Contemporanul, ianuarie-iunie 1957 (Anul 11, nr. 1-23)
1957-01-04 / nr. 1
Pe marginea volumului . „Izgonirea din Rai“ de Ieronim Şerbu CEVA DESPRE LITERATURA DE ANALIZĂ Există o veche problemă literară, pe care Ibrăneanu a formulat-o printr-o delimitare netă: „creaţie“ şi „analiză“. Tot ce s-ar putea cinematografia sau fonografia din conţinutul unui roman, înfăţişarea personajelor, vorbele şi purtarea lor, ar fi după el „comportismul" sau pentru evitarea barbarismului — zice criticul — „creaţia", în materie de literatură. Tot ce nu s-ar putea pune pe pînză sau imprima pe discuri, tot ce autorul ne spune despre eroii săi, tot ce citeşte în sufletul lor ar constitui — zice criticul —analiza. Lucrurile, avea grijă Ibrăneanu să arate, merg de obicei într-o anumită proporţie împreună. Există totuşi autori care excelează în creaţie, aşa cum exista autori analişti. Despre aceştia în urmă s-ar cădea să vorbim ceva mai mult, pentru că o falsă şi dogmatică teamă de psihologie i-a lăsat în ultimul timp aproape complet în umbră. Se vor retipări în curînd cîteva din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu. A reapărut Ultima noapte de dragoste şi va reapare Patul lui Procust, într-o nouă ediţie. Amintirea lui Anton Holban, de la moartea căruia se împlinesc în curînd 20 de ani, va decide poate editurile, dacă nu să-i retipărească opera, să-i publice măcar postum romanul locurile Dariei, rămas în manuscris. In sfîrşit, printre noile talente, pe care le afirmă cu certitudine recolta literară cea mai recentă, se numără cîteva din familia scriitorilor analişti, Iulia Soare, de pildă. De ce să nu discutăm atunci despre literatura noastră de analiză şi problemele ei ? Un prilej îl oferă apariţia volumului de nuvele al lui Ieronim Şerbu, Izgonirea din Rai. Pe autor Lovinescu însuşi îl socotea printre descendenţii literari ai Hortensiei Papadat-Bengescu, subliniind în nuvelele lui (Violul, Destine, Duel, Fiica zăpezilor, Flux şi Reflux, Dincolo de tristeţe), „o plenitudine de ton, o grijă a nuanţelor de ordin pur sufletesc, o tendinţă spre abstracţie şi chiar speculaţie, o ştiinţă a compoziţiei, într-un cuvînt o tehnică şi o precoce stăpînire, ce dau, de la primele rînduri, impresia unei şosele bătute, pe care telegarii artei nu se pot răsturna în gropi de mult umplute“. (Memorii III). Mărturisesc că după ce am semnalat prin 1948 nuvela lui Ieronim Şerbu, Viţelul de aur, ca o lucrare foarte izbutită, care în proza pe teme actuale, extrem de săracă la acea vreme, făcea operă de pionierat, fără concesii artistice, cum se poate verifica şi astăzi, am ezitat să vorbesc despre producţiile ulterioare ale scriitorului, deoarece împărtăşind sentimentul lui Lovinescu, constatam cu stupefacţie că povestea cu telegarii şi gropile se petrecea sub ochii mei. Un autor înzestrat cu o bună reputaţie literară participa la acea fabricare pe bandă a literaturii sarbede şi cenuşii pe care conformismul critic o încuraja şi pe care nimeni nu se ostenea să o citească. Asemenea abdicări artistice i-au făcut mult rău lui I. Şerbu şi el trage azi ponoasele unor păcate literare reale. Dar sunt destui „luceferi“ ai presei noastre care au plătit schematismului un tribut asemănător şi ar fi nedrept ca pe necitite şi cu suficienţă agresivă să se ocolească sau să se ignore acum ceea ce fostul „discobol“ face iarăşi la înălţimea posibilităţilor sale. E vorba tocmai de nuvelele din volumul Izgonirea din Rai, după părerea mea o fericită revenire a lui I. Şerbu la formula autentică a talentului său şi o certă reuşită artistică a prozei noastre actuale pe tărîmul analizei. Deşi nu l-a înţeles pe Rebreanu, artist, în primul rînd, al mişcării, al actelor şi gesturilor încărcate de semnificaţii, deşi se arăta fascinat de Procust şi a scris un roman ca Adela, Ibrăneanu socotea creaţia superioară analizei. „Artă literară fără analiză există — spunea el — fără creaţie nu“. Criticul îşi lua de fapt prevederile elementare faţă de psihologism. Nu se poate face analiză sufletească în gol. O literatură de analiză pură, în afara lumii şi ruptă de realităţile ei, n-are sens. Lumea interioară a omului ne interesează tocmai spre a ne lărgi şi adînci ideea de umanitate. Aş întări deci observaţia lui Ibrăieanu aducînd vorba despre proza noastră actuală. In cadrul realismului socialist, ancorarea necesară în social a literaturii de analiză e firesc să fie şi mai pronunţată. Interesul se orientează aici, în primul rînd, către stări sufleteşti pe care le-aş numi eventual revelatorii din punct de vedere istorico-social. Eu n-aş vorbi atît de sentimente universal şi particular umane, cît de sentimente omeneşti