Contemporanul, ianuarie-iunie 1957 (Anul 11, nr. 1-23)

1957-01-04 / nr. 1

Pe marginea volumului . „Izgonirea din Rai“ de Ieronim Şerbu CEVA DESPRE LITERATURA DE ANALIZĂ Există o veche problemă literară, pe care Ibrăn­eanu a formulat-o prin­­tr-o delimitare netă: „creaţie“ şi „analiză“. Tot ce s-ar putea cinema­tografia sau fono­­grafia din conţinu­tul unui roman, în­făţişarea persona­jelor, vorbele şi purtarea lor, ar fi după el „compor­­tismul" sau pentru evitarea barbaris­mului — zice criti­cul — „creaţia", în materie de litera­tură. Tot ce nu s-ar putea pune pe pînză sau imprima pe discuri, tot ce autorul ne spune despre eroii săi, tot ce citeşte în sufletul lor ar constitui — zice criticul —analiza. Lucru­rile, avea grijă Ibrăn­eanu să arate, merg de obicei într-o anumită proporţie împreună. E­­xistă totuşi autori care excelează în creaţie, aşa cum exista autori analişti. Despre aceştia î­n urmă s-ar cădea să vorbim ceva mai mult, pentru că o falsă şi dogmatică teamă de psi­hologie i-a lăsat în ultimul timp aproape complet în umbră. Se vor retipări în curînd cîteva din romanele Hortensiei Papadat-Ben­­gescu. A reapărut Ultima noapte de dragoste şi va reapare Patul lui Procust, într-o nouă ediţie. Amintirea lui Anton Holban, de la moartea căruia se împlinesc în curînd 20 de ani, va decide poate editurile, dacă nu să-i retipărească opera, să-i publice măcar pos­tum romanul locurile Dariei, rămas în manu­scris. In sfîrşit, printre noile talente, pe care le afirmă cu certitudine recolta literară cea mai recentă, se numără cîteva din familia scrii­torilor analişti, Iulia Soare, de pildă. De ce să nu discutăm atunci despre literatura noas­tră de analiză şi problemele ei ? Un prilej îl oferă apariţia volumului de nuvele al lui Ieronim Şerbu, Izgonirea din Rai. Pe autor Lovinescu însuşi îl socotea printre descendenţii literari ai Hortensiei Pa­­padat-Bengescu, subliniind în nuvelele lui (Violul, Destine, Duel, Fiica zăpezilor, Flux şi Reflux, Dincolo de tristeţe), „o plenitudine de ton, o grijă a nuanţelor de ordin pur sufletesc, o tendinţă spre abstracţie şi chiar speculaţie, o ştiinţă a compoziţiei, într-un cuvînt o tehnică şi o precoce stăpînire, ce dau, de la primele rînduri, impresia unei şo­sele bătute, pe care telegarii artei nu se pot răsturna în gropi de mult umplute“. (Memo­rii III). Mărturisesc că după ce am semnalat prin 1948 nuvela lui Ieronim Şerbu, Viţelul de aur, ca o lucrare foarte izbutită, care în proza pe teme actuale, extrem de săracă la acea vreme, făcea operă de pionierat, fără concesii artistice, cum se poate verifica şi astăzi, am ezitat să vorbesc despre produc­ţiile ulterioare ale scriitorului, deoarece îm­părtăşind sentimentul lui Lovinescu, consta­tam cu stupefacţie că povestea cu telegarii şi gropile se petrecea sub ochii mei. Un au­tor înzestrat cu o bună reputaţie literară participa la acea fabricare pe bandă a lite­raturii sarbede şi cenuşii pe care conformis­mul critic o încuraja şi pe care nimeni nu se ostenea să o citească. Asemenea abdicări artistice i-au făcut mult rău lui I. Şerbu şi el trage azi ponoasele u­­nor păcate literare reale. Dar sunt destui „luceferi“ ai presei noastre care au plătit schematismului un tribut asemănător şi ar fi nedrept ca pe necitite şi cu suficienţă a­­gresivă să se ocolească sau să se ignore a­­cum ceea ce fostul „discobol“ face iarăşi la înălţimea posibilităţilor sale. E vorba tocmai de nuvelele din volumul Izgonirea din Rai, după părerea mea o fericită revenire a lui I. Şerbu la formula autentică a talentului său şi o certă reuşită artistică a prozei noas­tre actuale pe tărîmul analizei. Deşi nu l-a înţeles pe Rebreanu, artist, în primul rînd, al mişcării, al actelor şi gestu­rilor încărcate de semnificaţii, deşi se arăta fascinat de Procust şi a scris un roman ca Adela, Ibrăn­eanu socotea creaţia superioară analizei. „Artă literară fără analiză există — spunea el — fără creaţie nu“. Criticul îşi lua de fapt prevederile elemen­tare faţă de psihologism. Nu se poate face analiză sufletească în gol. O literatură de analiză pură, în afara lumii şi ruptă de rea­lităţile ei, n-are sens. Lumea interioară a omului ne interesează tocmai spre a ne lărgi şi adînci ideea de umanitate. Aş întări deci observaţia lui Ibrăi­eanu a­­ducînd vorba despre proza noastră actuală. In cadrul realismului socialist, ancorarea ne­cesară în social a literaturii de analiză e firesc să fie şi mai pronunţată. Interesul se orientează aici, în primul rînd, către stări sufleteşti pe care le-aş numi eventual reve­latorii din punct de vedere istorico-social. Eu n-aş vorbi atît de sentimente universal şi particular umane, cît de sentimente omeneşti eterne şi