Contemporanul, iulie-decembrie 1969 (Anul 23, nr. 27-52)
1969-07-04 / nr. 27
TELEVIZIUNE Teleastul eSTE o tradiţie ca noul venit să fie primit cu bănuială. E un tic al istoriei ca el să fie ţinut în picioare, cit mai aproape de uşă, dacă se poate lingă uşa de serviciu. Aşa s-a întîmplat şi cu cinegmatograful. Oamenii din teatru i-au prorocit din leagăn un destin umil. Cind a început să meargă pe picioarele proprii, s-a strigat : impostură ! Cînd a început să vorbească, s-a spus : iată gestul fatal! Filmul a trăit, însă, împotriva jalnicelor profeţii. Prosperitatea lui n-a ruinat alte arte. A fost loc sub soare pentru tot şi toţi. Osia vieţii se învîrte. Faimoasa spirală aduce pe urmaş pe rolul antemergătorului. E înduioşător să constaţi cit de uşor se inversează rolurile. Fără probleme de conştiinţă, fără amintiri, fără remuşcări. Ceea ce spuneau acum 70 de ani despre marele ecran oamenii de teatru, spun azi, despre micul ecran, oamenii de film . O nouă artă ? Să fim serioşi ! Ce fel de artă ? Care-i limbajul ? Dar ortografia ? Dar sintaxa ? Teleast ? Nu cunosc ! Disputa se duce pe plan mondial, dar aşa cum e şi normal limpezirile nu vin şi nu vor veni niciodată din speculaţiile out-sider-ilor. Teleastul nu apare nici aiurea şi nici la noi din previziuni teoretice, ci din efortul cotidian al căutării unei căi proprii. Mi se pare că televiziunea noastră începe să se înscrie şi ea pe şirul unei asemenea autodescoperiri. Semnul cel mai caracteristic al emancipării este formarea unor cadre proprii. Sfios, cu ezitări, poate nu în expresii ideale, începe totuşi să se afirme un tip nou de creator (da ! de creator). El poate fi asemănat cu toţi pentru că trebuie să aibă nivel de îndrumător, farmec de actor, ochi de reporter, pană de scriitor, tehnică de crainic, tact de diplomat, magnetism de vedetă, răbdare de mucenic. El poate fi asemănat cu toţi, dar nu mai poate fi confundat decît cu el însuşi. Există în cadrul televiziunii noastre încă destule prezenţe care nu izbutesc, cu toată bunăvoinţa (şi a lor şi a noastră) să seducă muza telegeniei. Se profilează însă din ce în ce mai convingător cîţiva candidaţi la titlul de teleast. Cristian Ţopescu a cîştigat turul popularităţii pentru că e simpatic fără efort, ■ competent fără ostentaţie, echilibrat şi cum bine spunea un coleg — fair-play. Triumviratul Reflectorului s-a impus în bloc printrun iacobinism calm, masiv, voit impersonal. Carmen Dumitrescu, prin isteţime, dezinvoltură, personalitate, aplomb (acest aplomb nu e, poate, pe gustul tuturor, dar din experienţa mea de telecăsuţă poştală, mi-am dat seama că numai apariţiile decolorate şi fade pot aspira la unanimitate). Inultimul timp a rupt rînduriie şi a ţîşnit prin ■ cîteva emisiuni excelente Catinca Ralea. Ne-a convins printr-o volubilitate agreabilă, printr-un dialog de o dulce francheţă, printr-o pregătire poliglotă impecabilă, (şi deloc agresivă), pe scurt, ne-a sugerat cu succes calităţile unui reporter de circuit internaţional. Numai şi numai din motive de spaţiu trebuie să frîng enumera- rea aici, deşi nici un argument nu poate să mă absolve de vina de a omite alte cîteva nume de care legăm deopotrivă speranța afirmării şi confirmării unei noi profesiuni: seducătoarea profesiune de teleast. Ecaterina Oproiu n • Preambul la Festivalul de la Moscova , UB tradiţionala deviză „Pentru umanismul artei cinematografice, pentru pace şi prietenie între popoare", cel de al VI-lea Festival internaţional va reuni anul