eterne şi psihologii specifice unei epoci. Sau în ultimul caz, mai exact, despre stări de spirit colective caracteristice unor anumite momente istorice. Ca romancier analitic, de pildă, Dostoevski e în acest sens mult mai aproape de noi. Eroii lui străbat gama tuturor sentimentelor etern-umane, iubesc, urăsc, sunt geloşi, se detestă între ei sau au milă unul de altul. Dar există o coloratură unică anxioasă, chinuită, a acestor „conştiinţe bolnave", o notă psihică fundamentală revelatorie pentru vremea şi lumea autorului Posedaţilor. Sau să iau alt exemplu: universul teroarei, în care fascismul a azvîrlit lumea, evident că a supus sentimentele omeneşti la încercări limită. Cu o violenţă teribilă, aproape drăcească, un întreg edificiu moral ridicat de-a lungul mai multor secole de civilizaţie a fost adesea zguduit din temelie, dacă nu răsturnat. Omul s-a trezit împins într-o condiţie subumană, într-un univers feroce şi absurd. El a avut ocazia să-şi retrăiască sentimentele sub imperiul acesta înfricoşător. Cum arătau, în interiorul lui, dragostea, prietenia, mîndria, simţul familial, ambiţia, sentimentul datoriei, ce relevau ele inedit sub raport istoric pentru ideea de umanitate, iată ce i-aş cere să studieze romancierului realistsocialist, care vrea să facă literatură de analiză. Două din nuvelele lui Ieronim Şerbu se ocupă chiar de universul acesta moral. Neguţătorul de abajururi e povestea omului căruia frica îi reduce viaţa la un fel de conservare penibilă, aproape zoologică. El rămîne singur, din ce în ce mai apăsător de singur în faţa teroarei, ca să sfîrşească înnebunit de ea într-un act de disperare inutil. Nunta în stepă lărgeşte planul analizei şi la sufletul călăilor. Aici se urmăresc tocmai sentimentele „civile" ale acestora pe fondul apocaliptic al lagărelor de exterminare. Plutonierul Bozdoc, torţionarul nr. 1 al unui asemenea iad uman, are probleme sentimentale, vrea să se însoare cu fata unui cîrciumar din Cioplea, îl frămîntă avansarea ca locotenent, are ambiţii sociale, vrea ca să-l cunune colonelul, umblă după procopseală etc. Totul într-un contrast strivitor de „civilitate", de trivialitate şi găinărie măruntă, cu crima oribilă împotriva umanităţii care se petrece în jurul în care deţine rolul principal. Reproşul făcut într-o notiţă autorului că s-ar fi ocupat prea mult de călăi şi prea puţin de victimă e stupid, obiectul nuvelei fiind tocmai acesta. Dar să mă întorc la analiza sentimentelor etern omeneşti, făcute pe fondul unor stări sufleteşti revelatorii. Principalul merit al nuvelelor lui I. Şerbu stă, după mine, în observaţia psihologică de această categorie. Chiar dacă îl stînjeneşte detaliul exact al cadrului oarecum nefamiliar, autorul reconstituie în Neguţătorul de abajururi, cu o remarcabilă intuiţie artistică, ceea ce Brecht a numit Furcht und Elend des driten Reiches, atmosfera de suspiciune şi teamă, de bădărănie agresivă, de delaţiune susţinută oficial, de rapacitate Instinctuală, izbucnind sub formele cele mai odioase în relaţiile omeneşti. E un fel special de a saluta şi de a vorbi al tîrîturii ridicate de nazism în fruntea societăţii, o fereală temătoare a celorlalţi, o pulverizare sub efectul laşităţii mic-burgheze, a solidarităţii civice. Apare apoi acea complicitate dezgustătoare, în care călăii încearcă să-şi tragă victimele, sugerîndu-le mereu ideea eventualei protecţii interesate. E mai ales bine urmărit procesul moral de reducţie sufletească prin care trece Melzer, omul care „nu vrea să se bage", care se închide în casa lui ca într-o cochilie de melc. Şi mai pregnantă mi se pare observaţia în cealaltă nuvelă amintită. Viclenia sumară a lui Bozdoc, sufletul lui de brută cu aspiraţii, nu e o piedică pentru autor. Dimpotrivă, cum am mai spus, oroarea universului pe care-l întruchipează personajul, cititorul o trăieşte mai complet, întîlnind insensibilitatea personajului, vidul lui moral. Ieronim Şerbu face să se audă în primele două nuvele şi cîteva armonice ale sentimentelor centrale. Neguţătorul de abajururi, prin moartea bătrînului ceasornicar Figl, prezintă drama afecţiunii profunde şi a preţuirii sufleteşti reciproce, dezarmate în faţa barbariei. Nunta în stepă, cu experienţa lui Avram a lui Timiraş, sau a lui Iosică, aduce sub ochiul atent al analistului alte momente psihice caracteristice. E sugerată, de exemplu, dilema luptătorului care trebuie, în asemenea îngrozitoare încercări, să predice pentru interesul colectivităţii ordine şi supunere momentană, sau frămîntarea sufletească a ,,capo“-ului care n-are sentimentul că-şi trădează tovarăşii ci că-i ajută. Celelalte două nuvele din volumul lui