psihologii specifice unei epoci. Sau în ultimul caz, mai exact, despre stări de spirit colective caracteristice unor anumite momente istorice. Ca romancier analitic, de pildă, Dostoevski e în acest sens mult mai aproape de noi. Eroii lui străbat gama tu­turor sentimentelor etern-umane, iubesc, u­­răsc, sunt geloşi, se detestă între ei sau au milă unul de altul. Dar există o coloratură unică anxioasă, chinuită, a acestor „conştiin­ţe bolnave", o notă psihică fundamentală re­velatorie pentru vremea şi lumea autorului Posedaţilor. Sau să iau alt exemplu: univer­sul teroarei, în care fascismul a azvîrlit lu­mea, evident că a supus sentimentele ome­neşti la încercări limită. Cu o violenţă teri­bilă, aproape drăcească, un întreg edificiu moral ridicat de-a lungul mai multor secole de civilizaţie a fost adesea zguduit din te­melie, dacă nu răsturnat. Omul s-a trezit împins într-o condiţie subumană, într-un u­­nivers feroce şi absurd. El a avut ocazia să-şi retrăiască sentimentele sub imperiul a­­cesta înfricoşător. Cum arătau, în interiorul lui, dragostea, prietenia, mîndria, simţul familial, ambiţia, sentimentul datoriei, ce relevau ele inedit sub raport istoric pentru ideea de umanitate, iată ce i-aş­ cere să studieze romancierului realist­­socialist, care vrea să facă literatură de ana­liză. Două din nuvelele lui Ieronim Şerbu se ocupă chiar de universul acesta moral. Ne­guţătorul de abajururi e povestea omului căruia frica îi reduce viaţa la un fel de con­servare penibilă, aproape zoologică. El ră­­mîne singur, din ce în ce mai apăsător de singur în faţa teroarei, ca să sfîrşească în­nebunit de ea într-un act de disperare in­util. Nunta în stepă lărgeşte planul analizei şi la sufletul călăilor. Aici se urmăresc tocmai sentimentele „civile" ale acestora pe fondul apocaliptic al lagărelor de exterminare. Plu­tonierul Bozdoc, torţionarul nr. 1 al unui asemenea iad uman, are probleme sentimen­tale, vrea să se însoare cu fata unui cîrciu­­mar din Cioplea, îl frămîntă avansarea ca locotenent, are ambiţii sociale, vrea ca să-l cunune colonelul, umblă după procopseală etc. Totul într-un contrast strivitor de „civi­­litate", de trivialitate şi găinărie măruntă, cu crima oribilă împotriva umanităţii care se petrece în jur­ul în care deţine rolul prin­cipal. Reproşul făcut într-o notiţă autorului că s-ar fi ocupat prea mult de călăi şi prea puţin de victimă e stupid, obiectul nuvelei fiind tocmai acesta. Dar să mă întorc la analiza sentimentelor etern omeneşti, făcute pe fondul unor stări sufleteşti revelatorii. Principalul merit al nuvelelor lui I. Şerbu stă, după mine, în ob­servaţia psihologică de această categorie. Chiar dacă îl stînjeneşte detaliul exact al cadrului oarecum nefamiliar, autorul recon­stituie în Neguţătorul de abajururi, cu o re­marcabilă­ intuiţie artistică, ceea ce Brecht a numit Furcht und Elend des driten Reiches, atmosfera de suspiciune şi teamă, de bădără­nie agresivă, de delaţiune susţinută oficial, de rapacitate Instinctuală, izbucnind sub for­mele cele mai odioase în relaţiile omeneşti. E un fel special de a saluta şi de a vorbi al tîrîturii ridicate de nazism în fruntea socie­tăţii, o fereală temătoare a celorlalţi, o pulve­rizare sub efectul laşităţii mic-burgheze, a solidarităţii civice. Apare apoi acea compli­citate dezgustătoare, în care călăii încearcă să-şi tragă victimele, sugerîndu-le mereu ideea eventualei protecţii interesate. E mai ales bine urmărit procesul moral de reduc­ţie sufletească prin care trece Melzer, omul care „nu vrea să se bage", care se închide în casa lui ca într-o cochilie de melc. Şi mai pregnantă mi se pare observaţia în cealaltă nuvelă amintită. Viclenia sumară a lui Bozdoc, sufletul lui de brută cu aspi­raţii, nu e o piedică pentru autor. Dimpo­trivă, cum am mai spus, oroarea universului pe care-l întruchipează personajul, cititorul o trăieşte mai complet, întîlnind insensibi­litatea personajului, vidul lui moral. Ieronim Şerbu face să se audă în primele două nu­vele şi cîteva armonice ale sentimentelor centrale. Neguţătorul de abajururi, prin moartea bătrînului ceasornicar Figl, prezintă drama afecţiunii profunde şi a preţuirii su­fleteşti reciproce, dezarmate în faţa barba­riei. Nunta în stepă, cu experienţa lui Avram a lui Timiraş, sau a lui Iosică, aduce sub o­­chiul atent al analistului alte momente psi­hice caracteristice. E sugerată, de exemplu, dilema luptătorului care trebuie, în asemenea îngrozitoare încercări, să predice pentru in­teresul colectivităţii ordine şi supunere mo­mentană, sau frămîntarea sufletească a ,,capo“-ului care n-are sentimentul că-şi tră­dează tovarăşii ci că-i ajută. Celelalte două nuvele din volumul lui I. Şerbu, Viţelul