Contemporanul, iulie-decembrie 1949 (Anul 3, nr. 143-169)
1949-07-01 / nr. 143
Nimic nu poate rezuma mai bine actuala situaţie economică din Franţa decât această expresie a lui Lenin: capitalismul în putrefacţie. Am in faţa mea diferite săptămânale economice. Iată un titlu din La Vie Française: „Criza ca in 1921 sau ca în 1929? Reacţiunile Wall Streetului şi ale Bursei din Paris”; un alt titlu, din Journal des Finances: „Exploatarea deficitară a căilor ferate”; un titlu din l’Echo de la Finance: „Criza bursieră”; un titlu din Le Pour et le Contre: „Deficitul bugetar”. Aceasta este situaţia Franţei, după doi ani de aplicare a planului Marshall. Neliniştea crescândă de acum contrastează puternic cu nota de optimism care se putea întrezări acum câteva luni în presa burgheză. In comparaţie cu anul 1938, indicii de producţie marcau un progres net. Era trecut însă sub tăcere, faptul că anul 1938 a fost un an de criză. De fapt, producţia franceză, înglobând şi pe aceea a teritorului Sarre — era mai redusă decât în 1929 şi nu depăşea decât foarte puţin nivelul anului 1913. Dacă situaţia ţării, în ansamblul ei, era mediocră, burghezia avea însă unele motive să se felicite. In 1947-1948 s’a produs o creştere a beneficiilor capitaliste. Câştigurile marilor instituţii financiare ca Banque de l’Union parisienne, de pildă, crescuseră cu 133°/o, acelea ale lui Crédit du Nord cu 292#/0". Situaţia clasei muncitoare era însă precară. Preţurile creşteau mereu. Sporirea nominală a salariilor e departe de a compensa creşterea costului vieţii. Ultimii indici de comparaţie cu situaţia din 1938, aceia din luna Mai, arată o creştere de 1738 la sută a preţurilor la vânzările cu amănuntul, faţă de o sporire de 9,23 la sută a salariilor. De la război încoace, puterea de cumpărare a muncitorilor a scăzut la jumătate. Criza Şi acum, iată că se iveşte criza. O criză care se va întinde asupra întregii lumi capitaliste. O criză care va zgudui bastionul cel mai puternic al capitalismului internaţional, Statele Unite. Ce s-a întâmplat în U.S.A. de câteva luni încoace ? Am asistat ranit pe rând la scăderea preţurilor agricole, a metalelor neferoase, la descreşterea vânzărilor cu amănuntul, la reducerea producţiei oţelului şi a comerţului exterior. Statele occidentale şi Franţa, în special, sunt legate din punct de vedere economic de Statele Unite. Criza care se desvoltă va avea drept urmare o reducere a „ajutorului" american. Scăderea preţurilor materiilor prime va însemna o puternică lovitură împotriva economiei franceze, cu atât mai mult cu cât planul Marshall tinde să creieze în Franţa o producţie de materii prime destinate exportului. Desechilibrul balanţei comerciale va fi cu mult agravat... Criza va fi deci, adâncă. Până acum ea a atins în special industria producătoare de bunuri de consum, ca industria încălţămintei, confecţiunile, etc. Dar scăderea vânzărilor se extinde din ce în ce mai mult asupra industriilor de bază, ca siderurgie ,unde în afara creşterii producţiei de arme, producţia a scăzut cu 15%. In aceste condiţiuni, s-a produs — după cum era şi firesc — o sporire a şomajului. Numărul şomerilor care primesc ajutoare a trecut de la 16.733 (în 1948) la 39.218 (în Mai 1949), dar cifra cerererilor de serviciu arată că în realitate șomajul este mult mai întins (media 1948 : 77.803 ; Mai 1949: 129.021). Numărul falimentelor și al lichidărilor arată de asemeni întinderea crizei (în primele cinci luni ale anilor 1947 ; 1948 ; 1949 numărul acestora a fost respectiv 641 ; 970 ; 1714). Această situaţie are repercusiuni grave asupra finanţelor Statului. Pe de