I. Şerbu, Viţelul de aur şi Izgonirea din Rai, se petrec în vremea noastră şi tratează teme în legătură directă cu construcţia socialismului Intrăm în plină actualitate Viaţa eroilor e determinată nemijlocit de două evenimente nu prea depărtate şi cu largi implicaţii sociale: reforma bănească şi naţionalizarea. Se analizează reacţiile celor loviţi de asaltul clasei muncitoare, autorul urmărind cum se resfrîng faptele în conştiinţa elementelor exploatatoare. Ceea ce prinde bine aici I. Şerbu e aliajul curios între permanenta nădejde a burgheziei, între optimismul ei tactic (oameni ca industriaşul Tohăneanu cred în preajma naţionalizării că se schimbă guvernul, că „se va termina acum cu comuniştii") şi o teamă instinctivă, un presentiment vag dar ascuţit al prăbuşirii (Tohăneanu şi ai săi sînt stăpîniţi de o nervozitate curioasă, de un fel de gust al deşertăciunii în fiecare din satisfacţiile lor). Deosebit de bună mi se pare reconstituirea peisajului sufletesc în care trăieşte amantul fetei lui Tohăneanu, legionarul Vlad. I. Şerbu izbuteşte să arate cum, la indivizi ca Vlad, exasperarea, ura conţinută faţă de clasa muncitoare, ia forma chiar a unui dispreţ faţă de burghezie. Vlad ajunge să-şi deteste clasa pentru că e prea abulică, pentru că n-are, după el, destulă ferocitate, nu se arată destul de gata să treacă la acţiuni disperate. Cu fineţe e condusă şi analiza adversităţilor din familia Tohăneanu, războiul surd între mamă şi fiică, între soţ şi soţie, trădările, pîndele. înclinaţia către analiză, foarte interesantă pentru clasificările istorico-literare, nu mi se pare definitorie pentru o vocaţie artistică. Aici se pot ivi întotdeauna mari surprize. Pe Hortensia Papadat-Bengescu, ca şi pe Anton Heiban, i-a tentat teatrul. Cărin Petrescu a dat literaturii române opera dramatică cea mai importantă de la Caragiale încoace. Dar teatrul e prin însăşi natura lui direct opus analizei. Recenzînd Viţelul de aur, atrăgeam atenţia asupra puterii de creaţie pe care o arăta în ciuda virtuţilor sale analitice recunoscute, Ieronim Şerbu. Recentul volum de nuvele îmi confirmă ipoteza. Ultimele două bucăţi compun un mic roman, cu o tipologie destul de variată, oameni de afaceri, mai de a doua mină şi mai stilaţi, traficanţi de bursă neagră, tineri descreieraţi, funcţionari slugarnici, muncitori etc. . Nunta in stepă şi Izgonirea din Rai impun chiar cîteva figuri cu existenţă individuală foarte pregnantă : plutonierul Bozdoc, inginerul Tohăneanu, legionarul Vlad. Puterea de creaţie a prozatorului se trădează şi în notaţiile de amănunt Inteligente, care dau o deosebită viaţă unor situaţii, felul cum îl primeşte Wilhentz pe Melzer, cînd vine să i se plîngă de purtarea băiatului său, tonul jovial al discuţiei sinistre între Bozdoc şi Iosică pe tema simpatiei plutonierului pentru evrei, plăcerea şi jena lui Bozdoc din scena cînd îşi comandi uniforma de ofiţer, stilul conversaţiilor lui Tohăneanu cu Jenică în diferite momente ale evoluţiei relaţiilor lor, pofta demonică de terfelire cu care Vlad îşi obligă prietenii să se învîrtească în patru labe şi să latre. Ceea ce-i lipseşte încă lui I. Şerbu, în ordinea creaţiei, e putere fabulatorie. Autorul mizează prea mult pe analiză în dauna subiectului, cu sentimentul că poate face interesant şi episodul cel mai banal printr-un sondaj în viaţa interioară. De aci o oarecare lipsă de încordare a intrigii, chiar analiza e ameninţată astfel de primejdia ca pe alocuri să devie doar un fel de complicare artificială şi inutilă a epicului. Apoi şi faptul sufletesc riscă să nu mai intereseze dacă întîmplările, în general, se anunţă prea comune şi previzibile. I. Şerbu a evitat de cele mai multe ori această primejdie. Dar cînd planurile ultimelor nuvele ating viaţa mediului muncitoresc, unele clişee încep să se simtă. Unde i-aş recomanda lui Ieronim Şerbu să caute cea mai fericită posibilitate de evitare a acestui impas e în explorarea cazurilor de conştiinţă. Aici împrejurările cer o complicaţie specială, au nevoie de un inedit care, sînt convins, ar pune mai mult în valoare atît priceperea autorului de a da viaţă printr-o notaţie realistă, sobră dar sugestivă, diferitelor momente-cheie psihologice, cît şi arta lui de observator lucid al sufletului omenesc. Ovid S. Crohmalniceanu CONSTANTIN AGAFIŢEI: Peisaj din Iaşi (Expoziţia interregională — Iaşi) Cîntăreţ al dragostei de viaţa Poezia lui Cristian Sîrbu n-a cunoscut niciodată căutările alambicate, problematica pretenţioasă, sentimentele desuete sau căderile depresive. De peste treizeci şi cinci de ani, Cristian Sîrbu rămîne un cîntăreţ al dragostei de viaţă, continuînd — în alte