Contemporanul, ianuarie-iunie 1961 (Anul 15, nr. 1-26)
1961-01-06 / nr. 1
Şantier editorial (Editura Tineretului) • Primele apariţii în noua serie a colecţiei „Biblioteca Şcolarului“ vor fi: Teatru de I. L. Caragiale, Scrieri alese de Gheorghe Asachi, Letopiseţul Ţării Moldovii de Grigore Ureche, Moş Teacă de Anton Bacalbaşa, Pagini alese din opera lui Duiliu Zamfirescu şi o culegere intitulată Proza Contemporanului. ® In colecţia „Scriitorii patriei povestind copiilor“ apar volume de Tudor Arghezi, Victor Eftimiu şi Ion Agîrbiceanu. ® In colecţia „Cele mai frumoase poezii“ vor apărea volume de Artur Rimbaud, Petőffi Sandor şi Ioszef Attila. Va ieşi în curînd de sub tipar un volum de versuri vechi şi noi de A. E. Baconsky. • Scriitorul Ştefan Luca a predat editurii manuscrisul romanului Balul intelectualilor. Sub tipar se găseşte nuvela sa Noaptea, tradusă în limba sîrbă. • In colecţia „Oameni de seamă“ apar în primele luni ale anului monografiile Carol Davila de I. Weinberg şi Byron de Vera Călin. • Nina Cassian are sub tipar un nou volum destinat copiilor, intitulat încurcă lume. • Viaţa de ieri şi de azi a Olteniei este înfăţişată de Ilie Purcaru în volumul său de reportaje Ev nou în ţara banilor, care se găseşte sub tipar. • Cele zece schiţe ale lui Costache Anton care apar în curînd reunite în volum se inspiră din viaţa şcolarilor. Tinerii dramaturgi şi actualitatea Numărul tinerilor care vin spre teatru nu este nici fără semnificaţie, nici fără urmare, fiindcă ei sunt chemaţi să îndeplinească intr-o dramaturgie un oficiu mult mai complex decît o simplă îmbogăţire a repertoriului. Chiar dacă primele lor încercări sînt nedesăvîrşite, chiar dacă talentul lor nu atinge treapta la care au năzuit să ajungă din cea dinţii clipă şi din dinţii săritură, prezenţa lor înseamnă mai totdeauna un fapt creator. In adevăr, ei aduc, de obicei, un curent de pasiune apt să biruie insuficienţe artistice, se apleacă asupra unor zone de viaţă mai puţin cercetate, sau descoperă noi sensuri intr-un şir de fapte pe care ne obişnuisem să-l vedem sub un singur aspect. Ceea ce este tînăr şi viguros în arta lor îi îndeamnă apoi să respingă ceea ce, între timp, a devenit în mod inerent schemă sau clişeu. Am urmărit de aceea cu satisfacţie afişele, destul de numeroase, care în anii din urmă anunţau apariţia unor nume noi, mai ales că aproape toţi cei cîştigaţi de scenă nu depăşiseră vîrsta de 30 ani. Dorel Dorian, I. D. Şerban, Ştefan Iureş, Beno Dumitrescu, Ion Dragomir, Aurel Storin au păşit, pe drumul fascinant dar şi plin de asperităţi al teatrului, foarte de curînd, după o activitate în proză, in lirică sau în gazetărie, care nici ea nu acoperă spaţiul prea multor ani. Fireşte că rezultatele artistice obţinute sunt diverse şi — îndrăznim să spunem — neconcludente încă pentru întreaga lor capacitate de creaţie. Analizate cu prilejul reprezentării lor, piesele acestor tineri s-au bucurat de un examen larg şi care, poate, nu e necesar să fie reluat. Merită, însă, semnalat altceva, şi anume partea lor de contribuţie la eforturile generale ale dramaturgiei noastre. Ar însemna să le acordăm o infamantă reducere de „tarif critic“ dacă le-am preţui lucrările ca nişte piese ce nu au de ce să fie puse alături şi confruntate cu cele ale dramaturgilor consacraţi. Nu avem de ce să facem asemenea discriminare, dimpotrivă, suntem datori să reţinem şi să subliniem aportul lor distinct. Noutate e un cuvîntcheie în aprecierea operelor lor, un cuvînt, pe care nu avem de ce să-l evităm, un cuvînt poate prea larg în înţelesuri, dar căruia, ori cei dinţii, pot să-i dea un sens precis, definit. Doar ştim foarte bine că o carte nouă înseamnă în punctul ei de plecare un act de profesiune ideologică, şi, ca atare, îşi defineşte locul prin delimitări şi negaţii. Sub acest raport cele două piese ale lui Dorel Dorian constituie un prilej nimerit de discuţie. Autorul acesta în creaţia