o parte se constată un deficit important al intrărilor fiscale, iar pe de altă parte o depăşire considerabilă a cheltuelilor militare. „Războiul odios" din Indochina prezentat acum doi ani ca o „operaţie de poliţie" s’a transformat într’o aventură sângeroasă, costisitoare şi, pentru colonizatorii francezi, fără ieşire. In total, în 1949 se va cheltui pentru armată 500 miliarde franci în loc de 350 miliarde cât era prevăzut. La ce a recurs capitalismul pentru a plăti cheltuelile ultimului război, a aceluia pe care-l pregăteşte şi a crizei care se desvoltă ? Ca totdeauna in asemenea împrejurări, el face apel la spiritul de sacrificiu al naţiunii. Dar aceste sacrificii sunt suportate numai de oamenii simpli, de poporul muncitor. Pentru a dobândi noui venituri, guvernul a sporit impozitele, a urcat preţul benzinei, a concediat funcţionari şi se gândeşte acum să reducă numărul muncitorilor de cale ferată şi sumele alocate pentru asigurările sociale, să închidă uzinele de aviaţie naţionalizate şi să arunce în ghiarele şomajului mâna de lucru cea mai calificată. De altă parte, industriaşii concediază şi ei muncitorii, introducând în uzine metode sălbatice de exploatare a muncii. Unitate de acţiune Pentru a răspunde la atacurile conjugate ale guvernului şi ale capitaliştilor, clasa muncitoare a recurs la unitatea de acţiune, care este o armă verificată. Graţie ei, muncitorimea franceză a repurtat în 1936 succese strălucite: reducerea săptămânii de lucru, contracte colective, concedii plătite. Confederaţia Generală a Muncii a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a uşura făurirea unităţii. Douăzeci şi şapte de federaţii ale Confederaţiei Generale a Muncii au ajuns la un acord cu C.F.T.C. (muncitorii creştini) uneori chiar şi cu Force Ouvriere (sindicate scizioniste) şi cu Confederaţia Generală a Cadrelor pentru a acţiona în comun în vederea înlăturării îngheţării salariilor şi pentru obţinerea de contracte colective. De pe acum au fost dobândite victorii de către muncitorii metroului parizian, de funcţionarii comerciali şi de cei de bancă. Alte sindicate, ca acelea ale personalului de la gaz şi electricitate şi funcţionarii publici, au izbutit să realizeze mişcări unanime pe scară naţională. Muncitorii din industria aviaţiei au putut împiedica închiderea unor uzine. Elementul hotărîtor în desvoltarea acţiunii comune a fost realizarea unităţii la bază, încă de pe acum, salariaţii au dat nenumărate exemple în uzine, magazine, administraţii, etc. despre spiritul lor de luptă. Force Ouvriere şi CFTC, ascultând de ordinele guvernamentale, au apărat tot timpul politica de îngheţare a salariilor. Nemulţumirea crescândă a muncitorilor, le-a obligat însă să abandoneze această atitudine. Recentul congres al C.F.T.C. a fost, în această privinţă, foarte semnificativ. Trădătorii din fruntea lui Force Ouvriere somaseră pe muncitorii creştini să se pronunţe împotriva unităţii de acţiune cu C.G.T.-ul, dar acest ultimatum a fost respins. Congresul s-a pronunţat, dimpotrivă, în favoarea luptei comune pentru mărirea salariilor... ★ Acum patrusprezece luni, Jouhaux şi clica sa au desbinat clasa muncitoare. Dar nu au reuşit să adune, pe galeria lor, decât un număr redus de muncitori. Obiectivul lor însă era să semene descurajarea, să condamne clasa muncitoare la inerţie. Calculele lor aveau să fie dejucate. Unitatea se realizează. In fiecare zi, ea se întăreşte. Sub steagul său, clasa muncitoare din Franţa va cuceri curând noui victorii... Pentru cauza poporului Inamicul de clasa îşi da seama de primejdia care îl ameninţa. Cu toate greutăţile, cu