acesta, în marea sală a Palatului Congreselor din Kremlin, filme din 46 de ţări. Comitetul de organizare, sub conducerea lui Alexei Romanov — preşedintele comitetului de cinematografie de pe lingă Consiliul de Miniştri din TJ.R.S.S., — îşi încheie lucrările pregătitoare şi, peste cîteva zile, festivalul va fi gata de start. Printre ţările înscrise la concurs se numără Anglia, Australia, Bulgaria, R. D. Vietnam, R. D. Germană, Ungaria, India, Italia, Cambodgia, Cuba, R. P. Mongolă, R.A.U., Polonia, România, Siria, S.U.A., Franţa, Cehoslovacia, Iugoslavia, Finlanda şi, bineînţeles, Uniunea Sovietică. Paralel cu întrecerea filmelor de lung metraj, va avea loc competiţia scurt-metrajelor şi un concurs destinat special filmelor pentru copii şi tineret. Juriile festivalului vor fi prezidate de Serghei Gherasimov (la lung-metraje artistice), Roman Karmen (pentru documentare) şi Serghei Mihalkov (în competiţia filmelor pentru copii). Din juriul filmelor de lung metraj va face parte şi cineastul român Ion Popescu-Gopo. Cu mult interes sunt aşteptate la Moscova diferitele personalităţi ale cinematografiei mondiale care şi-au anunţat participarea. Invitată de onoare este cunoscuta actriţă americană Lilien Gish, una din stelele anilor '30, iar printre ceilalţi actori care şi-au confirmat sosirea sunt Monica Vitti, Rita Tushingham, Kirk Douglas, Lucyna Winnicka, Raj Kapoor, Marina Vlady, Silvana Pampanini, Mari Töröcsik, cubaneza Eslinda Nones, japoneza Wakao Atako. Oaspeţi aşteptaţi ai festivalului sunt şi regizorii italieni Pietro Germi şi Alesandro Blassetti, regizorul japonez Kobayashi, englezul Lester, cineastul cehoslovac Vojtech Has şi alte personalităţi ale ecranului mondial. Selecţia filmelor sovietice din festival va fi definitivată la sfîrşitul săptămînii. Se contează, pentru moment, pe participarea în competiţie a ecranizării dostoievskiene Fraţii Karamazov, în regia lui Ivan Strîiev, şi avînd în distribuţie pe Lionellă Pîrnieva (Gruşenka), Mihail Ulianov (Dmitri), Kiril Lavrov (Ivan), Andrei Miagkov (Alioşa). Pentru a doua oară atras de Dostoievski (după Idiotul), Pîrîiev a realizat un spectacol al marilor pasiuni umane, funeste şi purificatoare. Dintre celelalte pelicule înscrise în competiţie amintim recentul laureat al Premiului Oscar, filmul Oliver, datorat regizorului american Carol Reed, filmul maghiar Zidurile de András Kovács — cu Mary Szemes şi Miklós Gabor —, filmul polonez Pan Wolodyjowski — ecranizare de Jerzy Hoffman după romanul lui Sienkiewicz. In general, ţările participante la festival şi-au anunţat selecţii ample. Italia, de exemplu, pe lingă filmele din concurs — Serafino de Pietro Germi şi Simon Bolivar de Alesandro Blassetti —, a înscris în concursul filmelor pentru copii filmul lui Roberto Gavioli Putlferio se dues la război şi va fi prezentă la „Tîrgul de filme" cu multe creaţii mai vechi sau mai noi. Cinematografia românească va fi prezentă în concursul filmelor de lung metraj cu Răutăciosul adolescent, în regia lui Gh. Vitanidis, după scenariul lui Nicolae Breban, în cel de scurt-metraje cu Cîntece vechi româneşti, în regia lui Mirel Iliesa iar în concursul filmelor pentru copii şi tineret cu: Tinereţe fără bătrîneţe (regia Elisabeta Bostan), Mihaela (desen animat de Nell Cobar), Mica panteră şi prietenii ei (documentar de L. Karda) şi Fetiţa cu chibrituri (un tablou coregrafic după basmul lui Andersen de A. Miheles). Pe ecranele Festivalului vor mai fi programate, în afară de