de aur şi Izgonirea din Rai, se petrec în vremea noastră şi tratează teme în legătură directă cu construcţia socialis­mului Intrăm în plină actualitate Viaţa eroilor e determinată nemijlocit de două evenimente nu prea depărtate şi cu largi implicaţii sociale: reforma bănească şi naţionalizarea. Se analizează reacţiile celor loviţi de asal­tul clasei muncitoare, autorul urmărind cum se resfrîng faptele în conştiinţa elementelor exploatatoare. Ceea ce prinde bine aici I. Şerbu e aliajul curios între permanenta nă­dejde a burgheziei, între optimismul ei tac­tic (oameni ca industriaşul Tohăneanu cred în preajma naţionalizării că se schimbă gu­vernul, că „se va termina acum cu comu­niştii") şi o teamă instinctivă, un presenti­ment vag dar ascuţit al prăbuşirii (Tohănea­nu şi ai săi sînt stăpîniţi de o nervozitate curioasă, de un fel de gust al deşertăciunii în fiecare din satisfacţiile lor). Deosebit de bună mi se pare reconstituirea peisajului su­fletesc în care trăieşte amantul fetei lui To­hăneanu, legionarul Vlad. I. Şerbu izbuteşte să arate cum, la indivizi ca Vlad, exasperarea, ura conţinută faţă de clasa muncitoare, ia forma chiar a unui dis­preţ faţă de burghezie. Vlad ajunge să-şi de­teste clasa pentru că e prea abulică, pentru că n-are, după el, destulă ferocitate, nu se arată destul de gata să treacă la acţiuni dis­perate. Cu fineţe e condusă şi analiza ad­versităţilor din familia Tohăneanu, războiul surd între mamă şi fiică, între soţ şi soţie, trădările, pîndele. înclinaţia către analiză, foarte interesantă pentru clasificările istori­­co-literare, nu mi se pare definitorie pentru o vocaţie artistică. Aici se pot ivi întotdeauna mari surprize. Pe Hortensia Papadat-Ben­­gescu, ca şi pe Anton Heiban, i-a tentat tea­­trul. Cărin­ Petrescu a dat literaturii române opera dramatică cea mai importantă de la Caragiale încoace. Dar teatrul e prin însăşi natura lui direct opus analizei. Recenzînd Viţelul de aur, atrăgeam atenţia asupra puterii de creaţie pe care o arăta în ciuda virtuţilor sale analitice recunoscute, Ieronim Şerbu. Recentul volum de nuvele îmi confirmă ipoteza. Ultimele două bucăţi compun un mic roman, cu o tipologie des­tul de variată, oameni de afaceri, mai de a doua mină şi mai stilaţi, traficanţi de bursă neagră, tineri descreieraţi, funcţionari slu­garnici, muncitori etc. . Nunta in stepă şi Izgonirea din Rai im­pun chiar cîteva figuri cu existenţă indivi­duală foarte pregnantă : plutonierul Bozdoc, inginerul Tohăneanu, legionarul Vlad. Pu­terea de creaţie a prozatorului se trădează şi în notaţiile de amănunt Inteligente, care dau o deosebită viaţă unor situaţii, felul cum îl primeşte Wilhentz pe Melzer, cînd vine să i se plîngă de purtarea băiatului său, tonul jo­­vial al discuţiei sinistre între Bozdoc şi Io­­sică pe tema simpatiei plutonierului pentru evrei, plăcerea şi jena lui Bozdoc din scena cînd îşi coman­di uniforma de ofiţer, stilul conversaţiilor lui Tohăneanu cu Jenică în di­ferite momente ale evoluţiei relaţiilor lor, pofta demonică de terfelire cu care Vlad îşi obligă prietenii să se învîrtească în patru labe şi să latre. Ceea ce-i lipseşte încă lui I. Şerbu, în or­dinea creaţiei, e putere fabulatorie. Autorul mizează prea mult pe analiză în dauna su­biectului, cu sentimentul că poate face inte­resant şi episodul cel mai banal printr-un sondaj în viaţa interioară. De aci o oarecare lipsă de încordare a intrigii, chiar analiza e ameninţată astfel de primejdia ca pe alocuri să devie doar un fel de complicare artificia­lă şi inutilă a epicului. Apoi şi faptul sufle­tesc riscă să nu mai intereseze dacă întîm­­­plările, în general, se anunţă prea comune şi previzibile. I. Şerbu a evitat de cele mai multe ori această primejdie. Dar cînd pla­nurile ultimelor nuvele ating viaţa mediului muncitoresc, unele clişee încep să se simtă. Unde i-aş recomanda lui Ieronim Şerbu să caute cea mai fericită posibilitate de evi­tare a acestui impas e în explorarea cazu­rilor de conştiinţă. Aici împrejurările cer o complicaţie specială, au nevoie de un inedit care, sînt convins, ar pune mai mult în va­loare atît priceperea autorului de a da viaţă printr-o notaţie realistă, sobră dar sugesti­vă, diferitelor momente-cheie psihologice, cît şi arta lui de observator lucid al sufletului omenesc. Ovid S. Crohmalniceanu CONSTANTIN AGAFIŢEI: Peisaj din Iaşi (Expoziţia interregională — Iaşi) Cîntăreţ al dragostei de viaţa P­oezia lui Cristian Sîrbu n-a cunoscut niciodată căută­rile alambicate, problema­tica pretenţioasă, senti­mentele desuete sau căderile depresive. De peste treizeci şi cinci de ani, Cristian Sîrbu ră­­mîne un cîntăreţ al dragostei de viaţă, continuînd — în alte ma­niere — crezul înaintaşului său de condiţie umană similară, D. Th. Neculuţă. In anii cînd alţi poeţi ce nu trăiau nemijlocit a­­devărurile sociale cele mai cru­de încercau să descifreze sen­surile existenţei în întrebări pri­vind raportul omului cu divini­tatea, el scrie versuri în car­netul unui muncitor; într-o epo­că în care nu puţini îndrăgos­tiţi de poezie se aplecau sub povara vremilor ori vîsleau în apele tulburi ale modernismului, el încerca paşi spre lumină in­­tonînd un cintec roşu, elogiind proletariatul din care însuşi fă­cea mo­arte, întrezărind pumnul gloatei ce creşte tot mai mare şi ascultînd fascinat viatul roşu ce adia din pol in pol. Poezia sa n-a cunoscut, atunci, nicio­dată artificiul ; totul izvora dintr-o autentică trăire perso­nală. După 35 de ani de laborioasă activitate publicistică, Cristian Sîrbu e prezent şi astăzi în pri­ma linie a frontului nostru li­terar, aducînd de cele mai mul­te ori, aceeaşi prospeţime şi sensibilitate ca în trecut. Ulti­mul său volum Dragoste de viaţă stă mărturie prin tot ceea ce are el mai realizat. De bună seamă, nu toate poemele semnate de Cristian Sîrbu sunt antologi­ce (puţini poeţi, chiar de mare suprafaţă, s-ar putea lăuda cu aşa ceva), dar e greu să se ig­noreze adevărul elementar că în ele pulsează cel mai adesea un sentiment care, prin modul de a fi exprimat şi prin inten­sitatea sa să nu fie, la un anu­me moment, contagios. Dacă n­e-am limita să cităm, de pildă, numai versurile erotice, care a­duc o capacitate de pătrundere sufletească rerefarcabilă, am pu­tea elogia strădania poetului de a cînta simţăminte umane în stare a emoţiona inima cititoru­lui. Profunzimea unor poeme ca acelea închinate sorei Cornelia sau soţiei capătă, prin autenti­citatea lor, un caracter genera­­lizant evident, ca în Frumoasă ai fost sau Ţi-am scris. Poetul preferă acum aluzia discretă, expresie a unui sentiment înţe­les în arii nu mai puţin discre­te: „I-am spus castanului că dacă / Te va vedea pe drum păşind, / Să-ţi spună c-ara tre­cut prin gară / Şi că te-am să­rutat în gînd". Aceeaşi discre­ţie, dublată de gingăşie şi du­ioşie paternă, caracterizează şi versurile închinate copiilor (vezi volumul Cintece pentru Sanda), propriului copil (în Interior de toamnă sau Mă cere un băiat), gîzelor (Toamnă) sau dansului tineresc ca în Fluturi: „Seară de dans mexican. / Mă simt parcă într-un cîmp smălţuit cu flori / Pe continentul american. / Două fete şi-au prins în mîini / Poalele rochiilor / Ca pe nişte aripi. / Şi dansează, uşor, / Cu paşi de adiere de april". Cristian Sîrbu, obişnuit încă din activitatea lui anterioară să descopere neîncetat razele de lumină, noul ce se anunţă îm­bobocind, se păstrează şi acum un cîntăreţ al acestora. De data aceasta, are avantajul de a fi contemporan cu epoca în care visurile îndrăzneţe de altădată înfloresc impetuos. Avînd neîn­cetat în minte icoana trecutului mizer, el poate aprecia, în en­tuziaste poeme, saltul realizat în anii noştri constructori. Adu­cerea în , amintire a unui erou celebrat şi "odinioară —• Mihali Borş, colegul de atelier al fos­tului cizmar Cristian S­îrbu —­r­u mai pare întîmplătoare. Stînd de vorbă cu el, poetul are prilejul să noteze evoluţia as­cendentă a destinului omului proletar în epoca socialistă, su­ferind ideea că la temelia suc­ceselor noastre de azi stau şi sacrificiile înaintaşilor luptători. E drept că strădania lui Cristian Sîrbu de a contura cele mai di­verse aspecte ale profilului ac­tual al patriei nu sînt încununa­te întotdeauna de succesul ma­xim. Discursivitatea ucide une­ori ideea poetică, aşa cum co­mentariul se dovedeşte şi el, în genere, superfluu, ca în unele poeme închinate vieţii industria­le. Totuşi, nu arareori, Cristian Sîrbu izbuteşte să rămînă me­reu în albia poeziei, ca în in­teresanta anecdotă Măgarul lui Malaxa în care, prin interme­diul unui „vechi strungar cu haz şi ironie", evocă o trăsătu­­ră elocventă a caracterului lip­sit de scrupule al cunoscutului industriaș bucureștean care a­­corda mai mult respect unui a­­fin decît muncitorilor. Conclu­zia, plină de tîlc politic, nu e de loc deplasată. Dimpotrivă. Ea cade ca un dat necesar. Era un timp cînd pe spinarea noas­tră ! Se-ntelegeau măgarii in­tre ei. Chiar dacă versul său nu gă­seşte întotdeauna strălucirea op­timă, chiar dacă astăzi poetul a ajuns să aibă „iarnă-n păr" şi în gîndire secrete întrebări privind anii bătrîneţii, Cristian Sîrbu continuă să fie „ostaş al primăverii“, un cîntăreţ al dra­gostei de viaţă. Aurel Martin Un poet militant F­iecare carte de poezie îmi oferă o imagine a autoru­lui ei, indiferent dacă pe poet l-am cunoscut sau nu personal. Pe Cicerone Theo­­dorescu, Radu Boureanu, De­­mostene