toate rivalităţile şi neînţelegerile care se ivesc între guvernul aşa zisei a treia forţe şi partidul Rassemblement Populaire al lui De Gaulle, ei urmăresc, atât unii, cât şi ceilalţi, un atac comun îndreptat împotriva clasei muncitoare şi a conducătorului ei, Partidul Comunist. La Berlin, în ianuarie 1933, Adolf Hitler organizase parada forţelor sale, în plin centru al oraşului, pe Bülow- Platz. Doua săptămâni după aceea, venea la putere. De Gaulle a vrut să încerce la Paris o manevră asemănătoare. Ca şi Hitler, el se baza pe protecţia forţelor poliţieneşti guvernamentale. Dar poporul din Paris a arătat candidatului la dictatură, că va sta hotărît să-i împiedice drumul spre putere. Manifestaţia gaullistă, făcută cu sprijinul mercenarilor lui Jules Moch, s-a desfăşurat în faţa unei asistenţe restrânse, pe o suprafaţă foarte redusă. De Gaulle a trebuit să renunţe la orgoliosul proect de a trece în triumf pe străzile capitalei, îndreptându-se spre primăria din Paris... Contramanifestaţia democrată a fost măreaţa expresie a unităţii, pe zi ce trece mai strânsă, a tuturor forţelor angajate în lupta pentru libertate şi pace. Creştini progresişti, socialişti unitari care se alăturaseră sindicaliştilor din C.G.T. şi comuniştilor făceau dovada că în spatele clasei muncitoare, dârză şi plină de curaj, se făureşte un uriaş front popular. Pline de încredere în viitor, sigure de victorie, forţele democrate nu trebue totuşi să uite de a păstra cea mai mare vigilenţă. Descoperirea complotului gaulliştilor care plănuiau să dea o lovitură de stat de Rusalii, ca şi manifestaţia de la 13 iunie, nu constitue fapte izolate. Gaullismul reprezintă aripa extremă a partidului american, care este partidul pregătirii războiului împotriva Uniunii Sovietice şi a democraţiilor populare. Acest partid desvălue din ce în ce mai clar caracterul adevărat al democraţiei burgheze, al democraţiei imperialiştilor. Libertatea individuală, libertatea presei, prerogativele parlamentarilor sunt din ce în ce mai mult călcate în picioare de dictatura capitalului. Batjocorindu-se legea, sunt aruncaţi în închisoare eroi ai Rezistenţei, ziariştii sunt urmăriţi, ziarele sunt interzise sau suspendate, în vreme ce cererile de ridicare a imunităţii parlamentare a deputaţilor sau senatorilor comunişti se înmulţesc. Iată ce s'a făcut din regimul parlamentar. Cel mai puternic partid al naţiunii s'a văzut exclus din guvern. Legi electorale ticluite cu perfidie l-au lipsit de o justă reprezentare în consiliile municipale, consiliile generale, Consiliul Republicii (Senat). Pentru a desăvârşi această lichidare a democraţiei parlamentare, Léon Blum propune abandonarea reprezentării proporţionale la alegerile pentru Adunarea naţională. Dacă această propunere ar fi fost ascultată, dacă se punea din nou în vigoare sistemul uninominal, am fi asistat din nou în alegeri la odioasele cârdăşii dintre socialişti şi gaullişti. Comuniştii, rămânând primul partid prin voturile obţinute, n'ar fi obţinut decât un număr redus de reprezentanţi. Iată ceea ce ar fi fost încoronarea carierei lui Léon Blum. Viaţa sa întreagă n'a fost decât o continuă şi îndelungă trădare a socialismului. Acum el vrea să joace rolul de gropar al democraţiei... In aceste împrejurări, se înţelege care este importanţa luptei care a fost dată în jurul cererii de ridicare a imunităţii parlamentare a lui Maurice Thorez. Ei voiau, ca în vastul dispozitiv de atac împotriva democraţiei şi a clasei muncitoare, să se discrediteze conducătorul ei cel mai de seamă. Ei voiau să urmărească şi să condamne pe Maurice Thorez pentru lovituri