Contemporanul, ianuarie-iunie 1967 (Anul 21, nr. 1-26)
1967-01-06 / nr. 1
2 (Con. Poezia generaţiei „beat" EXISTA destui critici occidentali care consideră că singura mişcare poetică interesantă după 1945 ar fi aceea a generaţiei americane, beat, reprezentată de William Bourrougs (născut în 1914), Lawrence Ferlinghetti (n. 1919) Jack Kerouac (n. 1922), Bob Kaufman (n. 1925), Allen Ginsberg (n. 1926), George Andrews (n. 1926), Gregory Corso (n. 1930) ş.a. In sprijinul acestei aprecieri, care — după părerea noastră — este exagerată, ar pleda trei argumente : violenţa revoltei împotriva „modului de viaţă american" şi faptul că ea porneşte din interiorul societăţii americane, explorarea — cu ajutorul drogurilor — a unei zone-limită , aceea a mecanismelor psihice subconştiente, precum şi formula poetică originală a beatricilor. De fapt, aceşti poeţi manifestă o deosebită preocupare pentru social, iar protestul lor ia forme extrem de vehemente. Andrews visează „un cosmos în care viaţa n-are nevoie să ucidă pentru a putea să trăiască"; Bourrougs denunţă pericolele unei civilizaţii hiperindustrializate; Corso — obsedat de moarte — scrie poeme despre închisorile americane şi descrie apocalipsul bombei atomice . Ferlinghetti vorbeşte de „ducele prinţ Kennedy doborît de gloanţe“ şi de „doctorul Teller lup al stepelor", îşi imaginează dezastrul ce ar fi urmat după reuşita aventurii de la Playa Giron sau ironizează sarcastic o societate „cu Marca Depusă / cu oamenii ei distinşi / şi oamenii ei care ucid / cu preoţii ei ' şi patrulele ei ' cu diferitele ei segregaţii / anchete senatoriale / şi alte constipaţii... — o întreagă lume în care, cînd te simţi mai bine, „soseşte surîzind cioclul". Ginsberg atacă toate instituţiile de stat, iar în celebrul său poem Howl (Strigăt) întocmeşte o impresionantă listă a tuturor victimelor capitalismului, un cutremurător inventar al alienării, în care figurează desigur şi poeţii: „cu inima absolută a poemului vieţii masacrată, smulsă din propriile corpuri aruncate ca hrană pentru o mie de ani", și invectivează pe Moloch „a cărui gîndire e mecanică pură", „ale cărui degete sînt zece armate", „al cărui piept e un dinam canibal". Kaufman se întreabă : „Intr-un univers de celule, cine nu se află la închisoare?" și răspunde : „Paznicii“ . Kerouac, în fine, ajunge la o formulă pregnantă : „Fiecare din noi la Circul Roman / sacrificii, fiecare din noi / se-ntoarce ca să-și primească plata / la Ospiciul de Nebuni American". Dar o asemenea revoltă nu este nouă în peisajul literaturii americane. De la „expatriatul Henry Miller“ care, „elaborînd o doctrină manicheiană după care America e izvorul Răului, lumea Latină izvorul Binelui" — cum precizează criticul J. Brown — defineşte Statele Unite ca „un coşmar cu aer condiţionat“ (The Air Conditioned Nightmare), de la John Dos Passos care transmite sentimentul dezagregării unei întregi lumi în acea „comedie inumană“ care e trilogia S.U.A.; la proza eşecului social a luiJames Farrel (Studs Lonigan); la cronica luptei rasiale a scriitorului de culoare Richard Wright; la descrierea foamei şi a obsesiei erotice din romanele lui E. Caldwell ; la conflictul individ-societate din opera lui Thomas Wolfe ; la tabloul declasării sociale din scrierile cîtorva „duri“ ca Horace McCoy, James M., Cain, John O’Hara; la simbolismul incomunicabilităţii interumane a unei scriitoare cum e Carson McCullers ; la intensitatea apocaliptică a lui Nelson Algren (Jungla de neon, Chicago, oraşul ariviştilor) ; la neliniştea şi sentimentul de culpabilitate ale eroilor lui Saul Below ; la violenţa şi cruzimea denunţării războiului