maniere — crezul înaintaşului său de condiţie umană similară, D. Th. Neculuţă. In anii cînd alţi poeţi ce nu trăiau nemijlocit adevărurile sociale cele mai crude încercau să descifreze sensurile existenţei în întrebări privind raportul omului cu divinitatea, el scrie versuri în carnetul unui muncitor; într-o epocă în care nu puţini îndrăgostiţi de poezie se aplecau sub povara vremilor ori vîsleau în apele tulburi ale modernismului, el încerca paşi spre lumină intonînd un cintec roşu, elogiind proletariatul din care însuşi făcea moarte, întrezărind pumnul gloatei ce creşte tot mai mare şi ascultînd fascinat viatul roşu ce adia din pol in pol. Poezia sa n-a cunoscut, atunci, niciodată artificiul ; totul izvora dintr-o autentică trăire personală. După 35 de ani de laborioasă activitate publicistică, Cristian Sîrbu e prezent şi astăzi în prima linie a frontului nostru literar, aducînd de cele mai multe ori, aceeaşi prospeţime şi sensibilitate ca în trecut. Ultimul său volum Dragoste de viaţă stă mărturie prin tot ceea ce are el mai realizat. De bună seamă, nu toate poemele semnate de Cristian Sîrbu sunt antologice (puţini poeţi, chiar de mare suprafaţă, s-ar putea lăuda cu aşa ceva), dar e greu să se ignoreze adevărul elementar că în ele pulsează cel mai adesea un sentiment care, prin modul de a fi exprimat şi prin intensitatea sa să nu fie, la un anume moment, contagios. Dacă ne-am limita să cităm, de pildă, numai versurile erotice, care aduc o capacitate de pătrundere sufletească rerefarcabilă, am putea elogia strădania poetului de a cînta simţăminte umane în stare a emoţiona inima cititorului. Profunzimea unor poeme ca acelea închinate sorei Cornelia sau soţiei capătă, prin autenticitatea lor, un caracter generalizant evident, ca în Frumoasă ai fost sau Ţi-am scris. Poetul preferă acum aluzia discretă, expresie a unui sentiment înţeles în arii nu mai puţin discrete: „I-am spus castanului că dacă / Te va vedea pe drum păşind, / Să-ţi spună c-ara trecut prin gară / Şi că te-am sărutat în gînd". Aceeaşi discreţie, dublată de gingăşie şi duioşie paternă, caracterizează şi versurile închinate copiilor (vezi volumul Cintece pentru Sanda), propriului copil (în Interior de toamnă sau Mă cere un băiat), gîzelor (Toamnă) sau dansului tineresc ca în Fluturi: „Seară de dans mexican. / Mă simt parcă într-un cîmp smălţuit cu flori / Pe continentul american. / Două fete şi-au prins în mîini / Poalele rochiilor / Ca pe nişte aripi. / Şi dansează, uşor, / Cu paşi de adiere de april". Cristian Sîrbu, obişnuit încă din activitatea lui anterioară să descopere neîncetat razele de lumină, noul ce se anunţă îmbobocind, se păstrează şi acum un cîntăreţ al acestora. De data aceasta, are avantajul de a fi contemporan cu epoca în care visurile îndrăzneţe de altădată înfloresc impetuos. Avînd neîncetat în minte icoana trecutului mizer, el poate aprecia, în entuziaste poeme, saltul realizat în anii noştri constructori. Aducerea în , amintire a unui erou celebrat şi "odinioară —• Mihali Borş, colegul de atelier al fostului cizmar Cristian Sîrbu —ru mai pare întîmplătoare. Stînd de vorbă cu el, poetul are prilejul să noteze evoluţia ascendentă a destinului omului proletar în epoca socialistă, suferind ideea că la temelia succeselor noastre de azi stau şi sacrificiile înaintaşilor luptători. E drept că strădania lui Cristian Sîrbu de a contura cele mai diverse aspecte ale profilului actual al patriei nu sînt încununate întotdeauna de succesul maxim. Discursivitatea ucide uneori ideea poetică, aşa cum comentariul se dovedeşte şi el, în genere, superfluu, ca în unele poeme închinate vieţii industriale. Totuşi, nu arareori, Cristian Sîrbu izbuteşte să rămînă mereu în albia poeziei, ca în interesanta anecdotă Măgarul lui Malaxa în care, prin intermediul unui „vechi strungar cu haz şi ironie", evocă o trăsătură elocventă a caracterului lipsit de scrupule al cunoscutului industriaș bucureștean care acorda mai mult respect unui afin decît muncitorilor. Concluzia, plină de tîlc politic, nu e de loc deplasată. Dimpotrivă. Ea cade ca un dat necesar. Era un timp cînd pe spinarea noastră ! Se-ntelegeau măgarii intre ei. Chiar dacă versul său nu găseşte întotdeauna strălucirea optimă, chiar dacă astăzi poetul a ajuns să aibă „iarnă-n păr" şi în gîndire secrete întrebări privind anii bătrîneţii, Cristian Sîrbu continuă să fie „ostaş al primăverii“, un cîntăreţ al dragostei de viaţă. Aurel Martin Un poet militant Fiecare carte de poezie îmi oferă o imagine a autorului ei, indiferent dacă pe poet l-am cunoscut sau nu personal. Pe Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu, Demostene