Contemporanul, iunie-decembrie 1957 (Anul 11, nr. 24-52)

1957-06-14 / nr. 24

CRITICĂ ŞI PASIUNE S­ATURATE de experienţă de viaţă, schi­ţele lui V. Ovecikin contrazic rigidita­tea idl­asificărilor şi sunt greu de încă­­drat într-o specie definită, însăşi ca­racterizarea de „schiţe“ e aproximativă. Doar una sau două dintre bucăţile volumului a­­părut în romîneşte : „Greşeala“, „A început războiul", se apropie mai mult de forma clasică a schiţei. Sunt, în general, pagini mai vechi. Prima e din 1935, — aparţine scriitorului debutant. Problema poate părea cu totul nesemnifi­cativă. Trasă la remorca dogmatismului, străvechea teorie a genurilor, concepute clar diferenţiate şi etanşe, a mai avut anii tre­cuţi o vogă trecătoare. Oferea un tablou bine ierarhizat al genurilor şi speciilor li­terare. S-a încercat, pe atunci, să se stabi­lească diferenţe certe între articol, recenzie şi cronică ori formula estetică a fo­ietonului. Fără a înceta să urmărească clasificarea di­ferenţelor dintre genuri şi specii, teoria li­terară se fereşte astăzi să le absolutizeze, e atentă la modificările istorice şi remarcă tendinţa crescîndâ către sinteze. Intr-un deosebit de interesant articol, apărut la sfîr­­şitul anului trecut în revista „Svezda“, V. Dneprov discuta convingător apariţia roma­nului modern ca un al patrulea gen, ca o sinteză între epic şi dramatic. Acest caracter al prozei lui Ovecikin de a se încadra cu greu în tiparele curente nu in­teresează numai pasiunea clasificatoare. El exprimă o tendinţă proprie scriitorului şi care se reîntîlneşte mai larg în literatura din ţările socialiste ca şi într-unele „mărturii ale timpului“ din literatura ţărilor capita­liste. Reportajul a pătruns mai de mult în roman cu Ehrenburg, Polevoi, Pozner, Stil. Alături de reportajul propriu-zis se iveşte romanul în care ficţiunea împrumută rigoa­rea documentară şi mijloacele reportajului. Schiţa şi nuvela urmează acelaşi drum. La Ovecikin sinteza dintre ficţiune şi reportaj se înfăptuieşte în dozaje şi forme variate. Scriitorul are mereu sentimentul răspunderii cu privire la exactitatea faptelor relatate, îşi interzice fabulaţia. La capătul primei părţi din „Zile de lucru într-un raion" — cea mai întinsă şi mai interesantă bucată dintr-un volum în întregime interesant — scriitorul se opreşte şi remarcă : „Schiţa nu se termină aici, deoarece e scrisă aproape în întregime pe baza unor întîmplări reale. Ar putea de­veni o povestire, dar pentru aceasta se cere împletitura trainică a vieţii... Ce hotărîre va lua comitetul regional cu privire la raio­nul nostru, cum se vor desfăşura mai tîrziu lucrurile, ce întorsătură va lua soarta oa­menilor prezentaţi cititorului în primele capi­tole ale schiţei, — toate acestea trebuie ur­mărite în viaţă. S-ar putea ca, încetul cu în­cetul, să se închege astfel conţinutul capi­­tolelor următoare". Nu e aici nici urmă de cochetărie a auten­ticului, de simulare a „filei rupte din viaţă“. Povestirile lui Ovecikin sînt efectiv rupte din viaţă. Un martor pasionat, aflat în centrul faptelor şi participînd la ele, caută să le adîncească, să le confrunte, să multiplice unghiurile. O face cu scopul arătat făţiş de a afla ce ajută şi ce frînează construcţia so­cialistă. In mai multe rînduri, ca în citatul de mai sus, scriitorul se întreabă, scrutează mersul evenimentelor, nu dă impresia că le cunoaşte dinainte ca pe un mecanism mai simplu sau mai complex remontat. Reporte­rul investighează, cercetează faptele şi oa­menii. Şi cititorul pare a le descoperi odată cu autorul. In primele pagini din Zile de lucru într-un raion, cititorul are la început impresia că între Borzov şi Martînov — pri­mul şi al doilea secretar raional de partid, este mai mult un conflict de temperamente, creat de greutatea cu care se împacă doi oameni voluntari. Cam aceasta pare să crea­dă însuși Borzov :... spune-le ce vrei, dar zi că nu putem lucra împreună. Desfășura­rea ulterioară a faptelor arată că acest con­flict are o altă anvergură. Borzov e comu­nist doar cu numele. Stilul lui de muncă despotic e cel al unui individualist care iu­beşte puterea pentru putere ca şi pentru a­­vantajele personale pe care i le procură. Cînd e scos din funcţie, caută vinovaţii în afară, se crede o victimă a istoriei. In stadiul la care a ajuns, Borzov e greu reeducabil. Pronosticul lui