căruia trecerea de la o piesă la alta s-a făcut subit şi neaşteptat (Dacă vei fi întrebat era mai curînd o lucrare de abilitate dramatică, iar Secunda 58 mai curînd o lucrare de observaţie şi de reflexie), se dovedeşte dornic să desprindă o lumină nouă din experienţa anilor noştri. Secunda 58 tinde să deschidă o perspectivă asupra celor ce muncesc pe şantiere şi să ilustreze citeva frînturi dintr-un proces de maturizare a conştiinţelor, care se desăvîrşeşte nu fără greutăţi şi nu fără rezistenţe. Cei doi fraţi, unul — Banu Mareş,grav, meditativ, disciplinat lăuntric şi pătruns pînă în cel mai înalt grad de simţul răspunderii faţă de toţi şi toate), celălalt — Ştefan Mareş (cu mişcările sufleteşti incerte, „debusolat“, capricios, avînd orgoliul exploziv) care duc pe umerii lor o bună parte din sensurile piesei, ca şi Lupu Aman, (omul de partid a cărui severitate e o formă de iubire) sau Domnica Rotaru (în a cărei comportare se colorează viu elanul şi puritatea unui suflet generos) sunt personaje din lumea noastră. Ele dezbat problema responsabilităţii în termeni noi şi acest lucru nu poate trece nebăgat în seamă. Individualitatea lor aparte caută să se desluşească de-a lungul unui şir de împrejurări inegale ca tensiune, uneori învălmăşite, dar mereu tumultuoase. Putem imputa scriitorului că accidentul care declanşează conflictulla un combinat, intrat parţial în funcţiune, o avarie întrerupe curentul destinat alimentării unei mine şi cineva e vinovat de a nu fi restabilit contactul decît în secunda 58) rămîne insuficient explicat în cauzele lui psihologice. De ce a întîrziat Ştefan Mareş să repare avaria şi cum a luat fiinţă sub presiunea colectivului inspirata lui hotărîre de ultimul moment, prin ce joc de revelaţii lăuntrice s-a convins că trebuie să procedeze astfel — sînt întrebări la care piesa ne dă un răspuns nesigur. După cum putem să reproşăm autorului că trece prea iute asupra clarificării morale a aceluiaşi erou. Dar nu putem să nu observăm că noile relaţii sociale sunt urmărite de un ochi atent şi sensibil şi că dramaturgul arată cum ele se constituie în viaţa oamenilor intr-un suport intim. Este apoi meritul său că a pus sub focurile rampei un material delicat, fluent cum e acela al schimbărilor în conştiinţă şi în sentimente, iar personajele sale sunt învăluite intr-un abur de poezie care e parcă făcut de propria lor respiraţie. Chiar dacă scenariul faptelor are impreciziuni şi este pe alocuri lipsit de ritm, sunt în el rezerve de emoţie care îl disting. Şi mai cu seamă se simte că autorul e interesat de noile relaţii umane, că vrea să le reconstituie printr-o viziune artistică originală. Este o bucurie să scrii o piesă interesantă şi tăgăduitoare şi este una şi mai mare să te desparţi de ea pentru a o depăşi. Vrem să credem că aşa se vor petrece lucrurile şi în cariera artistică a lui Dorel Dorian, începută sub semne atît de bune. Conducîndu-ne mai departe după acelaşi criteriu al noutăţii, vom descoperi şi în alte lucrări dramatice datorate tinerilor tendinţa de a surprinde în adîncime noile configuraţii în care se dispun, în societatea noastră socialistă, raporturile între oameni. Uneori, însă, o ispită îi ia locul şi este cazul să vorbim despre ea, fiindcă tentaţia de a rescrie cu mijloace proprii fapte şi eroi cunoscuţi din alte piese fără un spor de inedit şi de profunzime ni se pare reprobabilă. Vedem în această alegere de destin artistic nu atît un simptom de neputinţă cu o aplecare spre confortul intelectual şi spre facilitate şi tocmai de aceea ne îngăduim să o condamnăm cu mai multă asprime. Iată, de pildă, piesa lui Ion Dragomir Stînca miresei. Totul sau aproape totul aminteşte în Stînca miresei de lucrări dramatice jucate cu ani în urmă. Scriitorul merge pe un drum învăţat, sfios în iniţiativă, iar în întîmplările şi eroii piesei sale întîlnim sedimentate puternice amintiri. Nu vom spune nici o clipă că nu