şi rănire în legătură cu un incident electoral de acum doi ani. Dar obiectivul principal era de a impresiona şi a înlătura din Partidul Comunist elementele şovăitoare, de a face mai dificilă acţiunea Partidului Comunist asupra claselor mijlocii şi asupra unor pături ale clasei muncitoare. Nu îndrăzniseră să-l urmărească pe Maurice Thorez în Februarie, când proclamase ataşamentul poporului francez pentru cauza păcii şi neclintita sa încredere în Uniunea Sovietică, dar voiau să-l târască în faţa tribunalelor pentru o palmă dată unui calomniator. Protestul popular a fost atât de mare, atât de puternic, el ameninţa să ia proporţii atât de vaste, încât printre parlamentarii care de obicei nu-şi unesc vocile cu acelea ale comuniştilor, au început să se manifeste şovăeli. Cu 190 de voturi împotriva a 190, cererea de ridicare a imunităţii a fost înlăturată. Aceasta nu înseamnă numai că lovitura îndreptată împotriva lui Maurice Thorez era socotită drept mârșavă, meschină, absurdă, ci aceasta însemna de asemeni că în Parlamentul francez s'a găsit o majoritate care să-și plece urechea la vocea care vine de jos. La vocea poporului francez, care proclamă că nu va face niciodată război împotriva Uniunii Sovietice. La trocea poporului, care proclamă că este gata să apere împotriva reacţiunii a imperialismului şi a conturaţiei socialiştilor de dreapta şi a fasciştilor, cauza democraţiei, a independenţei naţionale şi a păcii. Articol scris pentru „Contemporanul“ de PIERRE HENTG ÉS MAURICE THOREZ Nr. 143 Cel mai mare succes de public este înregistrat astăzi la New-York de piesa lui Arthur Miller — „The Death of a Salesman“ (Moartea unui voiajor). Locurile sunt vândute cu săptămâni înainte. Micii burghezi americani se înghesuie la casele de bilete, freamătă și plâng la auzul avatarurilor lui Willy Loman, voiajorul care se sinucide fiindcă e concediat de patronul său. Soarta eroului piesei readuce în mintea spectatorilor imagini care-i fac să tresalte de spaimă și le evocă perspectiva unui viitor care nu le permite nicio nădejde. Intr'adevăr, toţi americanii — cei cari au văzut piesa şi cei cari nici n’au aflat măcar de existenţa lui Miller — ştiu că inevitabila criză economică, marele crah, se apropie. Ziarele americane abundă în anunţuri care oferă cititorilor posibilitatea de a se desface de grijile presantului întunecat prin mijloace supranaturale. „Sunteţi nefericit ? Vreţi să câştigaţi bani ? Ajutor garantat. Toate informaţiunile necesare. (Spiritualistul)”. „Psihologia bogăţiei, visuri de prosperitate, etc. A se adresa la...” In vitrinele librăriilor apar nenumărate cărţi cu titluri ca acestea : „Nu vă mai faceţi griji”, „Cum să prindem gust de viaţă“, „Cum să ne facem plăcuţi”, etc... Toate acestea reflectă starea de spirit a americanului simplu care vede apropiindu-se Marea Depresiune şi care trebue s-o aştepte neputincios, deoarece regimul social din U.S.A. nu-i poate da nici o şansă de scădere. Explozia de sentimentalitate interesată, care a întovărăşit imediat după război propaganda care lăuda pe toate tonurile „felul de viaţă american“, capătă, pe zi ce trece, acorduri tot mai grave, potrivite pentru a descrie apropierea furtunii. Deşi oficialităţile mai încearcă să afecteze o falsă încredere într-o „prosperitate durabilă“, cercurile de specialişti şi presa nu-şi mai ascund starea de alarmă. „Journal of Commerce“ — organul marei finanţe americane — scria acum câtva timp : „Cercurile oamenilor de afaceri sunt alarmate de asigurările oficiale care pretind că nu se anunţă nicio „înrăutăţire adâncă şi de durată”. Ele au toate motivele să fie