Martînov e sceptic : ,,N-are nici un rost să-mi pierd vremea cu el. Ar fi ca şi cum aş încerca să-l fac pe un orb să înţeleagă care e culoarea lapte­­lui“. Interesul acesta pentru fapte, cu comple­xitatea şi neprevăzutul lor, nu se transformă decît arareori în acumulare mai greoaie, în­tr-un minus de elaborare artistică. Se întîm­­plă în cîteva rînduri — chiar în Zile da lucru într-un raion — ca pasiunea reportericească pentru documentar să facă povestirea mai stufoasă, s-o ţină chiar un loc. Ovecikin ce­dează tentaţiei de a povesti amănunţit ziua de lucru a lui Martînov, pentru a arăta cum atitudinea acestuia îi face pe oameni să vie din proprie iniţiativă la raion cu cele mai felurite probleme. In genere, faptele păs­trează menirea esenţială de a extrage sem­­nificaţiile umane, trăsăturile de caracter, atitudinile personajelor, relaţiile dintre ele. In discuţiile duse acum cîţiva ani în Uni­unea Sovietică, care au inmormîntat „eroul ideal" în diversele lui variante, schiţele lui Ovecikin au fost pomenite adesea ca un ar­gument arfti-idilic. Intr-adevăr, mai ales ul­timele lui scrieri sînt la antipodul persona­jelor fabricate perfect, cu reacţiuni fără sur­priza posibilă simplist previzibile. Diversita­tea contradicţiilor din viaţă se manifestă şi în caractere. Ovecikin nu urmăreşte pitores­cul psihologic ca un scop în sine. Dar por­nind de la faptele de viaţă şi nu de la scheme de caracter, notează cum se ivesc greutăţi de apropiere, chiar ciocniri între oameni oneşti şi legaţi printr-o comunitate de ţeluri. Intervin susceptibilităţi, deosebiri de gîndire, mici vanităţi care-l fac pe Staro­­dubov să se ciocnească un timp cu preşe­­dintele de colhoz, Nazarov. Dar posibilita­tea de înţelegere e asigurată pînă la urmă de o conştiinţă partinică. Oamenii aceştia sînt de acelaşi fel. Conflictul fundamental care se regăseşte în toate schiţele lui Ovecikin are loc între iniţiativa creatoare şi rutină, pe care scrii­torul o consideră, pe bună dreptate, drept un duşman mortal al socialismului. Mereu cîte un personaj neîmpăcat se răfuieşte cu ruti­na. Caracterul şi condiţiile concrete sînt di­verse ca şi realitatea. Silanti. „Moş Gre­şeală" dintr-o schiţă mai veche, e în primul rînd un bun gospodar, cu dragoste de avutul obştesc. Risipa şi nepriceperea îl irită, e un ins, supărător pentru prea comoda con­ducere a colhozului şi pentru diferitele soiuri de leneşi, care i-au creat faima de cicălitor. Mijloacele de luptă ale lui Silanti sînt li­mitate. Cînd zeflemeaua nu ajunge sau cînd îl copleşeşte indignarea, recurge la pumni. Dar e neîmpăcat, nu capitulează, pînă la urmă se face ascultat. Martînov se loveşte de probleme cu altă greutate şi le rezolvă cu altă înţelegere. Rutina, comoditatea, mi­cile chiverniseli au, în jurul lui, posibilităţi mai subtile de camuflare. Ele se deghizează principial. Pentru a opri măcinatul în gol al birocraţiei, Martînov îi apostrofează pe cei care vorbesc în şabloane vide.­ Golubkov, instructorul regional, îl acuză că demobili­zează activul de partid, că nu respectă ho­­tărîrile de partid. Pentru a îmbunătăţi si­tuaţia în raion, Martînov încurajează iniţia­tiva unora dintre funcţionarii superiori din oraş de a pleca la conducerea colhozurilor. Problema e actuală în toate ţările socia­liste. Ovecikin însuşi a ridicat-o la adunări scriitoriceşti. In nuvelă, reacţiile unora din­tre cei ameninţaţi în comoditatea lor, ne­voiţi să-şi lase culcuşul călduţ, sînt violente şi felurite. Unii vorbesc de abuz, de încăl­carea hotărîrilor de partid, alţii vin cu cer­tificate medicale false. In toată această ciocnire dintre închistarea, comoditatea egoistă şi iniţiativa luptătoru­lui, Ovecikin dă dovadă de un curaj critic care a fost adeseori relevat. Şi în scrierile mai vechi, şi în cele de după 1953, cînd au început a se combate sistematic urmările cultului personalităţii, schiţele lui s-au dis­tins prin această îndrăzneală a criticii. Nici una din ele nu face concesie straniei concepţii care — ca şi în ierarhia îngerilor — transformase personajele în buni şi mai buni, în perfecţi şi mai mult ca per­fecţi. Multe dintre tipurile care frînează şi, conştient ori nu, tind să devieze construc­ţia socialistă, sînt prezente în schiţe. E o galerie de personaje foarte variată. Ea în­cepe cu figuri nu direct ostile, dar nici ino­fensive, de palavragii şi chiulangii. E spaima şedinţelor, palavragiul care consumă minu­tele şi orele cu adevăruri ca „Nutreţul este baza creşterii vitelor !