Botez, Marcel Breslaşu. I-am cunoscut întîi prin operele lor. E drept că uneori, omul din viaţă îmi răsturna imaginea pe care mi-o formasem despre poet. Pe poetul Ion Bănuţă îl cunosc de mulţi ani, de aceea lectura volumului de poezii „Izvoare“ mi-a oferit o deosebită satisfacţie: în poezia proaspătă de sub tipar, l-am recunoscut perfect pe Ion Bănuţă cel din viaţă. O corespondenţă perfectă între operă şi trăirile autorului ei, între om şi poet. In fiecare vers al volumului „Izvoare" l-am simţit prezent pe militantul comunist Ion Bănuţă. Aceeaşi ardere continuă, acelaşi temperament vulcanic, aceeaşi atitudine de dăruire totală pentru cauza nobilă obştească : „Lupt, ma zbat, mă frămint necontenit şi-n dimineaţa fiecărei zile fac bilanţul semenilor mei. — Cii au murit ?“ întregul volum are ritmul unui galop intens, al unui fureş viu de luptă, fiecare pagină pare o partitură eroică dintr-o gravă şi solemnă simfonie închinată omului. Poeziile scrise cu ani în urmă păstrează prospeţimea celor de azi, se încadrează perfect în conţinutul şi atmosfera întregului volum, realizînd o unitară viziune poetică. Volumul lui Bănuţă, prin tematica şi patosul său revoluţionar se situează în plină actualitate. Mesajul său poetic, uneori liniar ca tematică, este impresionant de variat ca expresie, oferind o paletă bogată a posibilităţilor lirice ale autorului. In ciclul „Cetatea tăcerii“ sau, mai ales, în poemul mai amplu „Cetatea vie" (poem dedicat Reniţei şi oamenilor ei), poetul zugrăveşte eroismul şi tenacitatea luptătorilor comunişti. In acest ciclu, dragostea, credinţa, recunoştinţa faţă de partid sînt transmise ca nişte torţe aprinse din poem în poem. Şi în fiecare poem primesc o culoare şi o căldură nouă. Remarcabil este ciclul „Cîntă o vioară“ în care Poezia „Pe-o alee-a lumii“ sau poezia care a dat titlul întregului ciclu, „Cîntă o vioară", sînt străbătute de o discretă şi pură sensibilitate, atît de înrudită cu strofa de la începutul volumului : „Pe fruntea lui granitică , în soare i-am aşezat topaze şi safire şi buzelor le-am dat cireşeamare spre-a şti ce-i dulce-n uriaşa fire". In ciclul de poezii „Pe valea Peleşului“, satira şi umorul acuzator se împletesc, zugrăvind relicvele de tristă amintire ale Peleşului de odinioară. Mai puţin realizat mi se pare ciclul de poezii „O mie de milioane“ în care puterea de comunicare caracteristică poeziilor lui Bănuţă este mult mai slabă Dacă frumuseţea expresiei, plasticitatea imaginilor îl confirma Pe I. Bănuţă ca pe un poet autentic, o anume tentaţie spre discursivitate sau prozaism facil fură din frumuseţea unor poezii ale sale, în ciuda calităţilor amintite mai sus. Desigur că poetul Ion Bănuţă, la o eventuală reeditare a poemelor sale, va înlătura cu uşurinţă urmele de zgură care distonează cu frumuseţea unor imagini puternice şi concentrate. Imagini de o asemenea prosupeţime se întîlnesc des în poezia lui Bănuţă. Volumul „Izvoare" este o realizare valoroasă a liricii contemporane, „apa lor vie“ răcorind fruntea luptătorilor încercaţi pentru construirea fericirii omului. Nicolae Tăutu Habarnam, prietenii sai şi autorul lor Creatorul lui „Villa Maleev* şi, recent, al basmului pentru copiii mici. „Intimplările lui Habarnam şi ale prietenilor săi", N. Nosov, este, fără îndoială, un scriitor îndrăzneţ. Am spune: chiar foarte îndrăzneţ. Să fii umorist şi autor pentru copii, şi porneşti deodată pe două „drumuri spinoase ale literaturii, să rişti in acelaşi timp fulgerele „ultra, principialilor — care au uitat să ridă şi incruntăturile ,,pedagogilor serioşi”, cum spunea Gorki, iată desigur cea mai bună dovadă că nu te complaci intr-o căldură comoditate. Spunind că N. Nosov e umorist nu ne referim doar la faptul că in cărţile sale ştie să fie vesel, lucru indispensabil atunci cind te adresezi micilor cititori. Cu „Intimplările lui Habarnam şi ale prietenilor săi" socotim că el pune la dispoziţia copiilor o excepţională şi originală lucrare specifică genului umoristic, pe linia celor mai cunoscuţi autori satirici de felul lui Swift. Basmul acesta este in realitate , un pretext : prin el e vizată „societatea" copiilor noştri cu toate caracteristicile ei. Prezentarea e amuzantă și adesea incisivă. Ca orice umorist adevărat, Nosov nu se poate lipsi de satiră şi el ironizează nu numai unele trăsături ale copiilor ci (folosindu-se de prilejul că cei mici ii imită pe cei mari) atacă obiceiuri ale maturilor, işi dă chiar părerea in probleme de artă (vezi ,,mormăitograful" scriitorului, Isteful şi şabloanele pictorului Tubulei). Totul in povestirea sa vine să revoluţioneze tehnica uzuală a basmului. Nici un fel de lege, a