batea cu capul de toţi pereţii pentru a simţi In cazul lu’ metoda lov'r’i organului cugetător de o / vs *t/i M/isicfovi* .rvi apare mai indicată. Se puteau vedea ch'ar stele verzi. Al. Mirodan, despre care ne inchipuim însă că are intenţii onorabile şi doreşte să combată formalismul, ar face bine să se ferească de accese Ur ce de acest gen şi sâ-Ş modifice aforismele: ,,Clasele în ascensiune au fost întovărăşite de real Atenţiune la frumos”. E pericolul No. 1 alertei autentice“ şi să scrie, ,,Atenţiune la ,,confuzie”. E pericolul No. 1, al gândirii autentice". Iar pagina a doua Pagina culturală a , României Libere” apare de la o vreme, complect înviorată. Prezenţa ei destul de regulată în actualitate, varietatea preocupărilor şi stilul viu in care e redactată, o fac un model în acest sens. Prezenţa unui publicist tânăr cu articulată metodă de gândire şi înarmat cu un condeiu nervos. — ne referim la d. C. Ionescu, — permite afirmarea unor forţe noi in lumea noastră literară. Remarcăm cronica literară, care deşi făcută la modul descriptiv, comunică o serie de notaţii dovedind pe lângă căldură şi dragoste pentru lectură, ascuţime în observaţii. Fişierul de note, foarte bogat şi bine ales . Deasemeni, unele poezii publicate în decursul ultimelor săptămâni au un cert nivel artistic. Noi vedem în organizarea cât mai potrivită a paginilor culturale ale ziarelor noastre, un mijloc foarte eficace de a antrena mase cât mai largi la cultură, de a le educa artisticește. Ziarul pătrunde mult mai ușor decât revista. Pentru asigurarea unui astfel de rob care nu e deloc deosebit, desigur că mediul special, căruia ziarul i se adresează dictează aiura generală a paginii. Pagina trebuie să fie deschisă, să aibă contact cu cetitorii, să corespondeze, să discute cu ei să le ceară colaborarea, sau să-i ancheteze. Trebuie lichidată metoda paginei compusă şi scrisă de un singur om şi cârpită din diferite împrumuturi. Ea trebuie sâ pună accentul pe informaţie, dar nu în stilul recenzilor tip trimise de edituri sau al dărilor de seamă la spectacole. Informaţia trebuie să aibă caracter cultural, să se lege de fenomene asemanătoare în trecut să facă asociaţii livreşti, să îndemne la lectură pe cititor, să-i deschidă orizontul. In sfârşit ea trebuie să evite uniformitatea preocupărilor, tonul rigid şi doctoral, problemele necoordonate, adică pietrele aruncate în apă. In rândul ziarelor care reuşesc aceasta in afara ,,Scânteii” şi a „României Libere” mai menţionăm uneori „Viaţa Sindicală”, „Libertatea” „Glasul Armatei“, destul de adeseori ,,Unirea“. Nu e deloc cazul ,,Timpului” şi încă al muitor altora. O organizare în acest sector ar constitui un ajutor preţios în lupta de culturalizare şi lămurire ideologică pe care o dau revistele. Cum e sacul — şi petecul Dacă ,,Sofia” de care am mai vorbit într’un număr trecut are fotografii de fabricanţi şi negustori bogap care loanesc la Detroit Michigin. In schimb pentru materialul beletristic s’a recurs la poeţii români. Prin urmare deschiderea almanahului se face cu o poziţea a poetului vompier Vasile Maitaru. Fără cheără, pinteni şi sabie, fabulistul lui Ilie Rădulescu scrie despre muncă. Nu fără venin. Famliarizaţi prea puţin cu opera lirică a autorului inepţilor rimate şi servile drept comprimate ideologice, pentru reacţiunea noastră, nu ne dăm seama dacă insinuările sunt dedată recentă sau de mai veche origine. In orice caz, se dovedeşte că în materie de murdărie, poezia colegului lui Mircea Dem. Rădulescu, e utilă la ocazii diferite. In compania lui Tcaciuc Albu — vechi iconar şi a lui Octavian Goga interiem şi pe poetul „Florilor de Mucigai“. Fii şi Fiicele bisericii atomice a preşedintelui Trumann nu s’au împiedicat în considerente estetice. Ei au mers drect și au ales o poezie a maestrului publicată în timpul dictaturii antoniciene în R F. Regale, sub oblăduirea lui Caracostea. Dacă Tudor Arghezi nu e prea publicat în țară în schimb se pare că „Sela“ îl agreiază. Vorba proverbului: „Cine s’aseamănă s’adună”. D'îetanf isimil critic La subsolul literar al „Drapelului” Şi sub semnătura unui domn Nichita Armanu se scriu o serie de banalităţi, care dacă nu ar fi conjugate cu o inepţie dezarmantă şi cu o confuzie lăbărţată ce şapte coloane, n’ar merita această frângere a unei bunătăţi de lance Astfel, d. Nichita execută sumar de poetul si scriitorul Emil Dorian. Deşi revista noastră si-a formulat obiectiunile privitoare la ultimul d-sale roman ,O‘rava” socotim că tratamentul pe care i-l rezervă bâlbâita comicărie intitulată cronică n ziarul