sînt oameni de azi eroii săi. Fizionomia lor ne este însă foarte cunoscută. Lipseşte încercarea de a afla ceva nou. La urma urmei, faptele puteau fi încă odată povestite cu condiţia expresă ca ele să dobîndească un relief mai pregnant. Or, lucrurile nu stau aşa. Dimpotrivă, intriga (un tînăr medic, curajos şi decis să-şi împlinească misiunea, înfruntă şi învinge intrigile felcerului care caută să coalizeze satul împotriva sa, folosindu-se de întunericul unor minţi şi de buna credinţă a altora), personajele (doctorul bun, inimos, lipsit de experienţa vieţii şi triumfător prin lumina pe care o iradiază, felcerul — făptură abjectă, învechită în rele, gata de cele mai monstruoase crime), sunt expresia îngroşată a acelor lucrări dramatice ştiute şi recunoscute. Căci în versiunea tînărului dramaturg care iubeşte şi cultivă emoţiile tari şi situaţiile excesive — pe scenă se îngemănează moartea, furtunile, exploziile dinamitei — ceea ce spuseseră înainte alţi scriitori este reprodus, fireşte, cu mijloace artistice mai puţin exersate. N-am vrea să se înţeleagă de aici că autorul este lipsit de calităţi. El are posibilităţi să construiască o intrigă, să numească trăsătura fundamentală a unui caracter, ştie să vadă teatral o situaţie. Tocmai de aceea el e dator să-şi remanieze metoda de lucru străduindu-se să adîncească prin înţelegere fenomenul contemporan, înfruntînd riscul de a fi personal şi căutîndu-şi un drum propriu. Acest drum este, fără îndoială, mai greu, dar e singurul care poate duce la o victorie de artă. Ion Dragomir are multe lucruri de cîştigat şi sperăm că şi le va cîştiga. Dar are un lucru de pierdut, şi acela este ispita de a spune încă odată şi la fel ceea ce alţii au spus înaintea sa. Intr-un anotimp apropiat, tinerii dramaturgi de care am vorbit aici, ca şi ceilalţi de care nu am putut vorbi ne vor da, desigur, ocazia să-i reîntîlnim. Va fi atunci un prilej să vedem care este forţa lor de regenerare artistică, care sunt însuşirile lor creatoare. Totul depinde de ei, de puterea cu care se vor solidariza cu problemele timpului nostru, descoperind unitatea organică, de familie, a adevărurilor lui, însumînd în opere cu resurse personale de expresie o experienţă nouă şi pasionantă de viaţă. Atunci ca şi acum, vom căuta în creaţia lor, din realitatea care ascunde în ea atîtea feţe, pe cea mai puţin cunoscută, pe cea mai tînără şi pe cea mai semnificativă. B. Elvin Simple citate... ....O femeie ucide un neamţ cu andreaua din păr — gestul este numai pomenit, pe primul plan stînd atmosfera în care are loc această răzbunare“. Deci, atmosfera stă pe primul plan ! (Al. Oprea: Stiluri şi tendinţe în proza tinerilor din Gazeta literară nr. 49/351). • ...„Pun rămăşag — am zis — că o să ploaie (...) Şi eu cătam tertipul să ajung,/ Să nimeresc cumva lingă Ancuţa/ Ce tînără, fiind el drumul lung (...) Estimp, de zor Ancuţele-amîndouă/ turnau în oale nouă chihlimbarul(...) Se vede că e greu cititu-n stele/ ori e domnia sa un nătăfleţ !“... (Marin Şt. Sorescu: „Oamenii Măriei Sale", Iaşul literar,, nr. 11). EUGEN MIHAESCU: Ilustraţii la volumul Reportaj cu ştreangul de gît de Iulius Fucik (Expoziţia anuală de grafică) Scriitorul Malter Károly la 70 de ani Tt,T»'VTr,VAI calendarul îndrăzneş[\| te/să afirme că .Malter Karoly a .'împlinit 70 de ani. Căci scriitorul a rămas, în pofida anilor, mereu tînăr. Nu de mult a terminat un manuscris şi a început un altul. El consideră că a scris pînă acum mica puţin, deşi bibliografia sa cuprinde douăzeci de titluri : romane, nuvele, mese de teatru, studii literare. Care e secretul tinereţii sale? Umorul şi lupta. Acestea sînt, de altfel, trăsăturile caracteristice întregii sale cariere scriitoriceşti. Nu întîmplător el şi-a intitulat volumul de nuvele alese, care a văzut nu de mult lumina tiparului,'Surisuri de luptă. "Molter Károly nu este un povestitor jovial, inofensiv, de anecdote, deşi scrierile sale