Contemporanul, ianuarie-iunie 1961 (Anul 15, nr. 1-26)

1961-01-06 / nr. 1

Şantier editorial (Editura Tineretului) • Primele apariţii în noua serie a colecţiei „Biblioteca Şcolarului“ vor fi: Teatru de I. L. Caragiale, Scrieri alese de Gheorghe Asachi, Letopise­ţul Ţării Moldovii de Grigore Ure­che, Moş Teacă de Anton Bacalbaşa, Pagini alese din opera lui Duiliu Zamfirescu şi o culegere intitulată Proza Contemporanului. ® In colecţia „Scriitorii patriei po­vestind copiilor“ apar volume de Tu­dor Arghezi, Victor Eftimiu şi Ion Agîrbiceanu. ® In colecţia „Cele mai frumoase poezii“ vor apărea volume de Artur Rimbaud, Petőffi Sandor şi Ioszef Attila.­­ Va ieşi în curînd de sub tipar un volum de versuri vechi şi noi de A. E. Baconsky. • Scriitorul Ştefan Luca a predat editurii manuscrisul romanului Balul intelectualilor. Sub tipar se găseşte nuvela sa Noaptea, tradusă în limba sîrbă. • In colecţia „Oameni de seamă“ apar în primele luni ale anului mo­nografiile Carol Davila de I. Wein­berg şi Byron de Vera Călin. • Nina Cassian are sub tipar un nou volum destinat copiilor, intitulat încurcă lume. • Viaţa de ieri şi de azi a Olte­niei este înfăţişată de Ilie Purcaru în volumul său de reportaje Ev nou în ţara banilor, care se găseşte sub tipar. • Cele zece schiţe ale lui Costa­­che Anton care apar în curînd reuni­te în volum se inspiră din viaţa şco­larilor. Tinerii dramaturgi şi actualitatea N­umărul tinerilor care vin spre teatru nu este nici fără sem­nificaţie, nici fără ur­mare, fiindcă ei sunt chemaţi să îndepli­nească intr-o dramaturgie un ofi­ciu mult mai complex decît o simplă îmbogăţire a repertoriului. Chiar dacă primele lor încercări sînt nedesăvîrşite, chiar dacă ta­lentul lor nu atinge treapta la care au năzuit să ajungă din cea dinţii clipă şi din­ d­inţii să­ritură, prezenţa lor înseamnă mai totdeauna un fapt creator. In adevăr, ei aduc, de­ obicei, un curent de­­ pasiune apt să biruie insuficienţe artistice, se apleacă asupra unor zone de viaţă mai puţin cercetate, sau descoperă noi sensuri intr-un şir de fapte pe care ne obişnuisem să-l vedem sub un singur aspect. Ceea ce este tînăr şi viguros în arta lor îi îndeamnă apoi să respingă ceea ce, între timp, a devenit în mod inerent schemă sau clişeu. Am urmărit de aceea cu satis­facţie afişele, destul de numeroa­se, care în anii din urmă anunţau apariţia unor nume noi, mai ales că aproape toţi cei cîştigaţi de scenă nu depăşiseră vîrsta de 30 ani. Dorel Dorian, I. D. Şerban, Şte­fan Iureş, Beno Dumitrescu, Ion Dragomir, Aurel Storin au păşit, pe drumul fascinant dar şi plin de asperităţi al teatrului, foarte de curînd, după o activitate în proză, in lirică sau în gazetărie, care nici ea nu acoperă spaţiul prea multor ani. Fireşte că rezul­tatele artistice obţinute sunt di­verse şi — îndrăznim să spunem — neconcludente încă pentru în­treaga lor capacitate de creaţie. Analizate cu prilejul reprezen­tării lor, piesele acestor tineri s-au bucurat de un examen larg şi care, poate, nu e necesar să fie reluat. Merită, însă, semnalat altceva, şi anume partea lor de contribuţie la eforturile generale ale dramaturgiei noastre. Ar în­semna să le acordăm o infaman­tă reducere de „tarif critic“ dacă le-am preţui lucrările ca nişte piese ce nu au de ce să fie puse alături şi confruntate cu cele ale dramaturgilor consacraţi. Nu avem de ce să facem asemenea discrimi­nare, dimpotrivă, suntem­ datori să reţinem şi să subliniem aportul lor distinct. Noutate e un cuvînt­­cheie în aprecierea operelor lor, un cuvînt, pe care nu avem de ce să-l evităm, un cuvînt poate prea larg în înţelesuri, dar căruia, ori cei dinţii, pot să-i dea un sens precis, definit. Doar ştim foarte bine că o carte nouă înseamnă în punctul ei de plecare un act de profesiune ideologică, şi, ca atare, îşi defineşte locul prin delimitări şi negaţii. Sub acest raport cele două pie­se ale lui Dorel Dorian constituie un prilej nimerit de discuţie. Auto­rul acesta în creaţia căruia