Contemporanul, ianuarie-iunie 1949 (Anul 3, nr. 119-142)

1949-06-10 / nr. 140

Un an de la naţionalizarea­­ principalelor întreprinderi capitaliste de B. ZAHARESCU O­perele geniale se caracterizează şi prin aceea că ele nu se învechesc. Iată, au trecut mai bine de opt­zeci de ani de când Marx a pre­zis „exproprierea expropriatorilor” şi prevederile lui geniale se împlinesc sub ochii noştri. A trecut abia un an de când această expropriere a­ expropriato­rilor s’a înfăptuit şi în ţara noastră. Dar ea nu s’a înfăptuit dela sine, ci prin acţiunea conştientă a clasei vital interesată la acest lucru, prin acţiu­nea clasei muncitoare, condusă de partidul ei, Partidul Muncitoresc Român, împrejurări istorice deosebite au făcut ca revo­luţia socialistă să se producă la noi în condiţii deo­sebite, datorită existenţii Uniunii Sovietice şi eli­berării ţării noastre de către armata sovietică. In Rusia, preluarea puterii politice de către proletariat a însemnat în acelaş timp şi lichidarea proprie­tăţii private asupra mijloacelor de producţie în industrie. In ţara noastră, preluarea puterii poli­tice de către clasa muncitoare s’a făcut în etape. Prima etapă a fost la 6 Martie 1945 prin venirea la cârma ţării a unui guvern în care clasa munci­toare avea cuvântul hotărîtor, dar din care mai făceau parte şi reprezentanţi ai burgheziei. Aceasta a fost de fapt etapa desăvârşirii revoluţiei burghe­­zo-democratice, etapa lichidării rămăşiţelor feudale care au avut în trecut o influenţă atât de nefastă în menţinerea înapoerii noastre economice şi cul­turale. A doua etapă a cuceririi puterii politice de către clasa muncitoare a fost la 7 Noembrie 1947, atunci când grupul tătărăscian, reprezentantul burgheziei, a fost alungat din guvern. In sfârşit, ultima etapă a fost 30 Decembrie 1947, data lichidării monar­hiei. După 30 Decembrie 1947, după alungarea şi a ultimei rămăşiţe feudale, monarhia, de la putere, clasa muncitoare a devenit pe deplin stăpână pe puterea politică, fiind susţinută de aliatul său prin­cipal, ţărănimea muncitoare. Aceste condiţiuni deosebite au făcut ca între cucerirea puterii po­litice de către clasa muncitoare şi preluarea prin­cipalelor întreprinderi capitaliste de către stat să existe o distanţă de jumătate de an, interval care a permis ca această preluare să se facă într’un mod organizat şi fără prea mari pierderi. Este clar că fără naţionalizarea principalelor întreprinderi ca­pitaliste, proletariatul nu s’ar fi putut menţine prea mult la putere. Şi în timpul regimului burghezo-moşieresc a existat la noi o proprietate de Stat asupra unor mijloace de producţie : căile ferate, transporturile aeriene şi unele întreprinderi de transporturi au­tomobile sau de transporturi fluviale şi maritime, întreprinderile monopolurilor statului, etc. Totuşi, atât timp cât statul însuşi nu se afla în stăpâni­rea clasei muncitoare, această proprietate de stat nu putea fi considerată ca o proprietate socialistă. In aceste întreprinderi de stat muncitorii produ­ceau plusvaloare la fel ca și în oricare întreprin­dere capitalistă, cu singura deosebire că patronul, in loc să fie un capitalist luat separat, sau un grup de capitalişti, era aci clasa capitalistă luată în bloc, prin reprezentantul ei cel mai autorizat, statul burghez. In aceste întreprinderi de stat, forţa de muncă era o marfă, la fel ca şi în toate întreprinderile capitaliste private şi existenţa în­treprinderilor de stat nu periclita întru nimic, ba dintr’un anumit punct de vedere chiar favoriza desvoltarea întreprinderilor