repetării, a atmosferei specifice — nu este respectată. Fantezia şi verva sunt libere. Intimplările neprevăzute se succed. Dar tocmai in această imbinare intre posibil si fantastic, in corectivul pe care-l aduc întotdeauna realitatea — basmului şi fantezia — realităţii,»constă una din cele mai interesante laturi comice ale lucrării. Eroii sunt nişte pitici, istoriseşte basmul, dar nişte pitici despre care n-are rost să spui „au fost odată" fiindcă ifi dai seama că trăiesc si te pofi intilni oricind cu ei. In oraşele lor de poveste funcţionează tot soiul de maşinării moderne: piticii merg cu automobilul, (dar pun in motor sifon cu sirop, completază basmul). Ei zboară cu balonul (*3 care îl construiesc insă după o tehnică absolut fantezistă, explică povestea). Ei au raţionalizatori şi inventatori cu ticuri, au medici care aplică tratamente stereotipe şi surori de caritate veşnic grăbite, au muncitori harnici şi leneşi, şi tot soiul de artişti. Dar toţi trăiesc intr-un univers de basm redus la scara firului de păpădie şi de aceea, dindu-şi adesea multă importanţă, sunt de un comic nespus. Fără îndoială că prin această ascuţită şi interesantă carte, N. Nosov vine să dea un răspuns celor care mai consideră şi astăzi că umoristul nu tratează copiii cu seriozitate. Trebuie să stimezi cu adevărat micii cititori, pentru ca să fii convins că ei vor pricepe subtilitatea glumei şi dedesubturile satirice ale unei astfel de lucrări. Şi copiii l-au inţeles pe scriitor. Basmul lui Nosov este azi una dintre cele mai răspindite cărţi pentru cei mici. Dar l-au înţeles şi l-au iubit şi cititorii maturi. Se ştie că influenţa umorului e adesea uimitoare. Intr-un recent film sovietic se pomenea de Niznaika (Habarnam) ca de un personaj arhicunoscut măreţul public. Intr-un timp foarte scurt,ca şi „Mister Twister list minister de Marsak dintr-o altă scriere pentru copii), Niznaika a intrat în viată și de aci in limbajul curent al oantenilor sovietici. Mioara Cremene Cronica literară EUGEN BARBU: „Unsprezece“ In timp ce toată lumea aşteaptă cu nerăbdare, şi de - o vreme chiar cu enervare, să apară Groapa, o editură mai vrednică şi poate mai decisă, publică, unul după altul, trei volume de Eugen Barbu, avînd toate trei subiecte sportive, şi chiar mai mult decît atît, avînd temă sportivă. Ceea ce va deosebi literatura sportivă de azi, socialistă, de literatura burgheză sportivă (aproape inexistentă la noi, dar destul de masivă în Occident, deşi de o calitate absolut inferioară) va fi adîncirea subiectului în direcţia sociala. zugrăvirea sportului ca fenomen specific al epocii noastre şi ca forţă capabilă de a acţiona alături de celelalte (şcoală, cultură, artă), în scopul modelării omului nou şi al ridicării maselor la o existenţă liberă, superioară, creatoare, adică transformarea lui în temă. Literatura, presa şi filmul (care a acceptat subiectul sportiv cu mult înaintea literaturii) au oglindit foarte exact denaturarea şi decăderea spiritului şi ţelurilor sportului, mare pasiune a maselor moderne, odată transformat în masă de profit şi în concurenţă negustorească după tipicul mentalităţii capitaliste ; deşi domeniu necontestat al tinereţii, paladium al bărbăţiei, frumuseţii, ambiţiilor nobile şi curajului, literatura cu subiect sportiv nu se înrudeşte, cum ar fi de aşteptat, cu literatura de aventuri şi de cuceriri, ci mai curînd cu romanul poliţist şi cu foiletonul senzaţional. Setea de cîştig a dus la profesionalizarea sportului, ceea ce l-a despărţit îr mod definitiv de idealul antic. Mercantilismul burghez a creat un tip de sportiv dizgraţios fiziceşte, cu o morală animalică, de un nivel intelectual ruşinos. Da, exploatînd, în sensul său, pasiunea maselor pentru sport, mercantilismul burghez a putut realiza, în ciuda olimpiadelor, a pentatlonului, a maratonului şi a unei întregi terminologii elene, această brută perfectă apărută exact la antipodul tinerilor sportivi ai cetăţii greceşti, care erau frumoşi ca nişte zei, aşa cum ni-i descrie Platon, pentru că prin exerciţiile copului urmăreau înălţarea sufletului şi a minţii, şi împletind atletismul cu poezia căutau adevărul, binele şi virtutea. Clasa muncitoare şi societatea socialistă reapropie sportul de idealul său antic, se caută să-l depăşească prin participarea cît mai intensă a tuturor, şi prin legarea directă a moralei sportive de morala şi idealurile colectivităţii Sportul se dovedeşte o puternică pîrghie de transformare a omului, şi regimul nostru nu se înşeală atunci cînd, măturînd monstruozitatea profesionismului, deschide sălile de gimnastică şi stadioanele cît mai multor muncitori. Un fapt moral şi social