sunt străbătute de un lirism graţios şi fin. El consideră rîsul o armă de luptăascuţită,pe care a îndreptat-o, în prima jumătate a secolului nostru, împotriva burghezilor parveniţi, a micii burghezii filistiene, împotriva vechii orînduiri sociale şi a moravurilor ei respingătoare, inumane. Nefrarijioratele sale povestiri, piesa Perpetwim mobile întruchipează această tendinţă. Molter nu l-a zugrăvit numai pe micul Trturchez caraghios din provincie, ci şifaţa hidoasă a capitalismului, mai ales în romanul Metania S. A. Deşi, pe Alocuri, tributar ,unui romantism idealizant, majoritatea lucrărilor sale sunt create sub semnul realismului critic. Scrierile lui Molter Károly emană un urbanism profund. Scriitorul a urmărit, atent mersul vremii, iar în perioaj de, fascizare a țării vocea sa a dobîndit accente noi, mai combative. Nuvela SaFarmerce (Etalon de rasă) cheamă la luptă împotriva rasismului, în 1938 îi apare romanul Tibold Marton în care combate concepţiile rasiste, naţionalismul, şi pledează pentru frăţia tuturor oamenilormuncii aparţinînd diferitelor naţionalităţi. Molter salută eliberarea ţării noastre, drept cel mai măreţ eveniment al vieţii saie. Se alătură din primul moment acelor intelectuali care, urmînd cuvîntul partidului, luptă în primele linii pentru victoria socialismului. El desfăşoară o intensă activitate facială şi în acelaşi timp îşi continuăcu forţe înzecite activitatea creatoare.“ Ca profesor de liceu, iar, mai tîrziu, profesor universitar, Molter a ştiut să sădească în inimile multor generaţii tinere dragostea de progres. Cu mult înainte de eliberarea ţării, el a ţinut conferinţe în faţa muncitorilor adunaţi în căminul muncitoresc din Tg. Mureş, oferind totodată sprijinul său tinerilor scriitori şi poeţi comunişti, printre care şi neuitatului poet Salamon Ernő-In literatura ţării noastre, Molter Károly se afirmă ca un scriitor curajos şi interesant, ca un luptător inimos şi consecvent. Beke György CUVINTE MUMIFICATE . Li..o. aIŞTII au scris multe despre istoria cuvintelor, despre evoluţia sensului lor, despre naşterea şi dispariţia lor. Dar despre mumificarea cuvintelor, despre cuvinte-cadavre, despre cuvinte faţă de care trebuie luate măsurisanitare de înlăturare din vocabulary nu ştiu să se fi scris. Un astfel de cuvînt este „coloniale“, în accepţia sa alimentară. In multe magazine alimentare privirea se izbeşte de cite o tăbliţă care indică raionul de vînzare a produselor care sînt înglobate în numele generic de „coloniale“. E vorba de produsele provenite — în trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat — din colonii. In cea mai mare parte a lumii acest cuvînt stigmat, acest cuvînt ruşinos — colonie — a fost smuls de uraganul revoluţiilor naţionale eliberatoare. De multă vreme întreprinderile noastre de comerţ exterior importă ceaiul, cafeaua, piperul, diferite mirodenii şi fructe exotice din ţări libere, independente, suverane. De vreo jumătate de secat zahărul a încetat de a mai fi în ţara noastră o marfă „colonială“, devenind un produs naţional. E timpul, cred, să scoatem eticheta depedantă de pe produsele unor ţări, în care producătorii au devenit liberi sau îşi cuceresc libertatea, în care revoluţia naţional-democrată lichidează nu numai cuvîntul, dar şi conţinutul lui. file Zaharia VERONICA PORUMBACU: „Pagini din Coreea“ (ESP.LA.) ■tOLUMUL recent publicat e ro- Uolul unei călătorii făcute de pipetă în R.P.D. Coreeană. Pentru Veronica Porumbacu, pămintul frămintat de război al acestei țări dobîndește o valoare simbolică. În timpul războiului, în ptjmint pulsau uzinele, în pămint se aflau sălile de şedinţe ale Comitetului Central şi ale Marelui Stat Major, in pămint artiştii făceau să vibreze inima oamenilor. S-ar părea că întreaga Coree de nord a renăscut nu din cenuşă, ca pasărea fenix, ci din subterane şi adăposturi. Poeta nu uită nici un moment pe cei care au luptat pentru ca viaţa liberă să