capitaliste private. Aşa dar, la noi abia după 30 Decembrie 1947, proprietatea de stat a început să însemne şi pro­prietate socialistă în acelaş timp, adică proprietate a întregului popor. Dar, imediat după 30 Decembrie ea avea puţină însemnătate. Abia după actul de la 11 Iunie 1948, sectorul socialist a devenit sectorul cel mai important al economiei ţării noastre. El ocupă astăzi 80—85»/» din totalul producţiei indus­triale. Ţinând seama că la noi valoarea produc­ţiei industriale formează circa 55»/s din valoarea producţiei totale, o simplă socoteală aritmetică ne arată că aproximativ jumătate din producţia ţării noastre aparţine astăzi sectorului socialist. Aici însă nu este vorba numai de o socoteală aritmetică. In cele 50»/» ale sectorului socialist in­tră ramuri de producţie cu o greutate mult mai mare în economia ţării noastre decât cele care intră în sectorul privat. In sectorul producţiei so­cialiste intră astăzi ramuri de importanţă deosc­(Continuu ce în pag. S-a) ­­V**1**** 1O 3unifl 1949 m 12 Wapiti* m 12 Cot s­ăptămânal politic-social-cultural TITO : — Bine,ai venit! La noi, te vei numi „Socialis­m" Desen de RIK Baza ştiinţifica a tehnicei noastre •m a­nul 1949, anul primului nft Plan de Stat din Repu­­­­­­blica Populară Română, este un an de cotitură în A. * privinţa desvoltării indus­triei şi a tehnicei noastre. An de depăşire al nivelurilor de pro­ducţie din trecut, este în acelaş timp şi anul de creare de industrii, de uzine şi întreprinderi noi şi importante. Primele jaloane ale construirii sis­tematice a unei ţări industrializate, au fost puse cu ocazia aplicării acestui plan, prin alocarea pentru investiţii a unor sume importante. Pornind din atitudinea nouă a cla­sei muncitoare faţă de muncă şi in strânsă legătură cu aceasta, a început să se afirme şi o nouă concepţie a tehnicei, a rolului tehnicianului şi a importanţei procedeelor moderne. Dar acest spirit nou de lucru are de luptat pentru a se impune. Rămăşiţele anilor de cruntă exploatare burgheză, a tru­sturilor care supuneau industria noa­stră, se resimt încă în mentalitatea şi în felul de lucru al tehnicienilor noş­tri, ba şi mai mult, chiar în felul în care unele foruri intermediare privesc munca de creaţie tehnică. Situaţia la noi în ţară era caracte­rizată de faptul că deşi aveam o in­dustrie aşa zisă „naţională“ („naţio­nală“ în măsura in care trusturile monopoliste internaţionale îi aruncau un os de ros burgheziei româneşti) a­­ceastă industrie nu era bazată pe o tehnică „naţională", pe o tehnică ro­mânească. Adică industria noastră, era construită şi lucra aproape în în­tregime pe baza turei tehnici de im­port. Nicio industrie mare nu lucra cu vreun procedeu inventat, desvoltat şi perfecţionat, aplicat în practică in ţară. Dl. Iosif Chişinevschi spunea la Congresul pentru Pace din Bucureşti: .Multe invenţii ale tehnicienilor din România au fost vândute străinătăţii in loc să fie folosite în ţară. Astfel in 1913 Ion Edeleanu vinde societăţii „Discompte Gesellschaft“ un brevet pentru rafinarea petrolului cu bioxid de sulf; in timpul primului război mondial Gheorghe Constantinescu vinde Angliei brevetul pentru transmi­siunea energiei prin fluide, inginerul Martin Bank din Iaşi vinde Statelor Unite un brevet industrial pentru transformarea gazului în acetilenă. Şi câte altele“. In toată ţara nu a existat până de curând decât o singură in­stalaţie tip Edeleanu, şi aceasta vân­dută industriei noastre de către so­cietatea germană respectivă. Soarta creatorilor tehnici a fost aceiaşi