“, „Boul este, tovarăşi, un animal de tracţiune pentru lucru“, „Por­cul, tovarăşi, ne dă carne, slănină, piele, păr de porc! Porcul este un animal foarte folositor! Dar care e atitudinea noastră faţă de porci ? O atitudine porcească, tovarăşi !...“ Este chiu­­langiul, tractoristul care adînceşte brazda doar cînd apare la orizont directorul. Sînt speculanţii de care se loveşte Serghei, trac­toristul ajuns după război ospătar la Mos­cova, ori cei care transformaseră colhozul „Lupta“ într-o moşie a lor. Cît de aspre faptele, cît de variată şi respingătoare gale­ria, schiţele nu dau niciodată impresia de negativism. Şi din acest punct de vedere, e clar răspunsul pe care-1 dau ele într-o dez­batere importantă. In practică, distincţia dintre critică şi negativism, mai ia adesea aspecte scolastice sau de contabilitate sim­plistă. Se porneşte de la credinţa că în orice operă trebuie să se regăsească proporţiile statistice din viaţă şi că, dacă într-o schiţă se află cinci personaje negative şi numai trei pozitive, imaginea devine negativistă. E un fel de a judeca nimicitor pentru satiră. N-am calculat proporţia dintre cele două ca­tegorii de personaje în schiţele lui Ovecikin. Dar impresia de stenic şi de încredere pe care ele o lasă, provine nu numai din faptul că e menţionată prezenţa lui Silanti sau Martînov, ci din acela că toate schiţele sînt scrise din perspectiva lui Martînov. Această perspectivă nu îngăduie învăluirea sau în­dulcirea faptelor. Lui Borzov sau Golubkov, celor care caută să-şi apere comoditatea, le poate conveni să acopere slăbiciunile şi gre­şelile. Martînov şi Ovecikin pretind în viaţă şi în artă critica dusă pînă la capăt. Ea nu rămîne lamentaţie neputincioasă pentru că Martînovii sînt activi în viaţă şi acţionează în sensul istoriei. , Silvian losifescu MATINEU LITERAR TUDOR ARGHEZI I­NCURSIUNE în continentul arghe­zian s-ar putea intitula expunerea criticului Ov. S. Crohmălniceanu a­supra operei argheziene, în cadrul matineului literar Tudor Arghezi, organizat de Teatrul Naţional „I. L. Caragiale". Incursiune într-un­ continent ce se descoperă mereu, cu un relief accidentat şi atmosferă niciodată liniştită, cu o climă extrem con­tinentală care cere celui ce-l străbate să fie obişnuit cu pământurile polare şi cu ni­sipurile fierbinţi. Incursiunea a fost continuată de către ac­tori ai Teatrului Naţional care au citit din versurile poetului : Aura Buzescu : Psalmul de taină ; Ma­rietta Sadova : Lingoare; Nicu Dimitriu : Dacica ; Irina Răchiţeanu : Oseminte pier­dute ; Dina Cocea : Ce vrei ? N. Gr. Bălă­­nescu : Mîhniri ; Mitzura Arghezi : Ghici­toare ; Didona Popescu : Zdreanţă ; Ga­briel Dănciulescu : Umbre; Raluca Zamfi­­rescu : Seara ; Simona Bondoc : Inscripţie pe un portret; Marcela Russu : Sfîrşit de toamnă ; Stamate Popescu : Toamna ; Mir­­cea Cojan : Inscripţie pe coteţul lui Hoţu ; Elena Sereda : Satul ei ; Tina Ionescu : Cîntec de adormit Mitzura ; C. Bărbulescu : iPătru al Catrincii. UMANITAS Cînd veţi cruzi cîntecul ciociriler pin* In pădurile Nordului, acel ţipăt sâ ştiţi că slnt eu ... raza stelei care a fulgerat pinâ la ▼oi, dar eu slnt — scrişnetul de revoltă al maselor, libertatea şi foamea de libertate, sînt eu, cînd veţi vedea un munte venind către popoare şi spunind : fiţi ca mine — să ştiţi că acela sînt eu. Pipa fumegîndă in gura bătrînului lup de mare, scoică radiind între milioane pe piaţă, inel din lanţul ridicat al unei ancore, o pînză umflată de vinturi, sînt eu. Eu sînt clopotul de schit anunţînd moartea unui pustnic şi naşterea unui copil cu fruntea de luceafăr, predispoziţia lucrurilor de a aparţine cuiva, monedă antică într-un muzeu de lingă Eufrat, plapoma cu care s-a Învelit un marchiz şi cămaşa care a ţinut de cald cerşetorului pînă în ultima clipă a morţii in ger, eu sînt. Argintiul pe tîmple de munţi cărunţi, purpură pe colib­ul creştet al Alpilor, lavină gata să cadă cu irizări de soare, sînt eu — dîra de făină linsă pe drum de munte de o porumbel sacrificat pentru inima Iul, înghiţită caldă încă de un cardiac, acela slnt eu. Toate cuvintele de împăcare Intre oameni, ce s-au rostit şi ce nu s-au rostit încă, sînt eu... şl gindurile ce