trece­rea de la o piesă la alta s-a făcut subit şi neaşteptat (Dacă vei fi în­trebat era mai curînd o lucrare de abilitate dramatică, iar Secunda 58 mai curînd o lucrare de obser­vaţie şi de reflexie), se dovedeşte dornic să desprindă o lumină nouă din experienţa anilor noştri. Se­cunda 58 tinde să deschidă o per­spectivă asupra celor ce muncesc pe şantiere şi să ilustreze citeva frînturi dintr-un proces de matu­rizare a conştiinţelor, care se de­­săvîrşeşte nu fără greutăţi şi nu fără rezistenţe. Cei doi fraţi, unul — Banu Mareş,­­grav, meditativ, disciplinat lăuntric şi pătruns pînă în cel mai înalt grad de sim­ţul răspunderii faţă de toţi şi toa­te), celălalt — Ştefan Mareş (cu mişcările sufleteşti incerte, „debu­­solat“, capricios, avînd orgoliul exploziv) care duc pe umerii lor o bună parte din sensurile piesei, ca şi Lupu Aman, (omul de par­tid a cărui severitate e o formă de iubire) sau Domnica Rotaru (în a cărei comportare se colorează viu elanul şi puritatea unui su­flet generos) sunt personaje din lumea noastră. Ele dezbat pro­blema responsabilităţii în termeni noi şi acest lucru nu poate trece nebăgat în seamă. Individualitatea lor aparte caută să se desluşească de-a lungul unui şir de împrejurări inegale ca tensiune, uneori învăl­măşite, dar mereu tumultuoase. Putem imputa scriitorului că ac­cidentul care declanşează conflic­tul­­la un combinat, intrat par­ţial în funcţiune, o avarie între­rupe curentul destinat alimentării unei mine şi cineva e vinovat de a nu fi restabilit contactul decît în secunda 58) rămîne insuficient explicat în cauzele lui psihologi­ce. De ce a întîrziat Ştefan Mareş să repare avaria şi cum a luat fiinţă sub presiunea colectivului inspirata lui hotărîre de ultimul moment, prin ce joc de revelaţii lăuntrice s-a convins că trebuie să procedeze astfel — sînt între­bări la care piesa ne dă un răs­puns nesigur. După cum putem să reproşăm autorului că trece prea iute asupra clarificării morale a aceluiaşi erou. Dar nu putem să nu observăm că noile relaţii so­ciale sunt urmărite de un ochi atent şi sensibil şi că dramatur­gul arată cum ele se constituie în viaţa oamenilor intr-un suport intim. Este apoi meritul său că a pus sub focurile rampei un ma­terial delicat, fluent cum e acela al schimbărilor în conştiinţă şi în sentimente, iar personajele sale sunt învăluite intr-un abur de poezie care e parcă făcut de pro­pria lor respiraţie. Chiar dacă scenariul faptelor are imprecizi­­uni şi este pe alocuri lipsit de ritm, sunt în el rezerve de emoţie care îl disting. Şi mai cu seamă se simte că autorul e interesat de noile relaţii umane, că vrea să le reconstituie printr-o viziune ar­tistică originală. Este o bucurie să scrii o piesă interesantă şi tăgăduitoare şi este una şi mai mare să te desparţi de ea pentru a o depăşi. Vrem să credem că aşa se vor petrece lu­crurile şi în cariera artistică a lui Dorel Dorian, începută sub semne atît de bune. Conducîndu-ne mai departe după acelaşi criteriu al noutăţii, vom descoperi şi în alte lucrări dra­matice datorate tinerilor tendinţa de a surprinde în adîncime noile configuraţii în care se dispun, în societatea noastră socialistă, rapor­turile între oameni. Uneori, însă, o ispită îi ia locul şi este cazul să vorbim despre ea, fiindcă tenta­ţia de a rescrie cu mijloace pro­prii fapte şi eroi cunoscuţi din alte piese fără un spor de inedit şi de profunzime ni se pare re­probabilă. Vedem în această ale­gere de destin artistic nu atît un simptom de neputinţă cu­ o aple­care spre confortul intelectual şi spre facilitate şi tocmai de aceea ne îngăduim să o condamnăm cu mai multă asprime. Iată, de pildă, piesa lui Ion Dragomir Stînca miresei. Totul sau aproape totul aminteşte în Stînca miresei de lucrări drama­tice jucate cu ani în urmă. Scrii­torul merge pe un drum învăţat, sfios în iniţiativă, iar în întîmplă­­rile şi eroii piesei sale întîlnim sedimentate puternice amintiri. Nu vom spune nici o clipă că nu sînt oameni