îngrijorate". Câteva zile mai târziu, într’un editorial al acestui ziar, s’a arătat fără ocoluri: „nu mai există nicio îndoială că ne aflăm în toiul unei evidente depresiuni în viaţa economică a ţării“... O corespondenţă din Washington publicată in revista britanică „Economist“ (14 Mai a. c.) semnala că „în pofida accentului care s-a pus ani de zile asupra planificării, nu există totuşi niciun plan. Deci, dacă depresiunea continuă, acţiunea de contracarare a ei se va face pe o bază ad-hoc“. Statele Unite se află astăzi în faţa unei noui crize de supraproducţie şi odată cu primele semne vestitoare ale acesteia, se spulberă şi iluziile cu privire la „dirigism“. Imposibilitatea de a planifica economia, de a preveni crizele, nu se datorează incapacităţii sau neprevederii unora sau altora dintre conducătorii Statelor Unite — cum ar vrea să pretindă economiştii burghezi—ci ţin de însăşi esenţa regimului lor politic şi social, regimul capitalist. Contradicţia care există între capacitatea de producţie a industriei şi puterea de absorbire a masselor populare, — contradicţia dintre producţie şi consum, — sunt manifestări ale contradicţiei fundamentale a modului capitalist de producţie, contradicţie între caracterul social al producţiei şi caracterul privat al proprietăţii capitaliste. Ele duc în mod inevitabil la desechilibrarea procesului de producţie, la crize economice. Acestea nu pot fi stăvilite în cadrul regimului capitalist şi dispar numai odată cu doborîrea lui. Corespondenţa din „Economist” — despre care am pomenit mai sus — arată unele din „soluţiile” cu ajutorul cărora capitaliştii americani cred că ar putea face faţă situaţiei. Una din aceste „soluţii”, pusă în practică de „Federal Reserve Board“, constă în a creia „condiţii foarte favorabile în ceea ce priveşte extinderea creditelor pentru cumpărarea şi păstrarea acţiunilor. Banca Federală, care a fost acuzată de a fi pricinuit depresiunile economice din 1921, 1929 şi 1937, sau de a fi întârziat să ia măsuri împotriva lor, este hotărîtă acum să încerce să scape de astfel de acuzaţii”. Cu alte cuvinte, cercurile bancare speră ca, prin menţinerea artificială a cursului acţiunilor, să evite un crah de bursă asemănător cu acela care a anunţat întregii lumi începerea crizei economice din 1929. Magnaţii financiari se prefac însă a uita că nu scăderea cursului acţiunilor este cauza crizelor economice, că ea este doar una din formele de manifestare a acestora, o consecinţă directă a reducerii volumului producţiei industriale, ca rezultat al descreşterii puterii de cumpărare a masselor. De aceea, cu toată injecţia de credite aplicată de Federal Reserve Board, cursul acţiunilor şi în special al unor uniuni monopoliste foarte importante, ca „United States Steel Company“, „Standard-Oil of New Jersey“, „General Motors” şi altele, a înregistrat în luna iunie cea mai joasă cotare cunoscută din ianuarie 1945. Valoarea totală a acţiunilor negociate la Bursă, s’a redus dela începutul lunii Iunie a. c., cu 3 miliarde dolari. Această situaţie este, aşa cum am văzut, un corolar al scăderii volumului producţiei industriale. Intr’adevăr, indicele de producţie care în Octombrie 1948 — socotind nivelul producţiei din 1938 - 100 — era de 199, a scăzut în Februarie a. c. la 185, în Martie la 181, în Aprilie la 179, în Mai la 174 şi continuă să scadă chiar în ramurile considerate până acum ca cele mai stabile din economia americană. Astfel, un corespondent al agenţiei „United Press” a anunţat la 10 iunie a. c., o reducere importantă a producţiei de oţel la Pittsburg, Chicago şi în alte centre de prelucrare