de către Norman Mailer (Ţărmul barbariei) şi pînă la faimosul reportaj despre bombardarea Hiroshimei semnat de John Hersey în 1946 în New Yorker — cititorul american a fost tot timpul avertizat că în realitatea contemporană a Americii vibrează o fibră tragică. E drept că protestul beatricilor se rosteşte cu o rară violenţă care situează expresia directă deasupra preocupării pentru literatură. Dar oare patosul exprimării nu întrece, la un Thomas Wolfe, orice interes pentru stil ? Iar barocul lui H. Miller nu depăşeşte, prin forţa sa, revărsarea tumultuoasă a versetelor lui Corso şi Ferlinghetti? Incit singurul element cu adevărat nou al acestei revolte e inserţia ei în actualitatea imediată: sumedenia de evenimente şi personaje ale vieţii americane din ultimii ani. In ce priveşte noua zonă pe care generaţia beat a deschis-o pentru poezie, aceasta e, pe de o parte, cunoscută (în • Europa,sum Antonin Artaud, un Henri Michaux, un Jacques Prévert au experimentat drogul, consemnînd rezultatele acestei dereglări ,pentru , actul poetic) ; pe de altă parte, ea este extrem de precară, tocmai datorită faptului că e o zonă-limită, că marchează o situație-limită : la graniţa unde conştiinţa individuală se pulverizează total , ceea ce înseamnă că poetul beat, în loc să ni se prezinte ca un nou tip de umanitate, ni se înfăţişează ca un nou caz clinic. Consecinţele se arată grave, deopotrivă pentru revolta beatnicilor, ca act social, şi pentru poezia, lor, ca act estetic. Intr-adevăr, protestul lor împotriva societăţii nu se face în numele unei noi ordini sociale, superioare moralmente, oricît de vag întrezărite , ci în numele unui individualism care nu poate duce decit la anarhism. Căci drogul, dizolvînd în poet conştiinţa morală, îl lipseşte de un sistem de valori absolut necesar actului său, face din el un iresponsabil moral. Desigur, beatnicii sunt nişte victime ale societăţii, nişte alienaţi; ei reprezintă cazul tipic al raportului artistic-societate în lumea capitalistă. Acestui fapt se datorează, de altfel, uriaşa audienţă de care s-au bucurat în mase : pe plan cultural şi cetăţenesc, lecturile lor poetice au contribuit la demistificarea fetişurilor care dominau viaţa publică americană. Ambiţia beatricilor de a surprinde — sub imperiul halucinogenelor : mescalină, peyete, marijuana, acid lisergic etc. — „mesajul automat“ al unui subconştient biciuit în mod artificial, se înrudeşte cu programul suprarealist , un program care vădeşte o cumplită dilemă : ori conştiinţa e lucidă, şi atunci ea nu poate înregistra pur şi simplu, ci — în mod fatal — şi prelucrează fluxul inconştient ; ori ea e complet abolită, şi atunci nu mai poate înregistra de loc. Această contradicţie lăuntrică a poeticei suprarealiste a fost ilustrată de G. Călinescu în felul următor : E ca şi cum l-ai întreba pe cineva : Dormi ? — iar el ţi-ar răspunde : Da... De aceea, admiratorii tinerilor americani ţin să precizeze că aceştia, spre deosebire de suprarealişti, nu selectează „mesajul automat“ : pentru ei nu mai există contradicţia bine-rău, totul e bun, totul e rău. Dar, în felul acesta, apărîndu-i de inconsecvenţă susţinătorii lor îi abandonează unei condamnări fără apel, căci nu există artă care să se sustragă total unei anumite conştiinţe artistice, unui principiu ordonator. Un strigăt, oricît de puternic şi de sincer, nu se converteşte în fapt artistic decit depăşind graniţele expresiei imediate, transfigurîndu-se. La fel, o experienţă psihică, oricît s-ar consuma „pe marginea abisului“, nu-şi impune autenticitatea decit organizîndu-se într-o expresie coerentă, comunicabilă. „Nu ascundeţi