de azi eroii săi. Fi­zionomia lor ne este însă foarte cunoscută. Lipseşte încercarea de a afla ceva nou. La urma urmei, faptele puteau fi încă odată po­vestite cu condiţia expresă ca ele să dobîndească un relief mai preg­nant. Or, lucrurile nu stau aşa. Dimpotrivă, intriga (un tînăr me­dic, curajos şi decis să-şi împli­nească misiunea, înfruntă şi în­vinge intrigile felcerului care cau­tă să coalizeze satul împotriva sa, folosindu-se de întunericul unor minţi şi de buna credinţă a alto­ra), personajele (doctorul bun, ini­mos, lipsit de experienţa vieţii şi triumfător prin lumina pe care o iradiază, felcerul — făptură abjectă, învechită în rele, gata de cele mai monstruoase crime), sunt expresia îngroşată a acelor lucrări drama­tice ştiute şi recunoscute. Căci în versiunea tînărului dramaturg care iubeşte şi cultivă emoţiile tari şi situaţiile excesive — pe scenă se îngemănează moartea, furtunile, exploziile dinamitei — ceea ce spuseseră înainte alţi scrii­tori este reprodus, fireşte, cu mij­loace artistice mai puţin exersate. N-am vrea să se înţeleagă de aici că­ autorul este lipsit de cali­tăţi. El are posibilităţi să con­struiască o intrigă, să numească trăsătura fundamentală a unui caracter, ştie să vadă teatral o situaţie. Tocmai de aceea el e da­tor să-şi remanieze metoda de lucru străduindu-se să adînceas­­că prin înţelegere fenomenul con­­temporan, înfruntînd riscul de a fi personal şi căutîndu-şi un drum propriu. Acest drum este, fără în­doială, mai greu, dar e singurul care poate duce la o victorie de artă. Ion Dragomir are multe lu­cruri de cîştigat şi sperăm că şi le va cîştiga. Dar are un lucru de pierdut, şi acela este ispita de a spune încă odată şi la fel ceea ce alţii au spus înaintea sa. Intr-un anotimp apropiat, ti­­­­nerii dramaturgi de care am vor­bit aici, ca şi ceilalţi de care nu am putut vorbi ne vor da, desi­gur, ocazia să-i reîntîlnim. Va fi atunci un prilej să vedem care este forţa lor de regenerare artis­tică, care sunt însuşirile lor crea­toare. Totul depinde de ei, de pu­terea cu care se vor solidariza cu problemele timpului nostru, des­coperind unitatea organică, de fa­milie, a adevărurilor lui, însumînd în opere cu resurse personale de expresie o experienţă nouă şi pa­sionantă de viaţă. Atunci ca şi acum, vom căuta în creaţia lor, din realitatea care ascunde în ea atîtea feţe, pe cea mai puţin cu­noscută, pe cea mai tînără şi pe cea mai semnificativă. B. Elvin Simple citate... ....O femeie ucide un neamţ cu andreaua din păr — gestul este numai pomenit, pe primul plan stînd atmosfera în care are loc această răzbunare“. Deci, atmosfera stă pe primul plan ! (Al. Oprea: Stiluri şi tendinţe în proza tinerilor din Gazeta literară nr. 49/351). • ...„Pun rămăşag — am zis — că o să ploaie (...) Şi eu cătam tertipul să ajung,/ S­ă nimeresc cumva lingă Ancuţa/ Ce tînără, fiind el drumul lung (...) Estimp, de zor Ancuţele-a­­mîndouă/ turnau în oale nouă chih­­­lim­barul(...) Se vede că e greu citi­­tu-n stele/ ori e domnia sa un nătă­­fleţ !“... (Marin Şt. Sorescu: „Oamenii Mă­riei Sale", Iaşul literar,, nr. 11). EUGEN MIHAESCU: Ilustraţii la volumul Reportaj cu ştreangul de gît de Iulius Fucik (Expoziţia anuală de grafică) Scriitorul Malter Károly la 70 de ani Tt,T»'VTr,VAI calendarul îndrăzneş­­[\| te/să afirme că .Malter Karoly a .'împlinit 70 de ani. Căci scriitorul a rămas, în pofida anilor, mereu tînăr. Nu de mult a terminat un manuscris şi a început un altul. El consideră că a scris pînă acum mica puţin, deşi bibliografia sa cuprinde douăzeci de titluri : romane, nuvele, mese de teatru, studii literare. Care e­ secretul tinereţii sale? Umorul şi lupta. Acestea sînt, de altfel, trăsăturile caracteristice întregii sale cariere scriitoriceşti. Nu întîmplător el şi-a intitulat volumul de nuvele alese, care a văzut nu de mult lumina ti­parului,'Surisuri de luptă. "Molter Ká­roly nu este un povestitor jovial, inofensiv, de anecdote, deşi scrierile sale sunt