vor fi gîndite de înţelepţi, eu slnt Şi toate apelurile Înflăcărate la cuminţenia şl pacea Intre oameni, sint eu. Făgăduinţa lumii de pe urmă... începutul erelor distincte şl fluxul dogoarel albastre a iubirii, sînt euj drumeţul Însetat, care ajungind la flutină vede că e plină, fluturele fecundind flori ca să răsară flori, fără ca el să înţeleagă, eu sunt, ţări­nu de pe mormintele oamenilor sărmani. Iubirea unui copil pentru al săi, ropotul de aplauze care se sparge la ieşirea din scenă a unui geniu, ropotul acela unanim, sunt eu. Dăruirea cu mari speranţe şi afirmarea fericirii, sunt eu... conştiinţa fiecăruia şi lupta tuturor pentru mai bine, eu sunt. George Demetru Pan n-a căzut, căprioară. Consiliul Superior Editorial din R. P. R. R­ECENT a avut loc şedinţa de constituire a Consiliului Superior Editorial din R.P.R. care va funcţiona ca organ consultativ al Ministerului Invăţămîntului şi Culturii. Alcătuit din reprezentanţi de frunte ai vieţii culturale, Consiliului îi revin sarcini importante în îndrumarea ideologică, politică şi artistică a activităţii editoriale. Consiliul Superior Editorial va dezbate şi va înainta propu­neri conducerii­­Ministerului cu privire la liniile mari de dezvol­tare a producţiei de carte în ţara noastră , planificarea tematică anuală şi de perspectivă, asigurarea unei proporţii juste între lite­ratura originală şi cea tradusă, prezentarea artistică şi grafică a cărţilor, dezvoltarea reţelei de edituri, relaţiile dintre edituri şi autori, probleme ale difuzării şi popularizării cărţii etc. Cu prilejul şedinţei de constituire, la care au luat parte tova­răşii : Aurel Baranga, Petru Dumitriu, Petre Grant, acad. C. I. Gulian, Eugen Jebeleanu, acad. Alexandru Rosetti, acad. Zaharia Stancu, directorii tuturor editurilor, şi cadre din condu­cerea Ministerului Invăţămîntului şi Culturii, a fost adoptat regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului şi s-a stabilit planul de activitate pe viitoarele luni. Nota si polemici C^IUB titlul Un Shelley tip 1886 Alf Adania a publicat in numărul trecut al Contempo­ranului o notă In care mă trage la răspundere pentru că in studiul meu intro­ductiv la culegerea de „O­­pere alese“ din Shelley, e­­ditată recent de E.S.P.I.A., n-am făcut apel“ și la mo­nografiile mai noi, bazate pe un amplu material do­cumentar, la care n-a avut acces Dowden“ — și la care domnia sa, printr-o fericită intimplare, a avut un asemenea acces, com­pletat cu unul de furie po­lemică prea pufin înteme­iată — după cum mă voi strădui să demonstrez. Alf Adania consideră „foarte surprinzător“ fap­tul că in studiul meu pun oarecum semnul egalităţii intre partidele whig şi tory, ignorînd părerea „is­toricului marxist A. L. Morton“ care intr-o lucra­re apărută in 1948 afirmă contrariul. Intr-adevăr, n am avut la indemină lu­crarea lui A. L. Morton, ca şi multe alte lucrări şi în­­trucit nu sunt de meserie istoric, m-am adresat spe­cialiştilor pe care i-am pu­tut consulta în această pro­­blemă. Bunăoară autorilor „Istoriei moderne" traduse din limba rusă şi publica­tă în 1954 de Editura de stat pentru literatura şti­inţifică. Referindu-se la „monopolul care se stabili­­se in favoarea celor două partide — whig şi tory“, aceşti autori scriu urmă­toarele : „Ambele partide repre­zentau direct interesele a­­ristocrafiei funciare... Cele două partide puteau să lupte între ele pentru locu­rile din parlament, pentru funcţiunile ministeriale, pentru tot felul de sinecure in aparatul de stat şi pen­­tru pensii, insă, inlocu­­induse unul pe celălalt la putere, ambele partide continuau tradiţiile stator­­nicite de întreaga politi­­că internă şi externă a claselor dominante engle­ze“... (p.139). Al doilea cap de acuzare formulat de Alf Adamia este faptul că nu l am ci­tit pe Kenneth Neill Ca­meron, care „contrazice fără drept de apel" afir­maţia mea că Shelley a în­ceput prin a se răzvrăti împotriva propriei sale fa­milii. Îmi permit să fac totuşi apel şi să nu fiu de acord cu teza lui Cameron, însuşită cu atîta­ entuziasm de Alf Adania. Cercetind atit corespon­denţa poetului, cit şi mo­nografiile existente la Bi­blioteca Academiei şi la Biblioteca I.R.R.C.S. (re­gret că n-am apelat şi la biblioteca, pare-se mult mai înzestrată, a lui Alf Adania), m-am putut con­vinge că nici bunicul poe­tului şi cu atit