demenţa", recomandă Ginsberg într-o poezie (Despre opera lui Bourrougs). Dar e clar pentru oricine că o nebunie programatică e un nonsens : ea rămine o simplă poză, o nebunie Simulată Ce credit putem acorda pretinsei ei „autenticităţi" ? Referindu-se la experienţa beat, Alain Jouffroy scrie: „Poezia întoarce spatele literaturii şi devine un act existenţial“. Foarte bine! Dar rămîne problema — ce înţelegem prin cuvîntul literatură ? Dacă literatură înseamnă artă, în general rezultă că versurile beatricilor se refuză judecăţii estetice, fiind doar documente asupra aventurii spiritului la o graniţă a sa, şi interesează exclusiv psihiatria ; dacă prin literatură înţelegem ceea ce înţelegea Croce, rezultă că poezia beat este .Poezia însăşi. Din fericire, adevărul se află, ca de obicei, la mijloc, simpla lectură a textelor fiind edificatoare. Există un mare balast non-estetic în producţiile beatrice: pe de o parte, materialul netransfigurat al expresiei imediate (elemente de ordin filozofic, social, politic, afectiv etc.) ; pe de altă parte bolboroseala incoerentă a „mesajului automat“, stîrnit de ingurgitarea drogului, care — atunci cînd se refuză oricărei intervenţii conştiente — ne interesează doar ca o foaie de observaţie clinică. Dar există şi o poezie autentică, ale cărei rădăcini culturale pot fi identificate. E, mai întîi, vasta albie a versului liber whitmanian, utilizat aici pe un material fulgurant şi fluent, în forme lexicale îndrăzneţe care merg de la jargonul scientist pînă la argou şi trivialitate. In această albie, Andrews ciită atomizarea fiinţei proprii, identificarea prodigioasă cu cosmosul: Sint viu inlăuntrul unui zeu viu... / sint un germen in măruntaiele unei fiinţe mai mari / sint mai bătrin decit Creaţia / mai bătrin ea toate fiinţele / stelele îşi efectuează prin mine revoluţia lor/ călătoresc prin spaţiul dinăuntru printre atomii mei / iau o astronavă ca să mă duc in diverse părţi ale corpului meu... (Nimicitoarea iluminaţie). Hohotind grandilocvent, Corso îşi compune un delir antirăzboinic: „O Bombă tu eşti un pean / an apogeu al ţipătului pălăria lirică a Domnului Tunet / Oh fă să răsune genunchii tăi BUM BUM BUM... / BUM sorii / BUM lunile şi stelele BUM zgomote de BUM / bucurii de BUM etc... (Bombă). Făcînd portretul prietenului său Ginsberg, Ferlinghetti halucinează despre moarte: Şi el e ochiul nebun al celei de a patra persoană a singularului / de care nimeni nu vorbeşte... / Căci el e un cap cu o viziune de cap / şi el e privirea şopîrlei / şi viziunea lui descheiată e la uşă / unde el stă drept aşteptînd şi ascultînd / mina care loveşte şi aplaudă aplaudă şi loveşte / MOARTEA sa MOARTE... / Căci el a sosit la sfîrşitul lumii / el e carnea nebună făcută lume / şi spune cuvîntul auzit in carnea sa / şi cuvîntul e / MOARTE. (El). Mai aproape de noi, beatnicii se reclamă de la William Carlos Williams, el însuşi whitmanian, de la delirul lui Ezra Pound, de la obscuritatea lui E. E. Cummings. împrejurarea că poezia americană a secolului XX n-a cunoscut experienţa suprarealistă a Europei poate explica furia cu care beatnicii se în voia delirului imag imprevizibilul asociaţi tale , solidităţi de pogrilor, aurore de grăd verde cimitir, beţie ( deasupra acoperişuri, Ie de vitrine de t), fumători de haşiş, maşini desfundate nu ,şii trăgînd cu ochiu , soarelui şi lună şi argitoare amurguri de Brooklin, blesteme di n oaie şi plăcută suvn a spiritului..., scrie Gj j intea acestor versurimerican a fost şocat cut-up (fraza demonicizătoare „conştiinţei îi- o caracteriza acelaşle lui Bourrougs, din rorbi]( nnd , de fapt, o rel deelor lui