a oţelului. După date furnizate de „Institutul american al fierului şi oţelului”, producţia de oţel a atins la începutul celei de a 3-a săptămâni a lunii iunie, numai 86,7*/» din capacitatea ei de producţie. Acesta este cel mai scăzut nivel înregistrat în această ramură de producţie în ultimii 10 ani. Scăderi sensibile s-au înregistrat şi în extracţia cuprului şi cărbunelui. (Continuare în nn»‘ IA) In aşteptarea crizei inevitabile. „Soluţii" cari nu rezolvă nimic de DUMITRU HANCU — Gândeşte-te numai că, atunci când vor face şi ziarele din nylon, vom rezolva şi problema ploii.... i O nouă îndrumare a culturii fizice şi sportului , condiţiile politice şi economice din ultimii ani, sportul a luat o desvoltare care a antrenat un număr din ce în ce mai mare de tineri. Mijloacele pentru exercitarea sportului, care până deunăzi erau deţinute de nişte puternice organizaţii financiare aducătoare de beneficii grase unui număr restrâns de profitori şi exploatatori, s-au transformat în bunuri la dispoziţia poporului muncitor. Dragostea pentru educaţia fizică şi sport a cuprins, deopotrivă, fete şi băeţi, lucrători din uzine, ţărani muncitori de pe ogoare sau funcţionari din întreprinderi, elevi şi studenţi. Şovinismul, rasismul şi huliganismul au fost combătute, elementele reacţionare demascate şi izgonite, educarea sportivilor începând a se face în spiritul noul al moralei proletare. Pe terenuri au apărut apoi, pentru prima oară, jucători recrutaţi din masa soldaţilor şi ofiţerilor. Volleyball-ul, handball-ul, rugby-ul, probele de atletism şi, în ultimul timp, jocul de şah, au mobilizat interesul, au stimulat dragostea maselor muncitoare. Sub regimurile capitaliste nu au existat niciodată preocupări pentru desvoltarea în mase a educaţiei fizice. Clasele exploatatoare au ţinut izolată muncitorimea de orice manifestare sportivă şi au considerat sportul ca pe o cetate accesibilă numai elitelor burghezo-moşiereşti. Jucătorii erau consideraţi ca o marfă vie şi negociaţi în tranzacţii comerciale. Dealtfel această situaţie continuă să existe în ţările occidentale unde descompunerea a pătruns şi în viaţa sportivă. Hotărîrea Biroului Politic recunoaşte unele realizări pozitive ale Organizaţiei Sportului Popular, dar susţine că „cu toate succesele obţinute, cultura fizică şi sportul nu a crescut pe măsura desvoltării generale a democraţiei populare din ţara noastră”. Slăbiciunile pe care le constată Hotărîrea Biroului Politic au fost de natură să împiedice pătrunderea în masele largi populare a sportului. Intre cele mai însemnate au fost cele cauzate de lipsa de sprijin pentru mişcările sportive din partea Organizaţiilor de Partid, insuficienţa nivelului ideologic, lipsa de pregătire profesională şi politică a cadrelor tehnice. De asemeni este remarcat faptul că în cluburile sportive este cuprins un foarte redus număr de muncitori şi, în deosebi, de muncitoare, iar în conducerile centrale ale organizaţiilor sportive lipseşte cu desăvârşire elementul femenin. Pentru îndreptarea lipsurilor constatate, Biroul Politic al C. C. al Partidului clasei muncitoare vede necesar înfiinţarea unui Comitet de Cultură Fizică şi Sport care va funcţiona pe lângă Consiliul de Miniştri. Hotărîrea Biroului Politic al C. C. al P. M. R. asupra stimulării culturii fizice şi sportului constată nevoia de a se acorda de către Partid şi Guvern sprijinul moral, politic şi material pentru desvoltarea in bune condiţiuni a culturii fizice şi sportului în rândurile oamenilor muncii, transformând activitatea sportivă într’un important mijloc de educaţie comunistă şi patriotică. 3