Botez, Marcel Breslaşu. I-am cunoscut întîi prin operele lor. E drept că uneori, omul din viaţă îmi răsturna imaginea pe care mi-o formasem despre poet. Pe poetul Ion Bănuţă îl cunosc de mulţi ani, de aceea lectura volumului de poezii „Izvoare“ mi-a oferit o deosebită satisfac­­ţie­: în poezia proaspătă de sub tipar, l-am recunoscut perfect pe Ion Bănuţă cel din viaţă. O corespondenţă perfectă între o­­peră şi trăirile autorului ei, în­tre om şi poet. In fiecare vers al volumului „Izvoare" l-am simţit prezent pe militantul comunist Ion Bă­­nuţă. Aceeaşi ardere continuă, acelaşi temperament vulcanic, a­­ceeaşi atitudine de dăruire tota­lă pentru cauza nobilă obşteas­­că : „Lupt, ma zbat, mă frămint necontenit şi-n dimineaţa fiecărei zile fac bilanţul semenilor mei. — Ci­i au murit ?“ întregul volum are ritmul u­­nui galop intens, al unui fureş viu de luptă, fiecare pagină pa­re o partitură eroică dintr-o gra­vă şi solemnă simfonie închina­tă omului. Poeziile scrise cu ani în urmă păstrează prospeţimea celor de azi, se încadrează per­fect în conţinutul şi atmosfera în­tregului volum, realizînd o uni­tară viziune poetică. Volumul lui Bănuţă, prin te­­matica şi patosul său revoluţio­nar se situează în plină actuali­tate. Mesajul său poetic, uneori liniar ca tematică, este impresio­nant de variat ca expresie, ofe­rind o paletă bogată a posibi­lităţilor lirice ale autorului. In ciclul „Cetatea tăcerii“ sau, mai ales, în poemul mai amplu „Cetatea vie" (poem dedicat Re­niţei şi oamenilor ei), poetul zugrăveşte eroismul şi tenacita­­tea luptătorilor comunişti. In acest ciclu, dragostea, cre­dinţa, recunoştinţa faţă de par­tid sînt transmise ca nişte torţe aprinse din poem în poem. Şi în fiecare poem primesc o cu­loare şi o căldură nouă. Remarcabil este ciclul „Cîntă o vioară“ în care Poezia „Pe-o alee-a lumii“ sau poezia care a dat titlul întregului ciclu, „Cîn­tă o vioară", sînt străbătute de o discretă şi pură sensibilitate, atît de înrudită cu strofa de la începutul volumului : „Pe fruntea lui granitică , în­­ soare i-am aşezat topaze şi safire şi buzelor le-am dat cireşe­­amare spre-a şti ce-i dulce-n uriaşa fire". In ciclul de poezii „Pe valea Peleşului“, satira şi umorul a­cuzator se împletesc, zugrăvind relicvele de tristă amintire ale Peleşului de odinioară. Mai puţin realizat mi se pare ciclul de poezii „O mie de m­ili­oane“ în care puterea de comu­nicare caracteristică poeziilor lui Bănuţă este mult mai slabă Dacă frumuseţea expre­siei, plas­ticitatea imaginilor îl confirma Pe I. Bănuţă ca pe un poet au­tentic, o anume tentaţie spre discursivitate sau prozaism facil fură din frumuseţea unor poezii ale sale, în ciuda calităţilor amintite mai sus. Desigur că poetul Ion Bănuţă, la o eventua­lă reeditare a poemelor sale, va înlătura cu uşurinţă urmele de zgură care distonează cu frumu­seţea unor imagini puternice şi concentrate. Imagini de o asemenea prosu­peţime se întîlnesc des în poe­zia lui Bănuţă. Volumul „Izvoare" este o rea­lizare valoroasă a liricii contem­porane, „apa lor vie“ răcorind fruntea luptătorilor încercaţi pentru construirea fericirii omu­lui. Nicolae Tăutu Habarnam, prietenii sai şi autorul lor C­reatorul lui „Villa Maleev* şi, recent, al basmului pentru copiii mici. „Intim­­plările lui Habarnam şi a­­le prietenilor săi", N. Nosov, este, fără îndoială, un scriitor îndrăzneţ. Am spune: chiar foarte îndrăzneţ. Să fii umorist şi autor pentru copii, şi porneşti deodată pe două „drumuri spi­noase ale literaturii, să rişti in acelaşi timp fulgerele „ultra, principialilor — care au uitat să ridă şi incruntăturile ,,peda­gogilor serioşi”, cum spunea Gorki, iată desigur cea mai bună dovadă că nu te com­placi intr-o căldură comoditate. Spunind că N. Nosov e u­­morist nu ne referim doar la faptul că in cărţile sale ştie să fie vesel, lucru indispensabil a­­tunci cind te adresezi micilor cititori. Cu „Intimplările lui Habarnam şi ale prietenilor săi" socotim că el pune la dispozi­ţia copiilor o excepţională şi o­­riginală lucrare specifică genu­lui umoristic, pe linia celor mai cunoscuţi autori satirici de felul lui Swift. Basmul acesta este in realitate , un pretext : prin el e vizată „societatea" copiilor noş­tri cu toate caracteristicile ei. Prezentarea e amuzantă și ade­sea incisivă. Ca orice umorist a­­devărat, Nosov nu se poate lip­si de satiră şi el ironizează nu numai unele trăsături ale copii­lor ci (folosindu-se de prilejul că cei mici ii imită pe cei mari) atacă obiceiuri ale maturilor, işi dă chiar părerea in probleme de artă (vezi ,,mormăitograful" scriitorului, Isteful şi şabloane­le pictorului Tubulei). Totul in povestirea sa vine să revoluţioneze tehnica uzuală a