cu cea a creatorilor de artă şi literatură progresistă : neînţele­şi şi prigoniţi în ţară, au fost nevoiţi să-şi vândă ta­lentul şi procedeele străinătăţii, care apoi le valorifica. O politică de înăbuşire continuă a tot ce putea stingheri tihna mulgerii profiturilor, conservatorism şi schola­­stică strâmbă, chiar în acest dome­niu de intensitate maximă a ritmului vioirilor, caracteriza atitudinea bur­gheziei faţă de tehnică, faţă de şti­inţa producţiei. O politică de sprijinire a ce era mai conservator în tehnică şi in industrie era aplicată chiar în detaliile de con­ducere ale uzinelor. „Secretele“ de fa­bricaţie cumpărate din străinătate erau încredinţate maiştrilor, care, transformă­ndu-se câteodată în veri­tabilă „aristocraţie“ muncitorească, serveau foarte bine interesele stăpâ­nilor. Conducerea tehnică efectivă a mul­tora din uzinele noastre se găsea in mâna maiştrilor. Crescuţi şi legaţi de stăpâni erau „curtea supremă“ in orice problemă de tehnică, judecata lor era socotită infailibilă, dar din cauza lip­sei de continuitate în calificarea lor profesională aceşti maiştri, deveneau foarte uşor rutinieri, practicieni in­­guşti, care nu acceptau niciodată vreo înoire, vreo metodă nouă care ar fi tulburat mersul tihnit al lucrurilor. La cea mai mare uzină siderurgică din ţară, până în ultimii ani, conform a­­cestei politici, nu existau decât meş­teri de peste 50 de ani şi abia în anii din urmă s’au putut ridica in posturi de conducere tehnică medie elemente taiere, pline de elan şi forţă. Aşa se face că la, cea mai mare uzină din ţară laboratorul central de control chimic lucrează şi astăzi, după manuale editate în 1921, şi nu are cu­noştinţă că, din tratatul de bază au mai apărut alte două ediţii cu multe şi variate înoiri. Dealtfel întreaga „bibliotecă“ a la­boratorului încape pe vreo patru raf­turi ale unui dulăpior atârnat pe pe­rete. Aceasta este „zestrea tehnică înaintată“ pe care burghezia a lăsat-o moştenire. Aceasta e „tehnica înain­tată" pe care o studiau studenţii noş­tri în şcolile politehnice, şi pe care o puteau întâlni apoi in practică. Dar acest stil de lucru este adânc înrădăcinat şi in mentalitatea unora dintre tehnicienii care au lucrat în industrie. Zilele trecute cineva discuta cu un inginer de înaltă calificare pro­fesională despre un proect destinat unor încercări şi studii de instalaţie semi-industrială. Inginerul proectant alesese pentru problemă instalaţia şi procedeul cel mai vechi, mai comod, mai bine cunoscut şi... mai depăşit de desvoltarea tehnicii. La întrebarea „de ce s-a oprit la această soluţie ?“ răspunsul textual a fost : „eu cunosc industria noastră, posibilităţile ei teh­nice, oamenii, nu putem veni cu vreo înoire pentru câ în industrie domneşte un „Meisterwirtschaft“ şi eu nu pot să încredinţez meşterilor decât o in­stalaţie foarte simplă“. La obiecţiu­nea că în momentul de faţă se pune problema aproprierii unei tehnici noi, creşterii unor cadre tehnice stăpâne pe tehnica modernă, a unor cadre stă­pâne pe procedeele cele mai noi, răs­punsul fu eschivat cu un gest care vroia să exprime neîncrederea. La alţii, rămăşiţele ideologiei bur­gheze se manifestă prin neîncredere în capacitatea noastră de creaţie teh­nică, uitând glorioasele realizări ale unor Edeleanu, Aurel Vlaicu, etc., care nu şi-au putut desfăşura pe larg capacitatea lor de lucru, din cauza condiţiilor în care au fost puşi de burghezie, şi ignorând cu bună ştiinţă capacitatea şi voinţa uriaşă de ajutor a Uniunii Sovietice. Dar toate aceste rămăşiţe vor dis­pare