Joyce. ( Răsunătorul ecou puis beat l-a avut, acum . în conştiinţa publitfic se explică şi prin e o poezie destination recitată, nu citită, "pe a fost întotdeauna impică de jazz, în ea Sat „tonul Africei, exalen rădăcinare şi de capaberg susţine că un utilizat conştient ţine aşa cum nu contrind măsura“ . Kerouac ţii fața la Mexico Cityrre să fiu considerat *t Prin asemenea pro- . beat tindea spre se j al unei întregi mii Ci ieste încă în mariet f americane. Din peter care se întîlneau /ib.' ria lui Ferlinghetti^,,, cisco n-au format île solubil; treptat, lime| blice s-au rărit, plet'/! destinul fiecăruia din a fi solidar, este , pentru individualis ma Ștefan Arop A % TEATRU — Dramaturgia naţională: VLAICU VODĂ — duminică 8, ora 10, la sala Comedia a Teatrului Naţional „I. L. Caragiale“; PATIMA ROŞIE — vineri 6, joi 12, ora 19.30, la sala Studio a Teatrului Naţional „I. I .Caragiale“; DINU PĂTURICĂ — sîmbătă 7, ora 20, marţi 10, ora 19.30, la sala Studio a Teatrului Naţional „I. L. Caragiale"; D-ALE CARNAVALULUI — sîmbătă 7, ora 19.30, duminică 8, ora 10, la sala din bd. Schitu Migureanu a Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra"; O NO APT® FURTUNOASĂ — duminică 6, miercuri 11, ora 19.30, la Teatrul „C. I. Nottara“; SUN — duminică 8, ora 10.30, la Teatrul Mic. CINEMA — Literatura pe ecran: CUMBITE. Cinema Griviţa. CARTEA DE LA SAN MICHELE. Cinema Republica, Festival, Modern. — Din trecutul de luptă al poporului nostru: GOLGOTA. Cinema Floreasca, Gloria. — Poezia pe ecran: BALADA DIN HEWSURSK. Cinema Victoria, Aurora. — Comedii, comedii : CALABUCH. Cinema Union (pînă la 11 ian.) GIUSEPPE LA VARŞOVIA. Cinema Rahova. Volga. RIDEM CU STAN ŞI BRAN. Cinema Mioriţa. NEVESTE PERICULOASE. Cinema Tomis . ACEI OAMENI MINUNAŢI IN MAŞINILE LOR ZBURĂTOARE. Cinema Bucegi. — Pentru copii : MOŞ GERILĂ, Cinema Doina, Dacia, Munca. MUZICA — Concert al laureaţilor concursurilor muzicale internaţionale. Pianistul RADU LUPU, sopranele ILEANA COTRUBAŞ şi MARINA KRILOVICI, bariterul LUDOVIC KONYA şi basul IONEL PANTEA, acompaniaţi de Orchestra simfonică a Cinematografiei dirijată de Const. Bugeanu, interpretează lucrări de Haendel, Mozart, Beethoven, Giordano, Verdi şi Massenet (marţi 10, ora 20, la Sala Palatului). — Dirijorul elveţian CHARLES DUTOIT la pupitrul Filarmonicii prezintă Simfonia nr. Vnl^Haydn, ftffl^rtul„ nr.J, Mendelsohn-Bartholdy, Simfonia în trei mişcări de Stravinskî şi ,,Ransodia spaniolă“ de Ravel (sîmbătă 7, ora 20 duminică 8, ora 11, la Studioul de concerte al Radioteleviziunii). EXPOZIŢII — EXPOZIŢIA REPUBLICANĂ BIENALĂ DE PICTURĂ ŞI SCULPTURĂ 1966 — sala Dalles. — FLORILE IN OPERA LUI LUCHIAN — sălile Muzeului de artă. Revista noastră mulţumeşte pe această cale tuturor cititorilor care, în pragul noului an, ne-au trimis, din toate colţurile ţării, urările lor. C3 |3 /k LITERARA G. JIŢESCU : Lucruri interesante pe linia meditaţiei, pe cale de cristalizare, intr-un sens şi un ton mai peronal. Dar r mijloacele sunt oarecum sărace, greoaie, monotone, expresia n-a ajuns la un nivel de mlădiere şi nuanţare pe măsura problematicii şi motivelor pe care vrea să le slujească. E însă un drum bun, pe care, cu eforturi sporite, veţi putea obţine rezultatele aşteptate. Eforturi In sensuri multiple, — despre unele a fost vorba, data trecută. Despre altele, vom pomeni acum. Mai întîi o precizare în legătură cu ceea ce numiţi „asemănarea cu Unicul“ — Eminescu. Nu. Nu poate fi vorba de asemănare (dacă e unic, fireşte că n-are asemănare !), e vorba doar de ecourile şi urmele lui. Dv. decurgeţi din el — e foarte important să înţelegeţi clar şi precis acest