ex. ex. ex-flor, e ireverenţioasă şi ruşinoasă ca manifestare. Mărturisind candid că ignoră cu totul activitatea scriitoricească a poetuluii „Cântecelor pentru Lelioara”, „cronicarul” se dă cu părerea despre „Otrava” în comparaţie cu celelalte cârţi ale d-lui Emil Dorian. Cu această ocazie insinuarea introduce tăişul de cutt al aluziei mereu la cărţile da sexuali ale pe care d. Emil Dorian le-a scris şi la greşeile de limbă, care sunt scoase cu ostentativă insistentă în prim plan. In schimb, d. Nichita scrie româeşte astfel: „Deoarece însă. In lucrarea epică a d-lui Emil Dorian, accentul cade, cu deosebire dincolo de viaţă şi meşteşug scriitoricesc şi caută să pună în valoare ideile autorului, e lesne de înţeles că eroi, din . OTRAVA” sunt ameninţaţi serios în tot ce au în ei viu, copleşiţi cum sunt de la fazele de discuţii intermefiabile şi controverse argumente şi contra -argumente, care umplu zeci de pagini.” D Nicha ne mai mărturiseşte sub proprie semnătură . ..Suntem şi noi pentru o transpunere literară a realităţilor imediate şi flagrante, dar numai în scopul unor realizări artistice de certă valoare şi nu pentru teze şi îrn cadrul unor coordonate anume, iudicate”. Mărturisim că adeziunea cronicarului ,,Drapelului” la „transpunerea iterară a realităţilor imediate” ne emoţionează Dar dacă la codicilul care nu face decât să transcrie cu alte cuvnte concepția ..artei pntru artă” no astru am, în schimb deja cu tezele indicate demască ne provocator. lauri a mică iarni inmiiiri de Nina Cassian Sarea strajuie, mioapă, Mlaştini mari cu iarna’n apă. Inverzitele coclauri Au obrazul supt în găuri Pân'Ia vara dogorită, Vremea-i multă şi urică Hei, şi-or curge multe ploi Pân’la mugurii cei noi, Pân’la fragedul altoi. Dealul stă boltit, semeţ, Cu grumajii sub îngheţ Iar în jur bat vânturile, Lunecă pământurile. Pui de om când calcă tare, Tina-i suge de picioare. Vin copiii dela şcoală Cu ghiozdanul plin de smoală Dibuind ca nişte goange, Căţăraţi pe picioroange. Dela Someşeni la Pata Drumul câmpu ’ncălecat-a Dela Pata pân’la Boju S’a lăţit cumplit răboju’, Ceanul-Mare, fraţilor, Are mlaştini subsuori. Ei, dar a venit brigada Cu grămada şi lopata Sutele de brigadieri Văd cu ochii primăveri Vântu-i bate, nu-i apleacă, Ploaia-i scuipă, nu-i îneacă, Cică or să puie-o ţeava Dealului înalt, pe ceafă. Ca să curgă prin burlan Graba gazului metan. Şi-a ’nceput o muncă aspră Sapa, şanţul să-l scobească, Mari movile de pământ S’au ivit pe mal, la rând, Heei-rup, heei-rup. Haide peste, haide sub, Munca râde’n fiecare Râs lucios de sărbătoare Repede, mai repede. Muşchii să se depene. Saltul muncii să nu-l frângă, Să reteze vremea lungă. S’a dat termen, să-l întrecem : Patruzeci în loc de zece, Nouăzeci din patruzeci. Mii şi mii din nouăzeci. Dela Zăul de Câmpie, Pân’la Cluj unde-l aşteaptă . Fraţi de-ai noştri ’n gând şi fapt/ Heei-rup, heei-rup, Ceruri veştede se rup Dela Someşeni la Pata Hai să dăm conducta gata, Dela Pata pân’la Boju Ţeava trece tot mai roşu, Până — hăt — la Ceanul-Mare Fi-ya luna viitoare. Sau devreme, mai devreme ! Cu lopata smulgem vreme! Dealu-a fost suit pieptiş, Pe noroi, nu pe pietriş, Lanţ de şase oameni grei Ţevile-au tărît cu ei, Lunecă, tot lunecă, Văzul li se’ntunecă. Mână’n mână, fraţilor. Treaba merge mai uşor. Trei să tragă, trei cu ţeava, Mută clipa şi zăbava, Cu genunchii’n clisă-adânc Ţeava’n braţe tari o strâng, Rupţi, de seamă nici nu bagă , Ţeava să rămâie’ntreagă! Păsări iuţi de vânt tăiat Umblă'n pieptul asudat. Lanţ de oameni nu se rupe Iarna e fierbinte’n şube Că spun inimi şapte cânturi Mai dihai ca şapte vânturi. Corzi de oameni nu se rup Heei-rup, Heei-rup ! Şi-au ajuns pe culme, sus, Steaguri — trei — de foc, au pus Sunetul li-e scurt şi, sigur Ca trei vorbe roşii’n friguri, Sunet ’nalt, sunet bătut, Desfăcut, de ne’ncăput, Steaguri puse’n vârf de par Coame de triumfuri par Brigadierii, cu o mână, îşi şterg tâmpla de lumină Se privesc o clipă’n faţă, Clipă albă, grea de viaţă. Mâna se-opinteşte-apoi, Talpa nu dă înapoi. Vor mai curge multe ploi, Dar cresc oameni, muguri noi, Viaţa, sănătos altoi. Heei-rup, heei-rup, Brigadierii cântă’n grup Dela Someşeni la Pata Cântă omul şi lopata, Dela Pata pân’la Boju Am învins, muncind, urcuşul Ceanul-Mare, daţi-i zor ca La Agnita şi Botorca. Munca bună, voluntară, Pune suflet peste ţară. Munca nu-i pentru boieri, Azi e astăzi, nu e ori. Heei-rup, heei-rup, Haide peste, haide sub, Inc’un nit, înc’un şurub, Corzi de oameni nu se rup Trup de brigadieri în grup Nouă inimă în trup Heei-rup, heei-rup...