concurs, filmele româneşti Columna, în regia lui lui Mircea Drăgan, Vîrstele omului de Alecu Croitoru şi scurt-metrajele : Cîntecele Renaşterii, Pe fir, Digul şi Valul. Sînt aşteptaţi la Moscova mulţi cineaşti români, printre care şi actorii Irina Petrescu, Ioana Bulcă, Iurie Darie şi Virgil Ogăşanu, protagoniştii Răutăciosului adolescent. O amplă retrospectivă, cu prilejul aniversării a 100 de ani de la naşterea lui Vladimir Ilici Lenin, va fi consacrată filmelor despre Lenin realizate de-a lungul timpului de cineaştii sovietici. Printre filmele care vor fi prezentate cu acest prilej se numără şi „una dintre cele mai mari creaţii cinematografice ale tuturor timpurilor" (aşa cum o consideră critica mondială), filmul lui Serghei Eisenstein, Octombrie. Din mai vechile filme ale lui Mihail Romm va putea fi revăzut Lenin în Octombrie, iar dintre cele mai recente, documentarul Lenin trăieşte. Dziga Vertov va fi reprezentat în această selecţie omagială de filmul Trei cîntece despre Lenin. Vor putea fi vizionate şi filmele trilogiei lui Serghei Iutkevici, recentul Şase iulie, semnat de I. Karasik, precum şi alte creaţii din bogata filmografie consacrată vieţii şi operei lui Lenin. Iuri Belovski Moscova, 2 iulie 1969 Lionelia Pîrneva, protagonista filmului Frajii Karamazov. In aşteptarea „Ursului de aur" IN IERARHIA * fructuoasă a competiţiilor cinematografice vest-europene, Festivalul din Berlinul occidental — cu al său trofeu suprem „Ursul de aur“ — şi-a menţinut din totdeauna, alături de Cannes şi Veneţia, un loc de frunte, chiar în anul trecut cînd a izbutit să evite, graţie unor reforme de ultim moment,, ameninţătorul pericol al „contestării“. Ca urmare a acestor reforme, s-a ajuns la o oarecare democratizare a Festivalului; latura mondenă a fost cvasi-integral suprimată, filmele din competiţie sunt proiectate concomitent într-o serie de cinematografe din diferite cartiere ale orașului etc. în aceste zile, al XIX-lea Festival berlinez a trecut în a doua sa jumătate, dar candidatul la „Ursul de aur“ nu s-a ivit încă. 11 din cele 21 de lungmetraje de concurs au fost văzute, dar numai unul singur poate fi considerat remarcabil: Aventurile lui Goppy și Bagha al regizorului indian Satyajit Ray (unul dintre cei mai mari cineaști contemporani). E interesant de remarcat că o serie Întreagă de filme prezentate în acest Festival, Ziua lui de glorie de Eduardo Bruno (Italia), Salvarea de Ricardo Becher (Argentina).. Mai rece ca moartea de Rainer Fassbinder (R.F.G.) sau Made in Sweden de Johan Bergenstrahle (Suedia) sunt operele unor tineri realizatori progresişti, care folosesc cinematografia in scopuri politice, pentru susţinerea unor puncte de vedere revoluţionare. Dar numai bunele intenţii nu sunt suficiente. Cu excepţia filmului suedez — singurul împlinit din punct de vedere artistic şi limpede ca idee — celelalte, mai sus menţionate, nu reuşesc să fie decît haotice, confuze şi mai ales plicticoase, discursuri aride, propagandistice ; pentru a-şi ascunde sărăcia imaginaţiei autorii lor adoptă adesea un stil voit „antistil“. Tot la capitolul decepţii trebuie menţionate un colţ liniştit la ţară de Enli Petri (Italia), cu Vanessa Redgrave şi Franco Nero, povestea unui pictor milanez, care, neputînd suporta atmosfera opresivă a lumii businessului şi ritmul nebunesc al marelui oraş industrial, sfîrşeşte într-un azil de nebuni, în timp ce pînzele pictate de el acolo continuă să fie speculate. Cindva considerat una din speranţele