lucru, pentru evoluţia dv. viitoare. După cum e foarte bine, cum ziceam, că, talentul dv. real a luat curioştinţă de sine , întiia oară în umbra fecundă, plină de consecinţe fericite, a Unicului. Dar nu puteţi rămine acolo, — se pare că aţi şi înţeles acest lucru. Nu puteţi rămine însă nici în umbra acestui sentiment amar „de cîine bătut“, în pragul maniei persecuţiei, în care vă scăldaţi în prezent (nu fără unele foloase, deocamdată, pentru experienţa lirică şi gîndirea dv.), şi fiu puteţi rămîne mai mult de cîteva clipe nici la adăpostul (precar şi fatal) al formulei „cîteva de liceu". La 22 ani, toate porţile lumii pot fi deschise sau sparte ! Dacă vă opriţi între aceste condiţii limitative pe care le-am enumerat, vă veţi asasina, de bună voie şi nesilit de nimeni, talentul, închizîndu-i, refuzîndu-i toate drumurile lumii, cele multe pe care n-a umblat, nu le-a văzut, nu le ştie şi n-are cum să le ştie, acum şi pururea. Paginile dv., dincolo de semnele fericite ale talentului, arată un început de inaniţie, de stătut, de închircire. Procesul, băgaţi de seamă, e ireversibil ! Desfăşuraţi-vă toate puterile şi ieşiţi la larg ; nu există piedică şi dificultate destul de mare care să vă poată opri. Sperăm să înţelegeţi just această nelinişte şi dădăceală prietenească şi să ne daţi cît de curînd veştile cele mai bune. Vom face cele de cuviinţă. DAN R. : Drumul cu statui, mai ales (cîteva altele, parţial) confirmă unele promisiuni. Aţi trecut prea repede la profesionism, deşi universul manuscriselor e încă modest, restrîns şi semne de progres nu se văd nici măcar cît cele de grabă. Trebuie să mai aşteptăm, să mai vedem. FRED POPOVICI : După părerea noastră, sînt indicii clare de talent. Confruntaţi-vă însă cu un specialist. EM. BALTIANU : Sînt unele elemente parodistice reuşite, dar în general şarja e cam groasă, naivă, simplistă. Să mai vedem. M. ALBESCU : Lucruri frumoase, în mare progres, cu adinei rezonanţe (Tăcerea, Prea tînăr, învingătorul, Ceas de amiază, Faţete). Uneori, vorbele şovăite, insuficient de proprii, de îngrijit alăturate, lăsînd sugestii laterale, îndoielnice, desigur involuntare (învingătorului, Prea tînăr). Aşadar, atenţie la expresie, la cuvînt, nu-l lăsaţi să vă înşele intenţiile. Rămîneţi la această semnătură ? V. CONSTANTINESCU : Nu putem trage o concluzie atit de clară cum ne cereţi. Sînt pagini în care vă lăsaţi în voia unei confecţii mimetice, fără înţeles şi fără vibraţie. Cînd nu se-ntîmplă aşa, strofele pun în mişcare nişte ecouri eseniene (mai ales Caii) sau nişte semnificaţii cam uzate în haine modeste. Căutaţi-vă cu seriozitate şi ambiţie uneltele proprii, înainte de a risca un prematur randament cantitativ. Reveniţi. FL. VRANCEA : Merge bine. Copilăreşte. Poartă. Câteodată sunt lucruri pline de sugestie, sincere, pătrunzătoare. Uneori, expresia cam şovăie , trebuie să-i daţi mai multă atenţie ca să ajungeţi cu adevărat la lucru de artă. N-am înţeles Motivare, e cam vagă. Aştept veşti din ce în ce mai bune. GABRIELA I. : Greu de discutat aici pe larg un manuscris atit de mare (poate vom reveni intr-un referat, la editură). Cert e că sunt destule pagini împlinite care să justifice pasul dv. Mai ales în piesele mai dense, mai bine cristalizate (de genul Rugă, Leul, Crez, Renunţări, Doar urme, Intîlnire etc.) şi mai puţin în cele despletite discursiv (şi uneori cam uscat), ori în altele de efort exterior, mai mult grafic. Aşadar, curaj şi succes ! N. PASCU : Sînt şi unele lucruri interesante mai mult ca motiv sau imagine (Pămîntul acesta, Atitudine, Prea v-am iubit, Apel, Sfînta mare minciună, Descătuşare) şi mai puţin ca expresie