mai puţin tatăl acestuia, nu erau niş­te radicali. În treacăt fie spus, re­vista de literatură a mar­xiştilor americani Masses A Mainstream, recenzind un numărul pe noiembrie 1950 studiul lui Cameron despre „Tinărul Shelley“ (The young Shelley, Edi­tura MacMillan), arăta că in interpretarea biografiei poetului, Cameron are un punct de vedere freudist... In încercarea sa de a reabilita familia poetului, Alf Adamia e de altfel des­tul de inconsecvent. Acu­­zindu-mă că aş fi redus „toate neînţelegerile din­tre poet şi Timothy la niş­te simple chestiuni bă­neşti", domnia sa arată că la mijloc a fost un con­flict mult mai adine intre tată şi fiu, conflict a că­rui prelungire „a fost de­terminată în mod exclusiv de refuzul lui Shelley de a renunţa la principiile po­litice şi religioase care provocaseră eliminarea sa de la Oxford“. De acord — mai ales că, in context, nici eu nu a­­firm altceva. Cum rămine insă atunci cu afirmaţia făcută tot de Alf Adania cu numai citeva zeci de rînduri inainte, unde spu­ne că Timothy a fost un om cu vederi înaintate şi că ,,n-a pus totuşi nici el vreodată prea mult ac­centul pe ortodoxia reli­gioasă in educaţia copii­lor săi“ ? ! Un alt cap de acuzare formulat de Alf Adania este faptul că, ignorînd ,,monumentala monografie Shelley a lui Newman Ivy White", am dat o interpre­tare greşită şi chiar „ri­dicolă“ atentatului săvirşit la Tanyrallt ‘împotriva po­etului. Bizuindu-mă pe mărturiile cîtorva contem­porani şi pe propriile afir­­mafii ale lui Shelley, mi-am permis să emit ipo­teza că atentatul ar fi pu­tut avea la bază şi motive politice, ştiut fiind faptul că la Tanyrallt, ca şi aiu­rea, poetul a desfăşurat o intensă activitate socială care nu era pe placul au­torităţilor. Ipoteza mea pare să fie greşită, in lu­mina descoperirilor făcute de Newman Ivy White in lucrarea sa, pe care n-am avut-o la indemină. Rămi­ne de văzut cît adevăr cu­prind aceste descoperiri. Alf Adania, avind acces la ultimele lucrări de exe­geză sh­el­ey­ană, îmi re­­proşează că am pus la baza studiului meu un ma­­terial informativ învechit, de pe la 1886, cînd a apă­rut cunoscuta monografie a profesorului Edward Dowden. Ţin să precizez că am folosit şi alte sur­se şi in primul rind co­respondenta poetului, măr­turiile sofiei sale şi cele ale prietenilor săi apro­piaţi : Hogg, Peacock şi Trelawney. Fireşte că aş fi preferat să consult­­întrea­ga bibliografie existentă in această problemă, dar a trebuit să mă mulţumesc cu lucrările aflate in bi­­bliotecile amintite, in pe­rioada documentării mele (1954—1955). De altfel, monografia prof. Dowden, deşi scrisă la sfirşitul secolului trecut, nu merită cituşi de pufin discreditul aruncat asu­­pră-i de către Alf Adania, de la înălţimea unor lu­crări mai noi, cărora Iu­di, după părerea mea, ui­mir cam exagerat. Cu egală îndreptăţire, Alf Adamia ar fi putut spu­ne că studiul meu despre Shelley e demodat şi prin faptul că porneşte de la cunoscuta afirmaţie a lui Marx, care socotea că poetul „era un revoluţio­nar înnăscut şi ar fi făcut totdeauna pane crin­­avan­garda socialismului". Marx a murit in 1883 şi a făcut această afirmaţie probabil cu mulfi ani înainte, să zi­cem in 1868, astfel incit Alf Adania ar fi putut să-şi intituleze nota : „Un Shel­ley tip 1868“. Nu cumva s-a învechit şi părerea lui Marx despre Shelley ? In sfirşit, fin să-l feli­cit pe Alf Adam­a pentru pirueta finală pe care o face, după vehementa sa diatribă. Neputînd să des­fiinţeze total volumul meu de opere alese din Shelley,­­domnia sa recunoaşte că „în linii generale, nu nu­mai selecţia, dar şi tradu­cerea operelor alese, al căror autor este tot Petre Solomon, nu lasă de dorit, umplind un mare gol in rafturile bibliotecilor noas­­tre“. E ca și cum un doctor ar tăia capul unui pacient care are o măsea stricată și ar exclama apoi că ră­posatul avea o inimă bună... Petre Solomon Un Shelley tip 1868 Al. SADOVEANU in concediu la Barviha — Moscova. Cronica literară MIHAI RALEA: Scrieri din trecut I­n ultimii trei,patru ani, numele lui Mihai Ralea a început să a­­pară din ce în ce m­­ai des în coloanele presei literare ca şi pe coperte de cărţi, e un fapt îmbucură­tor, dar de care trebuie să ne bucu­răm şi să profităm repede, căci acest om are, din cauza preocupărilor lui multilaterale, a curiozităţilor şi gustu­rilor variate, o