căci, pe drumul creşterii de noi cadre, pe drumul făuririi unei tehnici noi de care avem nevoie, s’a păşit in ultimul an prin înfiinţarea în fiecare ramură industrială a întreprinderilor şi institutelor de cercetare şi proec­­tare. Astfel au luat naştere Întreprin­derile de cercetare chimică, ceramică, Institutul de studii energetice, de proectare industrială şi de proectarea construcţiilor. Tot in acest domeniu a luat naştere şi Institutul de Docu­mentare Tehnică. Aceste institute au menirea să combată acea foame teh­nică şi lipsă de cadre tehnice pe care o cunoaştem noi astăzi, la fel cum a cunoscut-o şi Uniunea Sovietică în (Continuare in pay. S-a) de ina. ILIÉ BARBU — Ce iei de economie e asta, ca in Iunie să fii cu producţia in Octombrie ? Economie făceam noi, când în Octombrie plăteam salariile pe lunie. I­II ’ ... . ’• In acest număr: Pag. 3-a „Salut Planului Cincinal“ — Aspecte dintr’o călătorie prin Cehoslovacia — de RADU LUPAN Pag. 5-a Pentru calitate in nuvelistica noastră de OVID S. C ROII MA L NI CU A NU Pag. 7-a Pe la Poarta Albă vor pluti vapoarele... Reportaj de PETRU VINTILA Canalul Dunăre—Marea Neagră de PETRE SOLOMON REDACJIA Sl ADMINISIRAJIA: CAL. VICTORIEI »­U I TELEFOANE: Secretariat! 149.28 Redacția: *.­0.24 Administrația: *.(3 81 Cod­ C»ir. postal 19.485 APARE SUB CONDUCEREA ON 01 COMITET Taxa poștală plătită In numerar cod­­ aprobării Dir. Gen. f T. T. Nr 292814/944 Intr’un regim curat turcesc TITO ŞI PROFETUL SĂU... I­n numărul din Mai 1949 al revistei ame­ricane „United Nations World“ se soco­teşte drept un succes redacţional faptul că „ruptura dintre Tito şi blocul sovietic este definitivă“. Intr’adevăr, bizui­ndu-se pe in­formaţii din „sursă sigură“, revista afirmase acest lucru încă anul trecut imediat după rezoluţia Biroului Informativ. Astăzi utilizând aceleaşi isvoare de infor­maţie, revista mai sus amintită face încă o „revelaţie senzaţională“. Se pare că Mosha Prade, gânditorul clicii lui Tito a comis o teorie care, „atunci când va fi cunoscută va avea efectul unei bombe în cercurile co­muniste“. E drept că redactorul american nu precizează despre ce anume fel de „bombă“ e vorba. Având insă in vedere halul de atomizare morală în care se află clica lui Tito, este probabil ca „bomba“ cu pri­cina să fie una cu gaze asfixiante. De altfel încă acum zece luni, revista prevăzuse că, datorită unui tratament sus­ţinut şi consecvent cu injecţii „Marshall",­­ politica lui Tito va avea drept consecinţă „naşterea unui nou comunism independent". Evident, e vorba de un „comunism“ inde­pendent de... comunişti. Teoria lui Mosha Prade vine acum să desvolte această descoperire epocală, mar­când un nou pas înainte pe calea „indepen­denţei“ complecte faţă de comunism. „Ma­rele gânditor“ afirmă că „intr’o federaţie de state socialiste, U.S.A. poate juca un rol mult mai important decât Uniunea So­vietică“. Desigur că această deducţie i-a fost sugerată lui Prade de ajutorul pe care Statele Unite îl acordă de pe acum „comu­nismului independent" al clicii lui Tito. însuşi articolul din care am citat poartă un titlu semnificativ: „Belgrad (via New- Yorke)” şi arată cât se poate de limpede că noul profet (al lui Tito) n’a trecut Marea Roşie — pentru a cuceri „independenţa­", ci Oceanul Atlantic. ...Şi aşa, din victorie în victorie, după un „plan" pus la cale de Marshall-ul de la New- York şi acceptat de mareşalul de la Belgrad, clica titoistă devine pe zi ce trece tot mai independentă“ şi de comunism şi de poporul iugoslav. ___________________________|

Next