filmului italian, Elio Petri a intrat, din păcate, prea curînd în rîndurile cineaştilor pseudo-avangardişti care, la adăpostul unor subiecte bizare, tratînd cazuri patologice, practică de fapt cea mai convenţională cinematografie posibilă, condimentată (pentru a fi la modă) cu erotism şi nevroze. Singura comedie de pînă acum, Erotissimo de Gérard Pirés (Franţa), parodie irezistibilă (la modul Stan şi Bran), dar destul de subţirică, a erotomaniei lumii moderne, şi-a datorat în mare parte succesul de public interpretării protagoniştilor — Annie Girardot şi JeanSanne, — în rolurile unui cuplu „normal“, a cărui existență „paşnică“ diferă fundamental deimaginea prezentată de filmele contemporane. Au mai rămas de amintit două pelicule engleze. Nu se poate trăi pe două locuri, al tînărului regizor Peter Hall — eterna poveste a trioului conjugal, tratată pe un ton vag moralizator —, şi Un pic de iubire, de Harris Hussein, melodramă pe care nici interpretarea excelentei actriţe Sandie Dennis nu o salvează de mediocritate. De mare succes şi audienţă se bucură nu atît competiţia în sine, cît manifestările adiacente. Săptămîna filmului iugoslav şi cele două mari cicluri retrospective — Filmul muzical american din perioada ’29—’49 (in cadrul căruia am revăzut primul film sonor, Sonny Boy) şi ciclul omagial Abel Gance, cuprinzînd toate filmele marelui cineast, care sărbătoreşte în acest an, ca şi Charlie Chaplin, venerabila vîrstă de 80 de ani, în penultima seară a Festivalului, după proiectarea pe triplu ecran a filmului său Napoleon din 1926, lui Abel Gance i se va înmîna o medalie de aur din partea cinematografiei franceze. Pînă atunci, va apărea şi „Ursul de aur“. Manuela Gheorghiu Berlinul occidental, 1 iulie O ANCHETĂ SEMNIFICATIVA: „CE FACEM CU FILMUL ROMÂNESC?" . SUB acest titlu, „România literară" publică în ultimul său număr o interesantă anchetă. 33 de scriitori din toate generaţiile exprimă cu un ascuţit spirit diverse puncte de vedere asupra stadiului actual al cinematografiei. Spicuim o serie de răspunsuri la cele trei întrebări puse de redacţie : 1. Care credeţi că este nivelul de astăzi al cinematografiei noastre ? „Cred că este încă sub nivel. N-am ajuns încă la o maturitate artistică de redare a vieţii, cel puţin calitativ“ (Radu Boureanu). „Stupefiant" (Laurenţiu Fulga). „Un nivel mijlociu“ (Virgil Teodorescu). „Pîlpîitor. Din cînd în cînd o uşoară lumină pîndită de un întuneric compact“ (Nina Cassian). „Nivel mediu" (Petre Sălcudeanu). „Că filmele româneşti sînt slabe, aceasta o simte şi o ştie toată lumea, atît cei care le consumă, cît şi — culmea ! — cei care le fac" (Constanţa Buzea). „Este la nivelul submediu al producţiei europene“ (Szász Janos). „Trăim cel mai de jos nivel organizatoric din scurta istorie a cinematografiei româneşti" (Nicolae Crişan). 2. Ce a fi întreprinde dacă de dv. ar depinde filmul românesc ? „Aş lua totul de la început. Le-aş cere tuturor îndrăzneală în abordarea în primul rînd a temelor de actualitate. Nu aş sprijini spiritul funcţionăresc şi incompetenţa“ (Zaharia Stancu) „Aş încuraja libera dezvoltare a valorilor, a talentelor adevărate. Calea concretă , documentarele şi scurt-metrajele“. (Miron Radu Paraschivescu). „Mai puţine „moaşe“ şi „guvernante“, mai multă încredere în creatorii de filme, în priceperea şi realitatea lor“ (Geo Dumitrescu). „Aş permite regizorilor să facă filme şi să răspundă ei înşişi în faţa criticii şi a publicului, de ceea ce spun în ele. Cu alte