orbită foarte largă al cărei parcurs îl face să traverseze mai toate zonele culturii, marcîndu-şi pre­zenţa în fiecare printr-o afirmare stră­lucită, apoi abandonînd-o sau lăsînd-o în umbră, pe măsură ce pătrunde în­­tr-alta: întoarcerea, în fiecare, e sigură, dar e neprecizată..Această alternanţă de prezenţă pasionată şi absenţă to­tală in multiplele sale manifestări pu­blice a nedumerit pe cei mai mulţi cititori şi a intimidat orice veleitate de fixare a portretului său. Ce este calea ? Care este trăsătura fundamen­­tală, caracteristică, a personalităţii şi a operei sale? Iată, de pildă, ce cărţi a publicat el în i­timii trei ani : un extremul occident, un jurnal de călătorie. Caracterul antiuman şi antiştiinţific al psihologiei burgheze americane, o expunere teoretică şi o critică ştiinţifică de specialitate; Cele două Frânte, carte de filozofie a istoriei şi a cult­urii ; G. Ibrăi­­leanu, o crestomaţie însoţită de un amplu studiu istoric, critic şi teoretic. Acum, întrebe-se cititorul, din nou : ce este calea ? Memo­rialist ? Om de ştiinţă, savant, specialist în psihologie? Filozof al culturii? Istoric şi critic literar ? Dificultatea unui răspuns precis devine încă şi mai acută cînd constatăm că jurnalul de călătorie, scris în notă de mare dispo­nibilitate sufletească proprie turistului şi plin de pagini de o mare şi ori­ginală frumuseţe descriptivă, e totuşi îmbibat de critică socială şi analiză de moravuri şi suflete, în timp ce cartea de specialitate privitoare la şcoala psihologică din Statele Unite cuprinde neobosite incursiuni în estetică şi politică, iar Cele două Frânte conţine pagini de filozofie politică alături de considerente etnografice şi de capitole întregi de istorie şi critică literară amănunţită. Aceeaşi caracteristică o prezintă întreaga operă mai veche a lui Ralea, mărturisită în numeroase volume, ca şi în foarte voluminoasa activitate publicistică, din care el a selectat materialul celor două volume de Scrieri din trecut, apărute azi la E.S.P.L.A. Autorul a încercat, împotriva substanţei intime, specifice, a personalităţii sale, o separaţie a obiectului, o sistematizare și o organizare a textelor după criterii obiective, grupînd în­tr-un volum scrierile din trecut „în filozofie“, iar în al doilea pe cele „în literatură". S-ar părea deci că numai acesta din urmă intră în sfera cronicii noastre și că de celălalt ne putem, public, dezinteresa. Ce iluzie ! Iată titlul unui subcapitol : invenţie şi Justiţie. έşi iată întregul său conţinut : „Invenţia e justiţia aplicată in ordinea ştiinţi­fică. Aspectele neglijate ale fenomenelor, aceste cenuşerese ale adevărului, merită totdeauna o soartă mai bună. Atunci inventatorul, ca un făt-frumos, le face dreptate şi le scoate la lumină. Invenţia e procesul care aduce un verdict în favoarea faptelor năpăstuite". O asemenea însufleţire, prin ima­ginile cele mai verificat poetice (cenuşereasa, făt-frumos, lumină, soartă), a unu­i simplu şi general act al spiritului, ţine în mod neîndoielnic de artă. Ralea a situat totuşi acest mic poem simbolic,,în filozofie“, unde a făcut loc şi acestei lirice confesiuni : „Stilul fiecărui autor, ca şi diferitele instrumen­te muzicale, are u­n anumit timbru. Unii au langoarea dureroasă a violon­celului, alţii senzualitatea viorii, alţii complexul vag şi tulburător al pia­nului, in fine unii stridenta piculinei, răguşeala fagotului ori scandalul surd al tobei. Acest timbru, care e acela al sufletului scriitorului, ii simt de la începutul lecturii. El îmi face antipatic ori simpatic autorul, după misteri­oasele legi inconştiente pe care nu le cunosc. Poate fi cineva genial. Ce pot face dacă mi-e nesuferit timbrul piculinei ?