nu fie inăbuşită pe acest pămint, şi le glorifică eroismul. Sunt eroi,insă, şi cei care, astăzi, lipsiţi de mina dreaptă, scriu cu stingă pietre de teatru „cu replici drepte", toţi cei care construiesc Coreea socialisttă. Fabrica de chimicale din Hamun, cea de îngrăşăminte din Hin Nam^-cea de textile din Phenian, uriaşa cantitate de energie electrică ce se revarsă pînă In cel mai îndepărtat colţ al tării sau miraculoasa „lină din piatră" sint numai citeva din realităţile de azi ale R.P.D Coreene, pe care autoarea ni le Înfăţişează la modul liric, entuziast. Referindu-se la ajutorul dat de ţările prietene pentru reconstrucţie, poeta, care face imperialismului american un aspru rechizitoriu, ne mărturiseşte că aude parcă în Coreea de nord „un imn al solidarităţii". Reportera ni se dezvăluie atît in descrierea monumentelor, cit şi a caselor simple, in descrierea obiceiurilor vechi şi a deprinderilor noi. In această carte nu întîlnim niciodată faptele ca atare; totdeauna ele sint însoţite de un comentariu caracterizant, care-l ajută pe lector să sesizeze spiritul poporului coreean constructor al socialismului. În plus, interludiile versificate din unele capitole, completează imaginile, amplificind sentimentele pe care reporterul ni le transmite. TRAIAN COŞOVEI : „Semnul din larg“ (Ed. Tineretului) BAIAN COŞOVEI are pasiunea descrierilor. Acesta e genul in care excelează arta pe care o dă în vileag autorul reportajelor adunate în volum sub titlul Semnul din larg. Reportajele sale, descriind aspecte din viaţa muncitorilor din Tara Birsei, din Hunedoara, din Oltenia, aflată in plină industrializare, a pescarilor din Delta Dunării, a colectiviştilor dobrogeni etc., scot in evidentă esenţa transformărilor petrecute in anii puterii populare. In viziunea lui Traian Coşovei, natura e o făptură de gigantice proporţii, dăruită nu numai cu puteri nemărginite, ci, aproape totdeauna, cu idei, cu sentimente, cum ar fi ura, răzbunarea, pizma, în stare să spulbere, cînd şi cînd, gîndurile adăpostite sub prea cutezătoarea frunte omenească, toţi am vrea să plecăm repede, nu mai putem sta pe locul ăsta unde marea a înşelat toate aşteptările noastre. Toţi simţim că marea a făcut ceva rău, o nedreptate etc. („Semnul din larg“). Mai departe . In vreme ce Andrei îmi dădea aceste explicaţii care mă înfiorau, făceau să mă simt în locuri foarte primejdioase, perfide etc. Era acolo o lume în care parcă nu aveam ce căuta, o lume care ne ignora, duşmănoasă etc. Lectorul este parcă urmărit de pilda obsedantă ce sălăşluieşte in forţele lumii lui Coşovei, şi, sub acest raport, putem spune că robustul talent al autorului săvirşeşte chiar un oarecare abuz, in măsura in care iscă la tot pasul, în lumea asupra căreia îşi abate privirea, stări şi ipostaze un răspăr cu rigoarea legilor naturii. Dincolo de această rezervă, cartea lui Coşovei, foarte variată din punct de vedere al conţinutului faptic, luminat de un pătrunzător spirit de observaţie, excelează in pagini dense, realizate. Lector Bibliografie N. FILIMON : Ciocoii vechi şi noi. E.S.P.L.A. („Biblioteca pentru toţi“, nr. 52) 352 pag., 5 lei. EUSEBIU CAMILAR: Nopţi udeştene — povestiri. E.S.P.L.A., 168 pag., 2,70 lei. LUCIA DEMETRIUS: Nunta Honéi. E.S.P.L.A., 180 pag., 3,45 lei. EUGEN FRUNZA: Cupa cu garoafe — versuri. E.S.P.L.A., 84 pag., 6,70 lei. POP SIMION : Afişe de bal — nuvele. E.S.P.L.A., 208 pag., 3,85 lei. NICOLAE MANEA : Anii de foc. Editura tineretului, 192 pag., 5,45 lei. VALERIU GORUNESCU : De-o virstă cu ţara—versuri. E.S.P.L.A. 124 pag., 5,75 lei. ION GHEORGHE : Căile pământului — versuri. Editura tineretului, 112 pag., 3 lei. NIKITA STANESCU : Sensul iubirii — versuri. E.S.P.L.A. („Luceafărul“), 112 pag., 3 lei. MIHAIL SADOVEANU: „Mărturisiri“ RAPORTATĂ la volumul de Evocări din 1954, ca şi la celelalte scrieri cu un mai accentuat caracter publicistic ale maestrului, recenta culegere de Mărturisiri