basmului. Nici un fel de lege, a repetării, a atmosferei specifice — nu este respectată. Fantezia şi verva sunt libere. Intimplările neprevăzute se succed. Dar toc­mai in această imbinare intre posibil si fantastic, in corecti­vul pe care-l aduc întotdeauna realitatea — basmului şi fante­zia — realităţii,»constă una din cele mai interesante laturi co­mice ale lucrării. Eroii sunt niş­te pitici, istoriseşte basmul, dar nişte pitici despre care n-are rost să spui „au fost odată" fiindcă ifi dai seama că trăiesc si te pofi intilni oricind cu ei. In oraşele lor de poveste func­ţionează tot soiul de maşinării moderne: piticii merg cu auto­mobilul, (dar pun in motor si­fon cu sirop, completază bas­­mul). Ei zboară cu balonul (*3 care îl construiesc insă după o tehnică absolut fantezistă, ex­plică povestea). Ei au raţiona­­lizatori şi inventatori cu ticuri, au medici care aplică tratamente stereotipe şi surori de caritate veşnic grăbite, au muncitori har­­nici şi leneşi, şi tot soiul de artişti. Dar toţi trăiesc intr-un univers de basm redus la scara firului de păpădie şi de aceea, dindu-şi adesea multă importan­ţă, sunt de un comic nespus. Fără îndoială că prin această ascuţită şi interesantă carte, N. Nosov vine să dea un răspuns celor care mai consideră şi as­tăzi că umoristul nu tratează copiii cu seriozitate. Trebuie să stimezi cu adevărat micii citi­tori, pentru ca să fii convins că ei vor pricepe subtilitatea glumei şi dedesubturile satirice ale unei astfel de lucrări. Şi co­­piii l-au inţeles pe scriitor. Bas­mul lui Nosov este azi una din­tre cele mai răspindite cărţi pentru cei mici. Dar l-au înţe­les şi l-au iubit şi cititorii ma­turi. Se ştie că influenţa umo­rului e adesea uimitoare. Intr-un recent film sovietic se pomenea de Niznaika (Habarnam) ca de un personaj arhicunoscut măre­ţul public. Intr-un timp foarte scurt,­­ca şi „Mister Twister list minister­ de Marsak din­­tr-o altă scriere pentru copii), Niznaika a intrat în viată și de aci in limbajul curent al o­a­­ntenilor sovietici. Mioara Cremene Cronica literară EUGEN BARBU: „Unsprezece“ In timp ce toată lumea aşteaptă cu nerăbdare, şi de - o vreme chiar cu enervare, să apară Groapa, o editură mai vrednică şi poate mai decisă, pu­blică, unul după altul, trei volume de Eugen Barbu, avînd toate trei subiec­te sportive, şi chiar mai mult decît atît, avînd temă sportivă. Ceea ce va deosebi literatura sportivă de azi, so­cialistă, de literatura burgheză sporti­vă (aproape inexistentă la noi, dar destul de masivă în Occident, deşi de o calitate absolut inferioară) va fi adîncirea subiectului în direcţia socia­la. zugrăvirea sportului ca fenomen specific al epocii noastre şi ca forţă capabilă de a acţiona alături de cele­lalte (şcoală, cultură, artă), în scopul modelării omului nou şi al ridicării ma­selor la o existenţă liberă, superioară, creatoare, adică transformarea lui în temă. Literatura, presa şi filmul (care a acceptat subiectul sportiv cu mult înaintea literatu­rii) au oglindit foarte exact denaturarea şi decăderea spiritului şi ţelurilor sportului, mare pasiune a maselor moderne, odată trans­format în masă de profit şi în concurenţă negustorească după ti­picul mentalităţii capitaliste ; deşi domeniu necontestat al tinereţii, paladium al bărbăţiei, frumuseţii, ambiţiilor nobile şi curajului, li­teratura cu subiect sportiv nu se înrudeşte, cum ar fi de aşteptat, cu literatura de aventuri şi de cuceriri, ci mai curînd cu romanul poliţist şi cu foiletonul senzaţional. Setea de cîştig a dus la pro­fesionalizarea sportului, ceea ce l-a despărţit îr­ mod definitiv de idealul antic. Mercantilismul burghez a creat un tip de sportiv dizgraţios fiziceşte, cu o morală animalică, de un nivel intelectual ruşinos. Da, exploatînd, în sensul său, pasiunea maselor pentru sport, mercantilismul burghez a putut realiza, în ciuda olimpiade­lor, a pentatlonului, a maratonului şi a unei întregi terminologii elene, această brută perfectă apărută exact la antipodul tinerilor sportivi ai cetăţii greceşti, care erau frumoşi ca nişte zei, aşa cum ni-i descrie Platon, pentru că prin exerciţiile co­pului urmăreau înălţarea sufletului şi a minţii, şi împletind atletismul cu poezia căutau adevărul, binele şi virtutea. Clasa muncitoare şi societatea socialistă reapropie sportul de idealul său antic, se caută să-l de­păşească prin participarea cît mai intensă a tuturor, şi prin lega­rea directă a moralei sportive de morala şi idealurile colectivităţii Sportul se dovedeşte o puternică pîrghie de transformare a omului, şi regimul nostru nu se înşeală atunci cînd, măturînd monstruozi­tatea profesionismului, deschide sălile de gimnastică şi stadioanele cît mai multor