atît de important nu poate şi nu trebuie să rămînă străin literaturii, şi Eugen Barbu trebuie felicitat că i-a dat importanţa şi cinstea cuvenită în cele trei opere de dimensiuni diferite, pomenite mai sus, şi mai ales în masivul roman Unsprezece, de care ne ocupăm azi. Cu eroii lui Eugen Barbu sîntem încă destul de departe de tinerii atenieni ai epocii lui Pericles, şi aceasta nu pentru că procesul transformării morale prin sport, şi prin întreaga educaţie socialistă, nu ne-ar puteaajuta să-i egalăm destul de repede, ci pentru că autorul a vrut să ne arate acest proces operîndu-se în elementele cele mai refractare, cele mai înapoiate, cele mai degenerate, prin mentalitatea sportivă şi socială a lumii vechi. Mucală, Gică Marafet, Alecu-Inimă de porumbiel, Sandu zis „Le ştie“, zis Tat’al lor, Nicu-Vînzare bună, Galul-Tămîie etc., sînt nişte cumplite epave sociale, tineri derbedei de o corupţie morală dezgustătoare, vagabonzi infractori, «pegra» destul de ciudată de an, el, a unui orăşel de provincie, port minuscula Dunăre. Aceşti Indivizi dezmăţaţi, necinstiţi şi cinici, constituie majoritatea echipei de fotbal a unei întreprinderi socialiste din orăşel, şi începutul romanului ne arată echipa pierzînd un meci şi degringolînd din divizia B în nu ştiu ce categorie sportivă inferioară. Conducătorii întreprinderii, oameni cinstiţi, şi mari iubitori de sport, dar, cel puţin în această direcţie, cu educaţie înapoiată şi mentalitate haotică, au tolerat pe derbedei şi s-au lăsat chiar exploataţi, încurajînd involuntar gustul acestora spre indisciplină şi incertitudine. Acum, ei asistă la prăbuşirea echipei, şi caută remedile îndepârtînd pe vechiul antrenor, sportiv incapabil şi descompus, fruct al imoralităţii profesionismului sportiv, şi înlocuindu-l cu un nou antrenor, Luca, sportiv de tip nou, cu pregătire tehnică înaintată şi cu morală comunistă drîrză. Romanul ni-l va arăta pe acest Luca luptînd şi izbutind să transforme ceata descompusă de care am pomenit într-un „unsprezece“, adică într-o echipă disciplinată, pătrunsă de spirit colectiv, animată de ambiţii curate. Natural, transformarea echipei se va realiza prin transformarea oamenilor, şi educaţia comunistă manifestîndu-se prin spirit sportiv, vom vedea rînd pe rînd, pe Mucală, pe Alecu-Inimă de porumbiel, pe Gică-Marafet şi pe ceilalţi, părăsindu-şi obiceiurile şi năravurile şi încadrîndu-se în echipă, adică în viaţa nouă, de muncă şi de cinste. Natural, există şi eşecuri: Sandu zis „Le ştie“, zis „Tat’al lor“, este incapabil de redresare, otrăvit de „melancolia mocirlei“, şi îl vom vedea pînă la urmă încercînd sabotarea echipei. Procesul reeducării, readucerii la calea unei vieţi sănătoase a unor tineri ticăloşi născuţi din viciile societăţii burgheze, este totdeauna emoţionant şi autenticitatea umană nu lipseşte în romanul lui Eugen Barbu, care ne-a înfăţişat în manifestarea sportivă ceea ce este nou şi original. Dar după cum spuneam mai sus, valoarea propriu-zisă a sportului ca element de educaţie în societatea noastră nouă nu reiese în întregime, şi mai ales nu reiese în esenţă, din cauza calităţii extreme a eroilor. Aceştia fac, sub imboldul educaţiei noi, un uriaş salt de conştiinţă, iar din punctul de vedere al dezvoltării personalităţii şi al eficienţei acestei personalităţi, rezultatul, trebuie s-o recunoască şi autorul, este minim: ei ajung într-adevăr să lupte dezinteresat pentru a intra din nou în divizia B, ceea ce e mult mai mult, e altceva decît condiţia pe care o puneau la început : „două miare şi un costum de ţoale", dar sportul nu e un scop în sine, ci numai un mijloc de ameliorare a personalităţii sociale, un mijloc de a descătuşa calităţile individuale in folosul efortului colectiv. In această perspectivă, cu toate că ni se spune că Mucală a devenit un muncitor foarte priceput, iar Alecu-Inimă de porumbiel cîntă în cor şi în orchestra Sindicatului, rezultatele sînt minime. Simpla ieşire din condiţia de sub-oameni pare, cum e şi normal, să-i fi epuizat sufleteşte pe aceşti inşi. Orice alte dezvoltări, orice lărgire a noului orizont, par imposibile, mai ales că ei sunt axaţi, sunt condiţionaţi pe linia victoriei sportive. Psihologic şi epic vorbind, echipa de fotbal nu poate fi decît un prag, nu un simbol. Rezultatul ar fi fost cu totul altul, şi infinit mai interesant, dacă autorul ar fi urmărit efectele educaţiei sale sportive şi asupra unor oameni, ca să zic aşa, normali, adcă asupra unor tineri încadraţi în mod firesc în muncă şi în societate. Am fi putut asista atunci la creşteri nuanţate şi substanţiale ale personalităţii, la diferite procese de modificare morală şi