aduce — în cele peste şase sute de pagini ale sale — aspecte care recompun chipul unui Sadoveanu aproape inedit. Un colectiv al Editurii de stat pentru literatură şi artă a adăugat unei selecţii din volume o cantitate apreciabilă de scrieri apărute în periodice puţin cunoscute astăzi, începînd cu acea îndepărtată revistă Cumpăna din 1909, iar Savin Bratu a delimitat cu competenţă şi precizie, în Prefața sa, frontierele acestei ţări aproape fabuloase care e (cum potrivit a numit-o criticul) opera doctrinară a marelui scriitor. Profilului gigantesc al creatorului de lumi fictive, care mai mult implicit decît explicit ne învedera marca personală a convingerilor sadoveniene, actualele Mărturisiri îi luminează astfel dinăuntru configuraţia, îngăduindu-ne să ne facem o opinie clară despre întinderea şi adîncimea problematicii care l-a călăuzit pe Sadoveanu — gînditorul şi moralistul, cetăţeanul şi artistul, în elaborarea operei sale. Iată de ce strîngerea intr-un volum masiv a unei bune părţi din ceea ce constituie publicistica scriitorului marchează un veritabil eveniment editorial şi literar, care va contribui nu cu puţin la progresul cercetărilor închinate operei maestrului şi, în genere, la determinarea evoluţiei ideilor în perioada contemporană a culturii noastre. Trebuie precizat de altfel, din bun început, că ceea ce numim publicistica lui Sadoveanu e numai un fel de a vorbi, — lucru subliniat şi întretată, — o lectură a scrierilor astfel categorisite arătînd că e foarte greu de stabilit vreun hotar între ele şi operele pur beletristice ale scriitorului. Deosebirea, relativă şi ea, constă doar în aceea că aici prezenţa autorului, ca persoană cu o stare civilă bine determinată, e mai sensibilă ca în povestirea artistică sadoveniană, ocupă adesea prim-planul şi îngăduie mai din plin manifestarea acelei uimitoare erudiţii a scriitorului care face ca argumentul filozofic ori sociologic, etic sau estetic, istoric şi statistic etc. să survină într-o desăvîrşită libertate a asociaţiilor. încolo, însă, invazia mijloacelor şi a materiei definitorii pentru arta sadoveniană se vădeşte la tot pasul : evocarea, portretul, dialogul, naraţia, descrierea de natură intervin spontan, firesc, în ilustrarea unei idei, în dezbaterea unei probleme. Marele meşteşug (şi, implicit, farmecul Mărturisirilor) e de a nu se supune nici unei convenţii, fie că urmăresc fixarea datelor fundamentale ale problemei ţărăneşti, realizată cu mijloace predominant reportericeşti în Reflexiile unui explorator (1909), fie că folosesc ocazia unei aniversări pentru afirmarea unei complexe profesiuni de credinţă civice şi literare, aşa cum se întîmplă în acel imaginar Siat cu învăţătorul (1920) sau ţintesc să refacă drumul îndărăt de la abstracţia juridică înspre realităţile pe care le-a consfinţit aceasta, mobilizînd în cunoscutele însemnări pe marginea articolului 80 (1952) un bogat sistem de referinţe istorice şi sociologice, economice şi statistice, convertite aproape toate în mărturia lucrului trăit. Şi în ceea ce numim publicistica sadoveniană primează deci viaţa, problemele sunt văzute în contextul lor organic, şi de aceea nu-i de mirare că substanţa Reflexiilor... din 1909 o regăsim în Bordeienii din 1912, sau că observaţiile şi gîndurile prilejuite de vizitarea unei creşe dintr-un colhoz sovietic (text neinclus, din păcate, în volum) au trecut aproape întocmai în romanul Mitrea Cocor. In felul acesta, geneza scrierilor beletristice ale maestrului e luminată în prezenta culegere nu numai prin deslușirile exprese pe care autorul le oferă cîteodată (bunăoară în articolul Ion Ursu), ci și prin atîtea alte piese care indică faza primă a cristalizării unui motiv absorbit ulterior de către opera sa de ficţiune. Studierea Mărturisirilor, care însoţesc pe parcursul întregii cariere a maestrului opera sa artistică, se dovedeşte indispensabilă pentru înţelegerea problematicii acestei