“ Filozofie, această îneîntătoare mărturisire de subiectivism arbitrar, în care înseşi termenii declaraţiei sînt senzuali, plastici şi înşiruiţi într-o ordine de voluptoasă cochetărie ? Filozo­fic, desigur, dacă aşa vrea autorul, dar această filozofie exprimă în­ primul rînd o natură de artist, care explodează în sensibilitate şi se cristalizează în stil, şi ca atare ţine de literatură prin unele din caracteristicele ei cele mai vizibile. De aceea, nimeni nu poate separa cele două volume de Scrieri din trecut, fără a provoca sfărîmarea unui portret al autorului posibil şi întreg numai prin reunirea tuturor preocupărilor şi manifestărilor sale di­verse într-o armonie dinamică şi dialectică de om de cultură, dotat cu un mare talent şi literar, totdeauna deschis în faţa ispitei inepuizabile a vie­ţii. Cam aceasta ni se pare a fi calea, şi că este scriitor, filozof, psiholog, moralist, critic literar şi luptător politic, iată ce nu infirmă de loc, iată ce confirmă, dimpotrivă, cu tărie, existenţa şi valoarea unei concepţii despre viaţă şi despre lume care i-a dat cea mai sigură busolă şi cea mai consec­ventă orientare într-o plutire de aproape patruzeci de ani pe oceanul idei­lor şi al luptei pentru adevăr, frumuseţe şi dreptate socială. Totuşi, această personalitate multiplă şi-a concentrat adeseori focurile asupra fenomenului literar, şi aceasta s-a petrecut mai ales în anii cînd calea şi-a început activitatea la Viaţa Romînească, apoi confundîndu-se cu spiritul ei, a reprezentat o nouă etapă în dezvoltarea acestei reviste, etapa dintre cele două războaie. In redacţia şi în paginile Vieţii Romineşti, do­minate atunci de puternica personalitate a lui Ibrăileanu şi bucurîndu-se încă de fidelitatea absolută a cîtorva mari talente scriitoriceşti, printre care Sadoveanu, Galaction, Pătrăşcanu, Topîrceanu, Demostene Botez, se poate afirma că studiile şi articolele lui Raica au adus un fior nou, făcut din modernitate în pregătirea intelectuală şi viziunea teoretică, din talent ex­cepţional în expresie, şi dintr-un orizont nou, cu mult mai larg decît al ilustrului său înaintaş, deschis fenomenului literar şi estetic. Dacă Viaţa Romînească a putut păstra contactul şi pasul cu dezvoltarea generală a spi­ritului intelectualităţii româneşti între cele două războaie, aceasta, se dato­­reşte desigur lui Ralea, care a înţeles între altele şi necesitatea stringentă şi simbolică de a muta redacţia revistei de la Iaşi la Bucureşti şi de a infuza paginile ei cu un spirit nou, spiritul unei aspiraţii şi al unei concepţii dinamice şi lucid realiste. Nu trădînd, dar îmbogăţind masiv şi adaptînd ferm spiritul ibrăilenist, Viaţa Romînească a devenit, la Bucureşti şi în scurt timp, o revistă de stînga militantă, şi aceasta datorită faptului că Ralea a orientat-o spre o legătură directă, din ce în ce mai strînsă, spre o sinteză superioară între activitatea literară şi lupta politică. Toate acestea nu se enunţă explicit în studiile literare republicate azi de Ralea, dar se desprind clîr şi limpede din ideile mînuite de el. Astfel încît, nu mai e nevoie să insistăm asupra faptului că Ralea se situează pe poziţia esteticii materialiste a liniei Gherea-Ibrăn­eanu şi nici măcar asupra faptului că la baza întregii sale concepţii despre cultură stă imperativul dinamicei istorice şi sociale, începuturile teoretice ale lui Ralea vădesc această preocupare în prima sa carte, teza de doctorat tratînd despre ideea de revoluţie în doctrinele socialiste. Puţini scriitori şi intelectuali încă nu direct legaţi de clasa muncitoare şi de partidul comunist au utilizat atît de frecvent ca Ralea termenul de revoluţie în scrierile lor din acea epocă, vor­bind fie de poezie, fie de politică, fie de morală, găsindu-1 înfăptuit sau pre­­vestindu-1 sau reclamîndu-1, cu aceeaşi convingere în viaţă sau în teorie. Interesant este de constatat şi de simţit şi de gustat cum Raiea a e­­voluat organic, liber, cu bucuria şi chiar cu voluptatea intimă de a desco­peri şi a verifica un adevăr din ce în­ ce mai cuprinzător, spre dialectica materialismului, spre punctul de vedere marxist. In aceasta a constat elementul de modernitate de care pomeneam mai sus şi care constituie unul din cele mai importante aporturi aduse de ei spiritului Vieţii Româneşti, în aceasta mai mult decît în faptul că el a fost primul care a adus în discuţia criticii literare cîteva din cele mai noi fenomene şi nume ale literaturii euro­­pene şi romîneşti. Cel dintîi el a făcut, de pildă, prezentarea pe tărîmurile noastre a lui Marcel Proust, care avea să exercite mai tîrziu o influenţă atît de masivă şi atît de contradictorie asupra unora din scriitorii noştri, dar e de văzut, şi de admirat, că studiul lui Ralea asupra lui Proust este un studiu critic, în care, fără brutalitate dogmatică şi cu un gust desăvîrşit, el recunoaşte atît genialităţile cît şi rătăcirile marelui romancier francez, şi mai ales, prin analiza bazelor filozofice bergsoniene