intelectuală şi chiar la frămîntări specifice ale unui sportiv normal care trăieşte o viaţă mai complexă, cu planuri şi valori bine ierarhizate. Nu ştiu dacă Eugen Barbu va fi de acord cu noi, dar prin alegerea eroilor dintr-o sferă atît de joasă, dintr-un univers atît de primitiv, şi în definitiv, atît de redus, sportul îşi pierde din valoarea specifică, din problematica lui proprie, din ambiţia lui justificată de a adăuga sufletului modern un coeficient original. Cum, se poate întreba un cititor, acesta e sportul, acestea sînt problemele, frămîntările unui sportiv, acesta este portretul său?. S-a produs in romanul lui Eugen Barbu, o răsturnare ciudată: sfera sufletească extrem de redusă a eroilor a restrîns sfera de posibilităţi şi valori specifice a sportului. Problema aceasta depăşeşte însă cadrul cărţii, pentru a provoca anumite presupuneri asupra lui Eugen Barbu ca scriitor în general. Presupunem greu de făcut, dat fiind că nu cunoaştem din opera lui, în afară de acest roman sportiv, decît fragmentele din Groapa publicate în Viaţa Rominească. Totuşi pare posibil să afirmăm că scriitorul are o predilecţie pentru Ies has-fonds, pentru acea pătură de oameni cu fizionomie socială incertă,— pungaşii, vagabonzii, infractorii, epavele sociale. El îi cunoaşte bine, în comportările lor, în obiceiurile lor, şi chiar în limba lor, şi Eugen Barbu este unul din primii scriitori ai epocii noastre care reia pe o scară foarte largă studiul şi utilizarea argoului. Foarte grea încercare din care Eugen Barbu iese cu măiestrie, căci orice s-ar spune e greu să faci pe oameni să vorbească pe zeci de pagini, fără a deveni obositor sau plicticos, în felul acesta : „Trebuie să le biătuim pe şest, să nu ne prindă antrenorul, că mi-e ruşine, mă, e om subţire, nu se face. Manglitori, manglitori, da’avem şi firmă, mă...“ S-a-ncurcat cu una aseară şi nu ştiu unde a cărăbănit-o, dă el de mine, n-avea grijă. Dacă sînt pe la două la Văduva îl găsesc acolo, să vedem poate a umflat niscai lovele de la gagică şi avem ce potoli la prînz...“ etc. etc. Eugen Barbu a pus această vorbire în gura unor oameni care pot s-o rostească în modul cel mai firesc, de aceea argoul lui nu apare forţat. Nu acesta este singurul lucru rezolvat de Eugen Barbu în stil de scriitor original şi stăpîn pe mijloacele lui. S-a gîndit cineva ce poate însemna să scrii patru sute de pagini descriind antrenamente sportive şi meciuri de fotbal, cu eternele hands, ofsaid, out, dribling, pasă, corner, fault etc. fără a cădea în cea mai crîngenă monotonie, în repetarea cea mai plată şi în senzaţionalul cel mai simulat? Ei bine, Eugen Barbu a făcut-o şi a făcut-o în aşa fel, variind într-alta maniera de relatare, biciuind emoţia şi gîtuind surpriza, alternînd şi chiar amestecînd într-un dozaj foarte precis unghiurile de vedere, îneît mărturisesc că am palpitat la fiecare meci şi m-am lăsat absorbit în urmărirea tribulaţiunilor echipei Steaua în drumul ei ascendent. E mare lucru să realizezi o epică pasionantă cu acest material, şi mi se pare că autorul dă dovadă de o virtuozitate care s-ar putea dovedi excepţională pe alte dimensiuni. Interesul romanului se susţine de altfel şi prin capacitatea scriitorului de a aduce în scenă o mulţime de oameni numai pentru că sînt pasionaţi de fotbal. Şi de a ne face să întrezărim un întreg portret prin simpla lor comportare de spectatori pe stadion. Astfel apar foştii negustori, duşmani de clasă, hoţi şi sabotori, Pantelimon şi Vizante, precum şi Maligîru, directorul silozului, Mîţu, preşedintele Sindicatului, şi mai ales Maşa Mariancovici, frizer, preşedintele colectivului sportiv al întreprinderii, extraordinar Miinhausen provincial, povestitor plin de haz al unei colosale autobiografii sportive, natrtv'l inventată şi natural comic-pasionantă. Omul văzut prin pasiunea sportivă, iată un mod foarte original de a înfăţişa o lume bine cristalizată,, în care apar toate caracteristicile momentului politic şi social prin care trecem. Ciudăţenii ale creaţiei ! Omul cel mai şters al întregului roman este tocmai eroul, antrepurul Luca, al cărui Egură şi acţiune se uită cel mai repede după cum întîmplarea cea mai personală a sufletului său, Unirea nemărturisită pentru Citiră, este cea mai neinteresantă. Cu rezerva deci, a faptului că punm. eroilor în categoria negră socială, Eugen Barbu a limitat posibilităţile şi a eludat obligaţiile maxime ale temei şartului faţâ de sufletul omului de azi, noi considerăm cartea ş ca o excelentă realizare a unui subiect cu totul neîncercat pî‘a azi, şi care va trebui reluat din ce mn ce mai mult, din cer ma‘ adînc, şi de el şi de alţii. Radu Popescu