opere, pe care scrierile publicistice o explicitează multilateral. încă din primele timpuri, după cum avertiza autorul în Anii de ucenicie, multora li se părea că literatura lui e o funcţie firească, în care cheltuia puţină substanţă ; nu cunoşteau pe faurul aburit care se ostenea fără răgaz subt calm înşelător. Or, tocmai de acest faur incomparabil şi de problemele înfricoşate cărora încerca el să le facă faţă prin operele sale artistice luăm cunoştinţă, nemijlocit, la lectura Mărturisirilor. Aceste probleme ne întîmpină puzderie, din paginile cărţii, subsumate însă cîtorva, fundamentale, care se impun ca nişte leit-motive în cadrul publicisticii sadoveniene. In centru e, desigur, problema ţărănească, văzută prin prisma tribulaţiilor la care era supus Marele Năcăjit, ţăranul, în cadrul vechii orînduiri, şi, respectiv, prin prisma soluţiilor pe care le-au adus acestei probleme, după eliberare, înfăptuirea reformei agrare, trecerea la transformarea socialistă a agriculturii şi la revoluţia culturală. Această chestiune ţărănească o regăsim pusă mereu şi mereu, ca o adevărată Delenda Carthago, nu numai în scrieri consacrate special ei, ca Inerţie, Solia ţărănimii, Mărturisire, Dreptate Bronimii, Gospodării colective, Pentru primăvara patriei mele ş.ai ci şi în scrieri de inspiraţie diferită , comemorative (Sfat cu învăţătorul), referitoare la arta scriitorului (In legătură cu limba literară), în însemnările de călătorie (Răsărit) etc. Determinată de circumstanţele obiective, social-istorice, de anumite împrejurări de ordin biografic, pe care scriitorul le-a relevat in Anii de ucenicie şi mai cu seamă în articolul Ion Ursu, de convingerea — limitată istoriceşte, (înainte de 1944)—că doar ţărănimea constituie factorul definitor al poporului celui mare, de înţelegerea rolului acesteia ca principal aliat al muncitorimii In lupta pentru socialism, după Eliberare, — chestiunea ţărănească reprezintă nucleul şi punctul de plecare al întregii problematici sadoveniene, în funcţie de ea abordează scriitorul alte citeva probleme care revin stăruitor sub pana lui : a intelectualităţii şi a îndatoririlor acesteia faţă de popor (Stat cu învăţătorul, Intelectualii, Cărturari), a democraţiei şi a tendinţelor fasciste care i se contrapuneau în deceniul al patrulea (Mic bilanţ, Polemică), a păcii şi a războiului (Război in Africa), a tradiţiei şi inovaţiei sau a specificului naţional în literatura şi cultura noastră (Adevărul literar şi artistic, Moşteniri), a relaţiilor dintre artă şi morală etc. Argumentele şi soluţiile pe care le aduce Sadoveanu în dezbaterea acestor probleme sunt cele mai adeseori de acută actualitate, vădind o neclătinată poziţie de apărător al progresului, echităţii, omeniei, o lărgime de vederi care face clară precaritatea mai vechilor încercări de a-l înfeuda diferitelor şcoli literare, a căror bază ideologică el o depăşea categoric. Fără a putea intra, aici, într-o analiză a acestor probleme — ca şi în a altora, mai speciale, cum e cea a originilor concepţiei filozofice de la baza Mioriţei, a factorilor genetici ai artei, a raportului dintre estetic şi extraestetic etc. pentru rezolvarea cărora scriitorul oferă sugestii de o mare fineţe, aş vrea să mai subliniez doar un aspect, izbitor la lectura Mărturisirilor, şi care le subsumează oarecum pe toate celelalte. In discuţia referitoare la tradiţiile realismului socialist, diferiţii participanţi (printre care şi subsemnatul) s-au referit nu o dată la Sadoveanu, ca la un precursor, pornind de la examenul operei sale artistice dinainte de Eliberare, de la umanismul şi democratismul ei profund, de la realismul ei cuprinzător. Nimeni nu s-a gîndit însă, pe cit ştiu, să se refere şi la opera doctrinară a maestrului, care oferă argumente multiple şi hotărîtoare în acest sens. Aş aminti acum numai ataşamentul faţă de poporul cel mare, mereu prezent în publicistica scriitorului, care îl