străbătute de un lirism gra­­ţios şi­ fin. El consideră rîsul o armă de luptă­­ascuţită,­­pe care a îndrep­tat-o, în prima jumătate a secolului nostru, împotriva burghezilor parve­­niţi, a micii burghezii filistiene, îm­­potriva­ vechii orînduiri sociale şi a moravurilor ei respingătoare, inuma­ne. Nefrarijioratele sale povestiri, pie­­sa Perpetwim mobile întruchipează a­­ceastă­ tendinţă. Molter nu l-a zugrăvit numai pe micul Trturchez caraghios din provin­cie, ci şi­­faţa hidoasă a capitalismu­lui, mai ales în romanul Metania S. A. Deşi, pe Alocuri, tributar ,unui ro­mantism idealizant, majoritatea lu­crărilor sale sunt create sub semnul realismului critic. Scrierile lui Molter Károly emană un urbanism profund. Scriitorul a ur­­mărit­, atent mersul vremii, iar în perioa­j de, fascizare a țării vocea sa a dobîndit accente noi, mai com­bative. Nuvela Sa­­Farmerce (Etalon de rasă) cheamă­ la luptă împotriva ra­­sismului, în 1938 îi apare romanul Tibold Marton în care combate con­cepţiile rasiste, naţionalismul, şi pledează pentru frăţia tuturor oame­nilor­­muncii aparţinînd diferitelor naţionalităţi. Molter salută eliberarea ţării noastre, drept cel mai măreţ eve­niment al vieţii saie. Se alătură din primul moment acelor intelectuali care, urmînd cuvîntul partidului, luptă în primele linii pentru victoria socia­lismului. El desfăşo­ară o intensă ac­tivitate facială şi în acelaşi timp îşi continuă­­cu forţe înzecite activitatea creatoare.“­ Ca profesor de liceu, iar, mai tîr­­ziu, profesor universitar, Molter a ştiut să sădească în inimile multor generaţii tinere dragostea de progres. Cu mult înainte de eliberarea ţării, el a ţinut conferinţe în faţa munci­torilor adunaţi în căminul muncito­resc din Tg. Mureş, oferind totodată sprijinul său tinerilor scriitori şi poeţi comunişti, printre care şi neuitatului poet Salamon Ernő-In literatura ţării noastre, Molter Károly se afirmă ca un scriitor cu­rajos şi interesant, ca un luptător inimos şi consecvent. Beke György CUVINTE MUMIFICATE . Li..o. aIŞTII au scris multe despre istoria cuvintelor, de­spre evoluţia sensului lor, despre naşterea şi dispariţia lor. Dar des­pre mumificarea cuvintelor, des­pre cuvinte-cadavre, despre cu­vinte faţă de care trebuie luate măsuri­­sanitare de înlăturare din vocabulary nu ştiu să se fi scris. Un astfel de cuvînt este „colo­niale“, în accepţia sa alimentară. In multe magazine alimentare privirea se izbeşte de cite o tă­bliţă care indică raionul de vîn­­zare a produselor care sînt înglo­bate în numele generic de „colo­niale“. E vorba de produsele pro­venite — în trecutul mai îndepăr­tat sau mai apropiat — din colo­nii. In cea mai mare parte a lumii acest cuvînt­ stigmat, acest cuvînt ruşinos — colonie — a fost smuls de uraganul revoluţiilor naţionale eliberatoare. De multă vreme în­treprinderile noastre de comerţ exterior importă ceaiul, cafeaua, piperul, diferite mirodenii şi fructe exotice din ţări libere, indepen­dente, suverane. De vreo jumătate de secat zahărul a încetat de a mai fi în ţara noastră o marfă „colonială“, devenind un produs naţional. E timpul, cred, să scoatem eti­cheta depe­dantă de pe produsele unor ţări, în care producătorii au devenit liberi sau îşi cuceresc li­bertatea, în care revoluţia naţio­­nal-democrată lichidează nu nu­mai cuvîn­tul, dar şi conţinutul lui. file Zaharia VERONICA PORUMBACU: „Pagini din Coreea“ (ESP.LA.) ■t­OLUMUL recent publicat e ro- U­olul unei călătorii făcute de­­ pipetă în R.P.D. Coreeană. Pen­tru Veronica Porumbacu, pă­­mintul frămintat de război al acestei țări dobîndește o valoare simbolică. În timpul războiului, în ptjmint pulsau uzinele, în pămint se aflau sălile de şedinţe ale Comitetului Cen­tral şi­ ale Marelui Stat Major, in pămint artiştii făceau să vibreze ini­ma oamenilor. S-ar părea că întreaga Coree de nord a renăscut nu din ce­nuşă, ca pasărea fenix, ci din sub­­terane şi adăposturi. Poeta nu uită nici un moment pe cei care au luptat pentru ca