muncitori. Un fapt moral şi social atît de im­portant nu poate şi nu trebuie să rămînă străin literaturii, şi Eu­gen Barbu trebuie felicitat că i-a dat importanţa şi cinstea cuve­nită în cele trei opere de dimensiuni diferite, pomenite mai sus, şi mai ales în masivul roman Unsprezece, de care ne ocupăm azi. Cu eroii lui Eugen Barbu sîntem încă destul de departe de ti­nerii atenieni ai epocii lui Pericles, şi aceasta nu pentru că pro­cesul transformării morale prin sport, şi prin întreaga educaţie socialistă, nu ne-ar putea­­ajuta să-i egalăm destul de repede, ci pentru că autorul a vrut să ne arate acest proces operîndu-se în elementele cele mai refractare, cele mai înapoiate, cele mai degene­­rate, prin mentalitatea sportivă şi socială a lumii vechi. Mucală, Gică Marafet, Alecu-Inimă de porumbiel, Sandu zis „Le ştie“, zis Tat’al lor, Nicu-Vînzare bună, Galul-Tămîie etc., sînt nişte cumplite epave sociale, tineri derbedei de o corupţie morală dez­g­ustătoare, vagabonzi infractori, «pegra» destul de ciudată de an­, el, a unui orăşel de provincie, port minuscul­a Dunăre. Aceşti In­divizi dezmăţaţi, necinstiţi şi cinici, constituie majoritatea echipei de fotbal a unei întreprinderi socialiste din orăşel, şi începutul ro­manului ne arată echipa pierzînd un meci şi degringolînd din divi­zia B în nu ştiu ce categorie sportivă inferioară. Conducătorii în­treprinderii, oameni cinstiţi, şi mari iubitori de sport, dar, cel pu­ţin în această direcţie, cu educaţie înapoiată şi mentalitate haotică, au tolerat pe derbedei şi s-au lăsat chiar exploataţi, încurajînd in­voluntar gustul acestora spre indisciplină şi incertitudine. Acum, ei asistă la prăbuşirea echipei, şi caută remedile îndepârtînd pe vechiul antrenor, sportiv incapabil şi descompus, fruct al imorali­tăţii profesionismului sportiv, şi înlocuindu-l cu un nou antrenor, Luca, sportiv de tip nou, cu pregătire tehnică înaintată şi cu mo­rală comunistă drîrză. Romanul ni-l va arăta pe acest Luca luptînd şi izbutind să transforme ceata descompusă de care am pomenit într-un „unsprezece“, adică într-o echipă disciplinată, pătrunsă de spirit colectiv, animată de ambiţii curate. Natural, transformarea echipei se va realiza prin transformarea oamenilor, şi educaţia co­munistă manifestîndu-se prin spirit sportiv, vom vedea rînd pe rînd, pe Mucală, pe Alecu-Inimă de porumbiel, pe Gică-Marafet şi pe ceilalţi, părăsindu-şi obiceiurile şi năravurile şi încadrîndu-se în echipă, adică în viaţa nouă, de muncă şi de cinste. Natural, există şi eşecuri: Sandu zis „Le ştie“, zis „Tat’al lor“, este inca­pabil de redresare, otrăvit de „melancolia mocirlei“, şi îl vom ve­dea pînă la urmă încercînd sabotarea echipei. Procesul reeducării, readucerii la calea unei vieţi sănătoase a unor tineri ticăloşi născuţi din viciile societăţii burgheze, este tot­deauna emoţionant şi autenticitatea umană nu lipseşte în romanul lui Eugen Barbu, care ne-a înfăţişat în manifestarea sportivă ceea ce este nou şi original. Dar după cum spuneam mai sus, va­loarea propriu-zisă a sportului ca element de educaţie în socie­tatea noastră nouă nu reiese în întregime, şi mai ales nu reiese în esenţă, din cauza calităţii extreme a eroilor. Aceştia fac, sub im­boldul educaţiei noi, un uriaş salt de conştiinţă, i­ar din punctul de vedere al dezvoltării personalităţii şi al eficienţei acestei personali­tăţi, rezultatul, trebuie s-o recunoască şi autorul, este minim: ei ajung într-adevăr să lupte dezinteresat pentru a intra din nou în divizia B, ceea ce e mult mai mult, e altceva decît condiţia pe care o puneau la început : „două miare şi un costum de ţoale", dar spor­tul nu e un scop în sine, ci numai un mijloc de ameliorare a per­sonalităţii sociale, un mijloc de a descătuşa calităţile individuale in folosul efortului colectiv. In această perspectivă, cu toate că ni se spune că Mucală a devenit un muncitor foarte priceput, iar Alecu-Inimă de porumbiel cîntă în cor şi în orchestra Sindicatului, rezultatele sînt minime. Simpla ieşire din condiţia de sub-oameni pare, cum e şi normal, să-i fi epuizat sufleteşte pe aceşti inşi. Orice alte dezvoltări, orice lărgire a noului orizont, par imposibile, mai ales că ei sunt axaţi, sunt condiţionaţi pe linia victoriei sportive. Psihologic şi epic vorbind, echipa de fotbal nu poate fi decît un prag, nu un simbol. Rezultatul ar fi fost cu totul altul, şi infinit mai interesant, dacă autorul ar fi urmărit efectele educaţiei sale sportive şi asupra unor oameni, ca să zic aşa, normali, ad­­că a­­supra unor tineri încadraţi în mod firesc în muncă şi în socie­tate. Am fi putut asista atunci la creşteri nuanţate şi substanţiale ale personalităţii, la diferite procese de modificare