poetică proprie. Abundă însă compunerile modeste, convenţionale, în marginea unor ecouri uzat şi minor tradiţionaliste, hăulitoare, mergînd pînă la uimitoare suporturi ideologice retrograde (ca în Păstorească). Ciclurile erotice se rezolvă mai ales în durităţi formale, exterioare, fără tensiuni lăuntrice de aceeaşi măsură, trecînd prea des spre cronica rimată umoristică, în ansamblu, par să fie rezultatele, încă puţine calitativ, ale unui anumit talent, neîngrijit şi necultivat la vreme. Dar cine poate şti ce va mai fi ? Mai scrieţi-ne din cînd în cînd. F. BURTAN : Semne bune în Aerisirea casei, Linişte, Bazar. Continuaţi şi faceţi cum am vorbit. LUŞ : Poezia e interesantă, deşi mijloacele sunt încă nesigure, diletante. Se pare că prietenii vă sfătuiesc de bine. Stăruiţi. Fireşte, vă puteţi bizui pe ajutorul nostru, atit cit ne stă în putinţă. P. CHIRIAC : Scrisoarea dv. e la fel de neconcludentă ca şi experienţa anterioară ei. Se pot scrie versuri slabe şi în limba germană. Se pot traduce şi versuri bune la un nivel mediocru etc. Ca să nu mai vorbim de eternul „de gustibus"... Nu trebuie să vă supăraţi că nu v-am răspuns la domiciliu. Primim peste o sută de plicuri pe săptămînă, — dacă ar fi să le răspundem tuturor acasă (aşa cum ni se cere de obicei), n-am mai avea timp nici să ne ascuţim creioanele (şi aşa, uneori, ele lasă urmă cam groasă !). Pe lingă faptul că ar trebui să desfiinţăm această rubrică, ceea ce ar fi păcat (nu ?). Poate că celelalte 7 oracole ale dv. sînt mai puţin solicitate (v-aţi gîndit oare ?), neavînd obligaţia unui asemenea ghişeu poştal. S-auzim de bine. GH. ELEFTERIE : E un lucru interesant, de ce nu-l trimiteţi unde trebuie ? Succes ! IOLANDA M. : Cine, Scrisoare, Quasimodo, Actorul, Alb. Ca o poveste, cuprind semnele clare ale unui talent, de la care sínt de aşteptat lucruri din ce în ce mai bune. Trimiteţî-ne o mică prezentare şi eventuale noutăţi. Ad. B. : însemnările de vacanţă (Plăcinta) sínt foarte frumoase, dar versurile sínt în pierdere de lirism, uscate, livreşti, iar pagina „despre vorbele bune“ e convenţională, plată şi opacă (dacă nu cumva ipocrită), parcă sub influenţa filozofiei lui Madam Chirilă. (E o tristeţe fireşte.) Felicitări pentru succesele şcolare etc. Aşteaptăm pagini frumoase, ca altădată. Geo Dumitrescu .... .7 ' ' : : * 7: : - I . Vyar 8 .-ti. I, , , ,‘t! ' SPORT La sfîrşitul ospăţului ^ -A. OLU5JIT, . , * dansat../ Inevitabil, sărbătorirea Anului’ iu aduce un întreg cortegiu de glume, parodii, unele reuşite, altele nu, aspiraţii, proiecte şi aşa mai departe... Totul e înconjurat de o feerică bunăvoinţă, emoţia trecerii timpului, brazii, cozonacii, toate astea ne fac să privim evenimentele cu o oarecare blîndeţe şi omenească înţelegere. Cînd te gindeşti că a mai trecut încă un an, îi ierţi lui Cge Dan unul din faimoasele sate autogoluri... Pe lingă sentimentul ireversibilităţii timpului ce mai înseamnă un gol în minus său in plus? Am auzit,cu toţii multe glume, inevitabilele glume de Anul Nou, cînd emoţia sărbătorilor ne anulează discernămîntul... Se propunea parcă la un moment dat ca fotbaliştii să se ocupe şi ei de literatură , adică de ce scriitorii să se amestece în treburile lor şi ei nu... ? ! Urma, în această ordine de idei, să ascultăm părerile lui Pîrcălab despre „teatrul absurdului“... Odată cu trecerea sărbătorilor, toate aceste glume, parcă nu mai au haz. Poate că n-au avut niciodată haz şi numai ambianţa festivă ne autosugestiona. Ospățul s-a sfirşit însă... Am rîs de glume trase de păr, am ascultat tot felul de mărturisiri, am băut, am dansat, ajunge! E timpul să trecem la treabă... Ne