viaţa liberă să nu fie ină­­buşită pe acest pămint, şi le glorifică eroismul. Sunt eroi,­­insă, şi cei care, astăzi, lipsiţi de mina dreaptă, scriu cu stingă pietre­ de teatru „cu replici drepte", toţi cei care construiesc Co­reea socialisttă. Fabrica de chimicale din Hamun, cea de îngrăşăminte din Hin Nam^-cea de textile din Phenian, uriaşa cantitate de energie electrică ce se revarsă pînă In cel mai înde­părtat colţ al tării sau miraculoasa „lină din piatră" sint numai citeva din realităţile de azi ale R.P.D Co­reene, pe care autoarea ni le Înfă­ţişează­­ la modul liric, entuziast. Referindu-se la ajutorul dat de ţă­rile prietene pentru reconstrucţie, poeta, care face imperialismului ame­rican un aspru rechizitoriu, ne măr­turiseşte că aude parcă în Coreea de nord „un imn al solidarităţii". Re­portera ni se dezvăluie atît in des­crierea monumentelor, cit şi a case­lor simple, in descrierea obiceiurilor vechi şi a deprinderilor noi. In acea­stă carte nu întîlnim niciodată fap­tele ca atare; totdeauna ele sint în­soţite de un comentariu caracteri­­zant, care-l ajută pe lector să sesi­zeze spiritul poporului coreean con­structor al socialismului. În plus, in­terludiile versificate din unele capi­tole, completează imaginile, ampli­­ficind sentimentele pe care reporterul ni le transmite. TRAIAN COŞOVEI : „Semnul din larg“ (Ed. Tineretului) BAIAN COŞOVEI are pasiunea descrierilor. Acesta e genul in care excelează arta pe care o dă în vileag autorul reportaje­lor adunate în volum sub titlul Sem­nul din larg. Reportajele sale, des­criind aspecte din viaţa muncitorilor din Tara Birsei, din Hunedoara, din Oltenia, aflată in plină industriali­zare, a pescarilor din Delta Dunării, a colectiviştilor dobrogeni etc., scot in evidentă esenţa transformărilor pe­trecute in anii puterii populare. In viziunea lui Traian Coşovei, natura e o făptură de gigantice pro­porţii, dăruită nu numai cu puteri nemărginite, ci, aproape totdeauna, cu idei, cu sentimente, cum ar fi ura, răzbunarea, pizma, în stare să spul­bere, cînd şi cînd, gîndurile adăpos­tite sub prea cutezătoarea frunte o­­menească, toţi am vrea să plecăm repede, nu mai putem sta pe locul ăsta unde marea a înşelat toate aş­teptările no­astre. Toţi simţim că ma­rea a făcut ceva rău, o nedreptate etc. („Semnul din larg“). Mai de­parte . In vreme ce Andrei îmi dă­dea aceste explicaţii care mă înfio­rau, făceau să mă simt în locuri foarte primejdioase, perfide etc. Era acolo o lume în care parcă nu aveam ce căuta, o lume care ne ignora, duşmănoasă etc. Lectorul este parcă urmărit de pilda obsedantă ce sălăş­luieşte in forţele lumii lui Coşovei, şi, sub acest raport, putem spune că robustul talent al autorului săvir­­şeşte chiar un oarecare abuz, in mă­sura in care iscă la tot pasul, în lu­mea asupra căreia îşi abate privirea, stări şi ipostaze un răspăr cu rigoa­rea legilor naturii. Dincolo de această rezervă, cartea lui Coşovei, foarte variată din punct de vedere al conţinutului faptic, lu­minat de un pătrunzător spirit de ob­servaţie, excelează in pagini dense, realizate. Lector Bibliografie N. FILIMON : Ciocoii vechi şi noi. E.S.P.L.A. („Biblioteca pentru toţi“, nr. 52) 352 pag., 5 lei. EUSEBIU CAMILAR: Nopţi udeş­­tene — povestiri. E.S.P.L.A., 168 pag., 2,70 lei. LUCIA DEMETRIUS: Nunta Ho­néi. E.S.P.L.A., 180 pag., 3,45 lei. EUGEN FRUNZA: Cupa cu ga­roafe — versuri. E.S.P.L.A., 84 pag., 6,70 lei. POP SIMION : Afişe de bal — nu­vele. E.S.P.L.A., 208 pag., 3,85 lei. NICOLAE MANEA : Anii de foc. Editura tineretului, 192 pag., 5,45 lei. VALERIU GORUNESCU : De-o virstă cu ţara—versuri. E.S.P.L.A. 124 pag., 5,75 lei. ION GHEORGHE : Căile pământu­lui — versuri. Editura tineretu­lui, 112 pag., 3 lei. NIKITA STANESCU : Sensul iu­birii — versuri. E.S.P.L.A. („Lu­ceafărul“), 112 pag., 3 lei.