ale acestei opere me­morabile, schiţează cu precizie impasul viitor al metodei proustiene. Şi mai­­ interesant pentru noi este articolul publicat asupra lui Arghezi imediat după apariţia Cuvintelor potrivite, adică în momentul în care mai toate spiri­tele, ale admiratorilor ca şi ale detractorilor, se găseau nedumerite şi fă­ceau cu timiditate primii paşi spre analiza acestui adevărat eveniment poe­­tic, începînd evident, de la periferia expresiei poetice. Utilizînd atunci toată capacitatea de încadrare oferită de concepţia socială ştiinţifică, aparatul său de psiholog, şi încredinţîndu-se cu îndrăzneală emoţiei sale personale, Ra­lea a emis asupra lui Arghezi cîteva judecăţi peste care nici azi, după trei­zeci de ani, nu se poate trece. Prima caracterizare a structurii poetice a lui Arghezi, formulată astfel : o mare energie sufletească lipsită de facilitatea de exprimare; un formidabil elan oprit un moment în desfăşurarea lui de o neputinţă de realizare, — constituie una din cele mai fine şi mai pătrun- , zătoare observaţii din câre s-au făcut asupra marelui poet, care explică mult ■ din ciudăţeniile primei baze poetice argheziene şi dau cercetătorului de azi , o cheie psihologică de cea mai mare valoare. Idem, pentru spiritul monahal, , pentru anarhismul, pentru pesimismul arghezian din acea fază, idem pentru identificarea fondului naţional secret al poeziei lui Arghezi (direcţie în care se mai pot afla şi alte elemente). In acel moment, cînd toţi criticii şovăiau, calea a avut curajul să afirme : D. T. Arghezi e cel mai mare poet al nos­tru de la Eminescu încoace, îmi închipui că e o mare bucurie pentru el să-şi vadă azi confirmată, cu atîta strălucire, o judecată curajoasă emiri în plină explozie a unui poet căruia nu i s-a mai găsit de atunci o altă, superioară, calificare. Şi aşa mai departe, pentru Ibrăileanu, pentru Topîrceanu, pentru Balzac („Cousine Bette“), pentru Goethe şi pentru Thomas Hardy, — aşa numitele portrete literare ale lui Ralea dau satisfacţia unei perspicacităţi şi a un­ei­­ originalităţi care onorează spiritul său critic. Altceva dă însă o şi mai mare satisfacţie şi asupra acestui punct aş fi vrut, în fond, să insist, dacă perso­­nalitatea lui Ralea nu ar pune, înaintea ei, o activitate plină de variaţie şi ■ ispite. Talentul său literar, talentul său de scriitor dă cea ma mare satis­facţie şi e de mirare, într-adevăr, că Lovinescu, un om care se căznea să scrie frumos, un om care adeseori a scris frumos, un om care, în orice caz, a înţeles importanţa talentului literar în exercitarea funcţiei critice, nu a recunoscut esenţa literară subtilă şi rară a acestui critic nou : se vede că­­ esteţii puri erau mult mai sectari, mai intoleranţi şi mai fanatici decît „a-­­­vocaţii“ frămîntărilor sociale şi ai aspiraţiilor populare. Cum nu s-a obser-­­ vat atunci că stilul lui Ralea reprezenta o formulă r­ouă încă pe meleagu­rile noastre, forn­ulă pe care aş numi-o emoţionarea ideilor, însufleţirea lor prin imagini, prin ceea ce Valéry numea „armele vrăjite“ ale poeziei, şi aceasta nu pentru a le răpi preciziunea prin vagul aşa-zisei trăiri haotice, ci pentru a le accentua valoarea prin neîncetata lor raportare la valorile sufletului şi ale vieţii ? Calea acestei intelectualităţi inventive, emoţionate şi discrete, l-a dus pe Raiea la formulări aforistice de cea mai pură origi-­­ nalitate şi l-a ferit în acelaşi timp de exerciţiul steril al paradoxului, care­­ este rezultatul disperat al funcţionării inteligenţei în afară de viaţă. In ciuda originalităţii surprinzătoare, scăpărătoare, formulările lui Raica cu­prind un adevăr, un acelaşi adevăr de sănătate morală, de pietate în faţa legilor adînci ale vieţii, de admiraţie proaspătă pentru elanul omului spre bine şi frumos. Scrierile din trecut dau o mare bucurie cititorului nou, intelectualului de azi, care observă tot ce nu s-a observat atunci, şi provoacă un regret celor din tagma şi din meseria noastră : acela că Ralea, solicitat în atîtea direcţii, nu a rămas mai fidel literaturii, căreia l-a dat mult, dar i-ar fi putut da şi mai mult. Poate însă că de aci înainte, el va fi mai prezent în acest domeniu, în care generaţia nouă îi recunoaşte un merit şi îi sugerează un rol pe care mulţi din generaţia sa au fost fericiţi să-l vadă că-l uită. Radu Popescu Literatură

Next