făcea să aducă astfel de întîmpinări celor ce căutau să bagatelizeze începutul de faimă europeană a lui Panait Istrati. Au fost jigniţi că unul dintre cei mai umiliţi ai noştri a ajuns deodată la o faimă europeană ? Se permite asta conteselor şi prinţeselor noastre, şi nu se permite golanului de la Brăila ? Sau aş mai aminti doar intuiţia cu care scriitorul nota, în portretul Ion Ursu, răspunsul pe care un plutaş de odinioară il da cuiva care afirma că electrificarea Bistriţei nu i-ar mai permite să-şi exercite meseria: — Domnilor, a răspuns munteanul prompt, cînd se va face asta in valea Bistriţei, toți muntenii de aici avem să mîncăm în fiecare zi pine albă ! Ce-i mai lipsea acestui muntean pentru a deveni un Mitrea Cocor ? Şi ce-i lipsea scriitorului pentru ca ataşamentul faţă de poporul cel mare despre care vorbeam să se transforme în acea partinitate care-i condiţia hotărîtoare a ridicării pe treapta realismului socialist? Negreşit, acea lumină venită de la Răsărit, care i-a prilejuit maestrului cea mai patetică autocritică din cite se cunosc, datorite cărturarilor noştri, de la Dinicu Golescu încoace, şi care i-a prilejuit, totodată, o adevărată „revelaţie“, cînd a ajuns să cunoască învăţătura comuniştilor. Ca să ai o asemenea revelaţie, trebuie să fi fost pregătit sufleteşte dinainte pentru ea — şi întregul curs al Mărturisirilor e concludent in acest sens. George Munteanu MIHAIL SADOVEANU, marele nostru clasic, s-a născut la Paşcani, în ziua de 5 noiembrie 1880. Cursurile şcolii primare le-a urmat în acel tîrguşor de baştină, după care şi-a continuat studiile la gimnaziul „Alecu Donici“ din Fălticeni şi mai apoi la „Liceul Naţional" din Iaşi. Aici şi-a desăvîrşit iniţierea literară, alternînd — la lectură — pe Zola cu Dickens, pe Turgheniev cu Gogol şi Alphonse Daudet, pe Victor Hugo şi Balzac cu Flaubert, Tolstoi, Cehov, Gorki, avindu-i de asemenea pururi la indemînă, după cum a mărturisit singur, pe Eminescu, Creangă, Delavrancea, Caragiale, Vlahuţa. Din această perioadă a liceului datează şi dublul debut al lui Sadoveanu, ca scriitor şi publicist, în paginile unor reviste şi gazete ca Viaţa nouă, Carmen, Dracu, Pagini literare, Opinia, Revista modernă etc., apoi colaborarea de mai scurtă durată la Semănătorul şi cea îndelungată la Viaţa romîneiască, iar mai tîrziu la Adevărul literar şi artistic, Adevărul, Dimineaţa, însemnări ieşene, precum şi iniţiativa de a edita (singur sau în colaborare cu alţii) revista Aurora şi Lumea, iar mai tîrziu Răvaşul poporului, Cumpăna, însemnări literare ş.a. Debutul editorial Sadoveanu şi l-a făcut în 1904, cînd tipări volumele Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite şi Crîşma lui moş Precu. Au urmat apoi, aproape an de an, pînă în toamna aceasta, a celei de a 80-a aniversări a naşterii scriitorului, o suită de cărţi de povestiri, romane, însemnări de călătorie, scrieri memorialiste şi publicistice care întrec binişor suta şi care au îndreptăţit pe cercetători să vorbească despre rodnica întrecere dintre viaţa şi creaţia marelui scriitor. Menţionăm, dintre operele mai însemnate care au urmat celor din 1904: Floare ofilită (1906), La noi în Viişoana (1907), O istorie de demult (1908), însemnările lui Neculai Mane( 1908), Cîntecul amintirii (1909), Apa morţilor (1911), Un instigator şi Bordeienii (1912), Neamul Şoimăreştilor (1915), Strada Lăpuşneanu şi Cocostîrcul albastru (1921), Oameni din lună (1923), Venea o moară pe Siret (1925), Tana de dincolo de negură (1926), Hanu Ancuţei şi împărăţia apelor (1928), Zodia Cancerului (1929), Locul unde nu s-a întîmplat nimic şi Creanga de aur (1933), Aventurile şahului (1934), trilogia Fraţii Jderi (1935-1942), Divanul persian (1940), Ostrovul lupilor (1941), Anii de ucenicie (1944), Fantezii răsăritene şi Caleidoscop (1946), Mitrea Cocor (1949), Nicoară Potcoavă (1952), Aventură în Lunca Dunării şi Evocări (1954), Mărturisiri (1960).