­­ MIHAIL SADOVEANU: „Măr­t­ur­i­si­r­i“ RAPORTATĂ la volumul de Evocări din 1954, ca şi la celelalte scrieri cu un mai accentuat carac­ter publicistic ale maes­trului, recenta culegere de Mărturisiri aduce — în cele peste şase sute de pagini ale sale — as­pecte care recompun chipul unui Sadoveanu aproape inedit. Un co­lectiv al Editurii de stat pentru literatură şi ar­tă a adăugat unei selec­ţii din volume o canti­tate apreciabilă de scrieri apărute în periodice pu­ţin cunoscute astăzi, în­­cepînd cu acea îndepăr­tată revistă Cumpăna din 1909, iar Savin Bratu a delimitat cu competenţă şi precizie, în Prefața sa, frontierele acestei ţări aproape fabuloase care e (cum potrivit a numit-o criticul) opera doctrinară a mare­lui scriitor. Profilului gigantesc al creatorului de lumi fictive, care mai mult implicit decît explicit ne învedera marca personală a convingerilor sadoveniene, actua­lele Mărturisiri îi luminează astfel dinăuntru configura­ţia, îngăduindu-ne să ne facem o opinie clară despre în­tinderea şi adîncimea problematicii care l-a călăuzit pe Sadoveanu — gînditorul şi moralistul, cetăţeanul şi ar­tistul, în elaborarea operei sale. Iată de ce strîngerea intr-un volum masiv a unei bune părţi din ceea ce cons­tituie publicistica scriitorului marchează un veritabil eveniment editorial şi literar, care va contribui nu cu puţin la progresul cercetărilor închinate operei maes­trului şi, în genere, la determinarea evoluţiei ideilor în perioada contemporană a culturii noastre. Trebuie precizat de altfel, din bun început, că ceea ce numim publicistica lui Sadoveanu e numai un fel de a vorbi, — lucru subliniat şi în­tretată, — o lec­tură a scrierilor astfel categorisite arătînd că e foarte greu de stabilit vreun hotar între ele şi operele pur be­letristice ale scriitorului. Deosebirea, relativă şi ea, constă doar în aceea că aici prezenţa autorului, ca per­soană cu o stare civilă bine determinată, e mai sensi­bilă ca în povestirea artistică sadoveniană, ocupă ade­sea prim-planul şi îngăduie mai din plin manifestarea acelei uimitoare erudiţii a scriitorului care face ca ar­gumentul filozofic ori sociologic, etic sau estetic, isto­ric şi statistic etc. să survină într-o desăvîrşită liber­tate a asociaţiilor. încolo, însă, invazia mijloacelor şi a materiei definitorii pentru arta sadoveniană se vă­deşte la tot pasul : evocarea, portretul, dialogul, nara­­ţia, descrierea de natură intervin spontan, firesc, în ilustrarea unei idei, în dezbaterea unei probleme. Ma­rele meşteşug (şi, implicit, farmecul Mărturisirilor) e de a nu se supune nici unei convenţii,­­ fie că urmăresc fixarea datelor fundamentale ale problemei ţărăneşti, realizată cu mijloace predominant reportericeşti în Re­flexiile unui explorator (1909), fie că folosesc ocazia unei aniversări pentru afirmarea unei complexe profe­siuni de credinţă civice şi literare, aşa cum se întîmplă în acel imaginar Siat cu învăţătorul (1920) sau ţintesc să refacă drumul îndărăt de la abstracţia juridică în­spre realităţile pe care le-a consfinţit aceasta, mobili­­zînd în cunoscutele însemnări pe marginea articolu­lui 80 (1952) un bogat sistem de referinţe istorice şi sociologice, economice şi statistice, convertite aproape toate în mărturia lucrului trăit. Şi în ceea ce numim publicistica sadoveniană primează deci viaţa, proble­mele sunt văzute în contextul lor organic, şi de aceea nu-i de mirare că substanţa Reflexiilor... din 1909 o regăsim în Bordeienii din 1912, sau că observaţiile şi gîndurile prilejuite de vizi­tarea unei creşe dintr-un colhoz sovietic (text neinclus, din păcate, în volum) au trecut aproape întocmai în romanul Mitrea Cocor. In felul acesta, geneza scrierilor beletristice ale maestrului e lu­minată în prezenta culegere nu numai prin desluși­rile exprese pe care autorul le oferă cîteodată (bună­oară în articolul Ion Ursu), ci și prin atîtea alte piese care indică faza primă a cristalizării unui motiv absor­bit ulterior de către opera sa de ficţiune. Studierea Mărturisirilor, care însoţesc pe parcursul întregii cariere a maestrului opera sa artistică, se do­vedeşte indispensabilă pentru