așteaptă între■f J "V* ---«r--1."I**W* și feeria sărbătorilor jucătorii noştri de handbal, care se pregătesc pentru campionatul mondial. Obligaţi să-şi economisească forţele, ei şi-au programat un revelion temperat, o cupă de şampanie şi apoi la culcare... Sînt convins că s-au ţinut de cuvînt... Ei şi-au amînat fastul şi petrecerea după campionat, sperînd să-l cîştige şi să bea şampanie din Cupa triumfului... Cu gîndul la lupta încordată care-i aşteaptă în Suedia, ei s-au gîndit, sînt convins, mult mai puţin, la sentimentul ireversibilităţii timpului... Ca să te gindeşti la trecerea timpului trebuie să ai timp pentru asta. Dacă n-ai timp la indemină, mergi liniştit mai departe... Dorim jucătorilor noştri de handbal să bea şampanie din cupa victoriei. Ospăţul s-a sfirşit. Am rîs, am glumit, am dansat — ajunge! N-are rost să prelungim ospăţul peste limita lui firească... N-are rost să ne mai pierdem în speculaţii abstracte pe tema, atît de vastă, a trecerii timpului.. Acum, la treabă... Teodor Hazliu Substantivul dinpăturică (Urmare din pag. l-a) altuia strîngînd-o apoi „fierbinte“, a trimite „mici atenţii“ şefilor (cu cartea de vizită modest înfiptă în coşul cu vin şi plăcinte, oferit „cu respect“), a rosti numele şefului cu insinuări familiare în faţa subalternilor, a surîde, a calcula, a tăcea... Suflet oficial, dimpăturică are privilegii, efect al unei strategii fără scrupule şi fără greş. Avid de progres (personal) practică, suav şi cu voluptate în acelaşi timp, abuzul de graţii, bunul plac, arbitrariul, abuzul de spirit fiind singura sa abstinenţă. Substantivul dinupăturică fumează , tămiat sau tămîind e învăluit veşnic în fum. Toxina îi domoleşte nerăbdarea de a ajunge, îi dozează propriile-i veninuri, ţinteşte prea sus ca să cheltuiască totul odată. Ambiţiile lui dinupăturică (genitiv) sînt mult prea concrete pentru a mai face loc îndatoririlor, obligaţiilor obşteşti. Părerile sale, referatele, listele (toate substantivele ce-i definesc extraordinara activitate) se transformă miraculos în avantaje, generează ambiţii. Lui dinpăturică (dativ) i se cuvin toate privilegiile speciei sale de arivist în modul cel mai firesc (ar cuteza cineva să se îndoiască?), deşi, o lege meschină, sîcîitoare, îi pretinde şi lui anumite îndatoriri şi obligaţii faţă de obşte. Dar această fiinţă substantiv e imună la astfel de provocări. Conştiinţa, mai exact conştiinţele (aici stă secretul carierei sale, căci dinu păturică e prevăzut cu două conştiinţe, una publică şi alta privată), au de fapt o funcţie decorativă, îl îmbracă după ultima modă pe şef şi pe om. Lustrinul, această stofă de tinichea, poleindu-i in funcţie de ori pe dinăuntre dinu. laudă şi îl sî ţinuţi de e nu atît de există per, un factor o sparge — publică. Da mite o opri o impune şi e călcîiul lu scîlciat ar un încercat cu ce va ma în fata şeful tea ajunge e. publică stă c cîiele lui. DINULEPAI să te dăm pe vlustrin şi de le-ai agonisit, piele veninul ș buşă, gi odată c o fiinţă recupei Desen de BEN O lo • Cînd gheata umblă decoltată la piept, se no. • Florile nu mor... Se exfoliată. • Ochi* « primit lu căldură deși îngheaţă , copiilor la care vine. • Cînd ninge îmi vine sa scriu versuri albe. • De ce s-o fi spunind numai „la poştele cailor“ și odată — la crăciunul lor ? • Inactivitatea e un compromis comod între lene şi • Fii şiret, dar nu de ghete. • Tragedia bătrinefii se aseamănă cu a bradului a fost pom de crăciun. • Cînd dorul se mută din ea, inima rămîne cu bilet de bat la fereastră. • Vă daţi seama cîte sănii îşi sună zurgălăii, în ar unui bătrin, într-o noapte de iarnă şi de insomnie ? Tudor Muşates