morală şi in­telectuală şi chiar la frămîntări specifice ale unui sportiv nor­mal care trăieşte o viaţă mai complexă, cu planuri şi valori bine ierarhizate. Nu ştiu dacă Eugen Barbu va fi de acord cu noi, dar prin alegerea eroilor dintr-o sferă atît de joasă, dintr-un univers atît de primitiv, şi în definitiv, atît de redus, sportul îşi pierde din valoarea specifică, din problematica lui proprie, din ambiţia lui justificată de a adăuga sufletului modern un coeficient ori­ginal. Cum, se poate întreba un cititor, acesta e sportul, acestea sînt problemele, frămîntări­le unui sportiv, acesta este portretul său?. S-a produs in romanul lui Eugen B­arbu, o­ răsturnare ciu­dată: sfera sufletească extrem de redusă a eroilor a restrîns sfera de posibilităţi şi valori specifice a sportului. Problema aceasta depăşeşte însă cadrul cărţii, pentru a pro­voca anumite presupuneri asupra lui Eugen Barbu ca scriitor în general. Presupunem­ greu de făcut, dat fiind că nu cunoaştem din opera lui, în afară de acest roman sportiv, decît fragmentele din Groapa publicate în Viaţa Rominească. Totuşi pare posibil să afirmăm că scriitorul are o predilecţie pentru Ies has-fonds, pen­tru acea pătură de oameni cu fizionomie socială incertă,— pungaşii, vagabonzii, infractorii, epavele sociale. El îi cunoaşte bine, în comportările lor, în obiceiurile lor, şi chiar în limba lor, şi Eugen Barbu este unul din primii scriitori ai epocii noastre care reia pe o scară foarte largă studiul şi utilizarea argoului. Foarte grea încercare din care Eugen Barbu iese cu măiestrie, căci orice s-ar spune e greu să faci pe oameni să vorbească pe zeci de pa­gini, fără a deveni obositor sau plicticos, în felul acesta : „Trebuie să le biătuim pe şest, să nu ne prindă antrenorul, că mi-e ruşine, mă, e om subţire, nu se face. Manglitori, manglitori, da’avem şi firmă, mă...“ S-a-ncurcat cu una aseară şi nu ştiu unde a că­­răbănit-o, dă el de mine, n-avea grijă. Dacă sînt pe la două la Văduva îl găsesc acolo, să vedem poate a umflat niscai lovele de la gagică şi avem ce potoli la prînz...“ etc. etc. Eugen Barbu a pus această vorbire în gura unor oameni care pot s-o rostească în modul cel mai firesc, de aceea argoul lui nu apare forţat. Nu acesta este singurul lucru rezolvat de Eugen Barbu în stil de scriitor original şi stăpîn pe mijloacele lui. S-a gîndit cineva ce poate însemna să scrii patru sute de pagini descriind antrenamente sportive şi meciuri de fotbal, cu eternele hands, ofsaid, out, dribling, pasă, corner, fault etc. fără a cădea în cea mai crîngenă monotonie, în repetarea cea mai plată şi în sen­zaţionalul cel mai simulat? Ei bine, Eugen Barbu a făcut-o şi a făcut-o în aşa fel, variind într-alta maniera de relatare, biciuind emoţia şi gîtuind surpriza, alternînd şi chiar amestecînd într-un dozaj foarte precis unghiurile de vedere, îneît mărturisesc că am palpitat la fiecare meci şi m-am lăsat absorbit în urmărirea tri­­bulaţiunilor echipei Steaua în drumul ei ascendent. E mare lucru să realizezi o epică pasionantă cu acest material, şi mi se pare că autorul dă dovadă de o virtuozitate care s-ar putea dovedi excepţională pe alte dimensiuni. Interesul romanului se susţine de altfel şi prin capacitatea scriitorului de a aduce în scenă o mul­ţime de oameni numai pentru că sînt pasionaţi de fotbal. Şi de a ne face să întrezărim un întreg portret prin simpla lor comportare de spectatori pe stadion. Astfel apar foştii negustori, duşmani de clasă, hoţi şi sabotori, Pantelimon şi Vizante, precum şi Maligîru, directorul silozului, Mîţu, preşedintele Sindicatului, şi mai ales Maşa Mariancovici, frizer, preşedintele colectivului sportiv al în­treprinderii, extraordinar Miinhausen provincial, povestitor plin de haz al unei colosale autobiografii sportive, natrtv'­l inventată şi natural comic-pasionantă. Omul văzut prin pasi­unea sportivă, iată un mod foarte original de a înfăţişa o lume bine cristalizată,, în care apar toate caracteristicile momentu­lui politic şi social prin care trecem. Ciudăţenii ale creaţiei ! Omul cel mai şters al întregului roman este tocmai eroul, antrepurul Luca,­ al cărui Egură şi acţiune se uită cel mai repede­ după cum întîmplarea cea mai personală a sufletului său, Unirea nemărturisită pentru Citiră, este cea m­ai neinteresantă. Cu rezerva deci, a faptului că punm. eroilor în categoria negră socială, Eugen Barbu a limitat posibilităţile şi a eludat obligaţiile maxime ale temei şartului faţâ de sufletul omului de azi, noi considerăm cartea ş­ ca o excelentă realizare a unui su­biect cu totul neîncercat pî‘a azi, şi care va trebui reluat din ce mn ce mai mult, din ce­­r m­a‘ adînc, şi de el şi de alţii. Radu Popescu

Next