înţelegerea problematicii acestei opere, pe care scrierile publicistice o explici­­tează multilateral. încă din primele timpuri, după cum avertiza autorul în Anii de ucenicie, multora li se pă­rea că literatura lui e o funcţie firească, în care chel­tuia puţină substanţă ; nu cunoşteau pe faurul aburit care se ostenea fără răgaz subt calm înşelător. Or, toc­mai de acest faur incomparabil şi de problemele înfri­coşate cărora încerca el să le facă faţă prin operele sale artistice luăm cunoştinţă, nemijlocit, la lectura Mărturisirilor. Aceste probleme ne întîmpină puzderie, din paginile cărţii, subsumate însă cîtorva, fundamen­tale, care se impun ca nişte leit-motive în cadrul publi­cisticii sadoveniene. In centru e, desigur, problema ţă­rănească, văzută prin prisma tribulaţiilor la care era supus Marele Năcăjit, ţăranul, în cadrul vechii orîn­duiri, şi, respectiv, prin prisma soluţiilor pe care le-au adus acestei probleme, după eliberare, înfăptuirea re­formei agrare, trecerea la transformarea socialistă a agriculturii şi la revoluţia culturală. Această chestiune ţărănească o regăsim pusă mereu şi mereu, ca o adevă­rată Delenda Carthago, nu numai în scrieri consacrate special ei, ca Inerţie, Solia ţărănimii, Mărturisire, Drep­tate Bronimii, Gospodării colective, Pentru primăvara patriei mele ş.ai ci şi în scrieri de inspiraţie diferită , comemorative (Sfat cu învăţătorul), referitoare la arta scriitorului (In legătură cu limba literară), în însemnă­rile de călătorie (Răsărit) etc. Determinată de circumstanţele obiective, social-isto­­rice, de anumite împrejurări de ordin biografic, pe care scriitorul le-a relevat in Anii de ucenicie şi mai cu seamă în articolul Ion Ursu, de convingerea — limitată istoriceşte, (înainte de 1944)—că doar ţărănimea consti­tuie factorul definitor al poporului celui mare, de în­ţelegerea rolului acesteia ca principal aliat al munci­torimii In lupta pentru socialism, după Eliberare, — chestiunea ţărănească reprezintă nucleul şi punctul de plecare al întregii problematici sadoveniene, în func­ţie de ea abordează scriitorul alte citeva probleme care revin stăruitor sub pana lui : a intelectualităţii şi a îndatoririlor acesteia faţă de popor (Stat cu învăţăto­rul, Intelectualii, Cărturari), a democraţiei şi a tendin­ţelor fasciste care i se contrapuneau în deceniul al pa­trulea (Mic bilanţ, Polemică), a păcii şi a războiului (Război in Africa), a tradiţiei şi inovaţiei sau a speci­ficului naţional în literatura şi cultura noastră (Adevă­rul literar şi artistic, Moşteniri), a relaţiilor dintre artă şi morală etc. Argumentele şi soluţiile pe care le aduce Sadoveanu în dezbaterea acestor probleme sunt cele mai adeseori de acută actualitate, vădind o neclăti­nată poziţie de apărător al progresului, echităţii, ome­niei, o lărgime de vederi care face clară precarita­tea mai vechilor încercări de a-l înfeuda diferitelor şcoli literare, a căror bază ideologică el o depăşea ca­tegoric. Fără a putea intra, aici, într-o analiză a acestor pro­bleme — ca şi în a altora, mai speciale, cum e cea a originilor concepţiei filozofice de la baza Mioriţei, a factorilor genetici ai artei, a raportului dintre estetic şi extraestetic etc. pentru rezolvarea cărora scriitorul oferă sugestii de o mare fineţe­­, aş vrea să mai sub­liniez doar un aspect, izbitor la lectura Mărturisirilor, şi care le subsumează oarecum pe toate celelalte. In discuţia referitoare la tradiţiile realismului socialist, di­feriţii participanţi (printre care şi subsemnatul) s-au referit nu o dată la Sadoveanu, ca la un precursor, por­nind de la examenul operei sale artistice dinainte de Eliberare, de la umanismul şi democratismul ei pro­fund, de la realismul ei cuprinzător. Nimeni nu s-a gîn­­dit însă, pe cit ştiu, să se refere şi la opera doctrinară a maestrului, care oferă argumente multiple şi hotărî­­toare în acest sens. Aş aminti acum numai ataşamentul faţă de poporul cel mare, mereu prezent în publicistica scriitorului, care îl făcea să aducă astfel de întîmpinări celor ce căutau să bagatelizeze începutul de faimă euro­peană­ a lui Panait Istrati. Au fost jigniţi că unul din­tre cei mai umiliţi ai noştri a ajuns deodată la o faimă europeană ? Se permite asta conteselor şi prinţeselor noastre, şi nu se permite golanului de la Brăila ? Sau aş mai aminti doar intuiţia cu care scriitorul nota, în portretul Ion Ursu, răspunsul pe care un plutaş de odinioară il da cuiva care afirma că electrificarea Bistri­ţei nu i-ar mai permite să-şi exercite meseria: — Dom­nilor, a răspuns munteanul prompt, cînd se va face asta in valea Bistriţei, toți muntenii de aici avem să mîn­­căm în fiecare zi pine albă ! Ce-i mai lipsea acestui muntean pentru a deveni un Mitrea Cocor ? Şi ce-i lipsea scriitorului pentru ca ataşamentul faţă de poporul cel mare despre care vor­beam să se transforme în acea partinitate care-i condiţia hotărîtoare a ridicării pe treapta realismului socialist? Negreşit, acea lumină venită de la Răsărit, care i-a pri­lejuit maestrului cea mai patetică autocritică din cite se cunosc, datorite cărturarilor noştri, de la Dinicu Golescu încoace, şi care i-a prilejuit, totodată, o adevărată „revelaţie“, cînd a ajuns să cunoască învăţătura comu­niştilor. Ca să ai o asemenea revelaţie, trebuie să fi fost pregătit sufleteşte dinainte pentru ea — şi întregul curs al Mărturisirilor e concludent in acest sens. George Munteanu MIHAIL SADOVEANU, marele nostru clasic, s-a născut la Paşcani, în ziua de 5 noiembrie 1880. Cursurile şcolii pri­mare le-a urmat în acel tîrguşor de baştină, după care şi-a continuat studiile la gimnaziul „Alecu Do­­nici“ din Fălticeni şi mai apoi la „Liceul Naţional" din Iaşi. Aici şi-a desăvîr­­şit iniţierea literară, alter­­nînd — la lectură — pe Zola cu Dickens, pe Turgheniev cu­­ Gogol şi Alphonse Daudet, pe Victor Hugo şi Balzac cu Flaubert, Tolstoi, Cehov, Gorki, avindu-i de ase­­menea pururi la indemînă, după cum a măr­­turisit singur, pe Eminescu, Creangă, Dela­­vrancea, Caragiale, Vlahuţa. Din această peri­oadă a liceului datează şi dublul debut al lui Sadoveanu, ca scriitor şi publicist, în paginile unor reviste şi gazete ca Viaţa nouă, Carmen, Dracu, Pagini literare, Opinia, Revista modernă etc., apoi colaborarea de mai scurtă durată la Semănătorul şi cea îndelungată la Viaţa romî­­neiască, iar­ mai tîrziu la Adevărul literar şi artistic, Adevărul, Dimineaţa, însemnări ieşene, precum şi iniţiativa de a edita (singur sau în colaborare cu alţii) revista Aurora şi Lumea, iar mai tîrziu Răvaşul poporului, Cumpăna, însemnări literare ş.a. Debutul editorial­ Sadoveanu şi l-a făcut în 1904, cînd tipări volumele Povestiri, Şoimii, Du­reri înăbuşite şi Crîşma lui moş Precu. Au urmat apoi, aproape an de an, pînă în toamna aceasta, a celei de a 80-a aniversări a naşterii scriitorului, o suită de cărţi de povestiri, ro­mane, însemnări de călătorie, scrieri memoria­liste şi publicistice care întrec binişor suta şi care au îndreptăţit pe cercetători să vorbească despre rodnica întrecere dintre viaţa şi creaţia­ marelui scriitor. Menţionăm, dintre operele mai însemnate care au urmat celor din 1904: Floare ofilită (1906), L­a noi în Viişoana (1907), O isto­rie de demult (1908), însemnările lui Neculai Mane( 1908), Cîntecul amintirii (1909), Apa mor­­ţilor (1911), Un instigator şi Bordeienii (1912), Neamul Şoimăreştilor (1915), Strada Lăpuşnea­­nu şi Cocostîrcul albastru (1921), Oameni din lună (1923), Venea o moară pe Siret (1925), Tana de dincolo de negură (1926), Hanu Ancuţei şi împărăţia apelor (1928), Zodia Cancerului (1929), Locul unde nu s-a întîmplat nimic şi Creanga de aur (1933), Aventurile şahului (1934), trilogia Fraţii Jderi (1935-1942), Divanul persian (1940), Ostrovul lupilor (1941), Anii de uceni­cie (1944), Fantezii răsăritene şi Caleidoscop (1946), Mitrea Cocor (1949), Nicoară Potcoavă (1952), Aventură în Lunca Dunării şi Evocări (1954), Mărturisiri (1960).

Next