cuvinte, aş simplifica sistemul umflat de superrevizori şi dispeceri care există şi prosperă acum“ (Ana Blandiana). „Aş încuraja o vie mişcare de cineamatori“ (Ov. S. Crohmălniceanu). „Desfiinţarea consiliilor artistice şi cît mai puţine aprobări, întotdeauna prima variantă a scenariului e cea mai bună“ (Constantin Chiriţă). „Un concurs de scenarii de cea mai înaltă seriozitate“ (Georgeta Horodincă). „Aş desfiinţa Studioul Bucureşti, aş renunţa la trei sferturi din funcţionarii cinematografiei, aş opri pe cei ce cunosc cu adevărat meserie... şi aş începe totul de la capăt“ (Al. Andriţoni). „Aş face filme cu tinerii regizori Şerban Creangă, Radu Gabrea, Opritescu şi cu cîţiva din cei mai vîrstnici, cu Pintilie, Ciulei, Manole Marcus, Iulian Mihu“ (Const. Stoicin). „Aş ţine seama de faptul că filmul e un produs artistic, deci că se naşte în alt chip decît conservele, şi l-aş lăsa pe regizor să şi-l facă singur. Aşa cum se petrece la o sculptură“ (Vasile Băran). 3. Care este cel mai bun film produs de Casa de filme „Bucureşti", văzut de dv. ? „Cel mai bun film românesc aş spune că nu există, dacă n-aş fi văzut Reconstituirea lui Lucian Pintilie, pe care-l consider un regizor excepţional de înzestrat“ (Zaharia Stancu). „Moara cu noroc. Pădurea spinzuraţilor şi Reconstituirea" (Marin Preda). „Indiscutabil. Reconstituirea de Lucian Pintilie, o capodoperă, un film nemaipomenit“ (Miron Radu Paraschivescu). „Nu e firesc să citez un singur titlu : filmul românesc va începe să existe cu adevărat cînd se va putea vorbi, la noi şi în lume, de o şcoală de film românesc“ (Nicolae Breban). „Cel mai bun film pe care l-am văzut şi unul dintre cele mai bune, în general este Reconstituirea lui Lucian Pintilie". (Adrian Păunescu) „Pădurea spinzuraţilor allui Liviu Ciulei şi Reconstituirea lui Lucian Pintilie, unul din primele zece filme ale Europei“ (Fănuş Neagu), „Reconstituirea — o capodoperă de regie, un film profund umanist, un protest împotriva brutalităţii şi a neînţelegerii sufletului omenesc“ (Eugen Barbu), „Reconstituirea lui Lucian Pintilie, Pădurea spinzuraţilor de Liviu Ciulei, Moara cu noroc al regretatului Victor Iliu“ (Ion Băieşu). „Am văzut Reconstituirea şi mi se pare, la o ora actuală, singurul film de o certă unitate artistică“ (Matei Calinescu). G Cinema ?----. • . .v/|iw.:^/,,..,..,v..Az.v/*yAVR»Rrrr.,nw WR.,y^^7^.X.W^X'ÂW’TlV*Z^rrzr.,.w.v.-.VAyr.-i).'. spectacolele săptâmîn n '/.. ' ••'•VĂI.-.ri x 5 RETROSPECTIV!ITRURRI MARILE TRADIŢII SI MARII CONTEMPORANI tIMP de şase săptămini Cinemateca din Bucureşti a prezentat, in colaborare cu Cineteca Nazionale, o semnificativă antologie a filmului italian. Am străbătut în spaţiul citorva proiecţii distanţa de la epoca filmului mut la producţii dintre cele mai contemporane. Desigur, cîteva filme nu pot reface decît cu aproximaţie cele şapte decenii din itinerariul uneia dintre cele mai prolifice şi substanţiale cinematografii ale lumii. Includerea în program a două antologii — a filmului mut şi sonor italian, excelent decupate, a fost deci o oportună alegere, care ne-a dat posibilitatea să urmărim o istorie în imagini a cinematografului italian. Ne oprim în special asupra celor două ore şi jumătate de proiecţie a filmului mut, în mare parte necunoscut la noi şi de altfel greu accesibil, cuprinzînd selecţii din perioada 1896-1926. Capitolul dedicat filmului istoric, care a pus temelia superspectacolului cinematografic de azi, este, cred, prin perfecţiunea sa, egal de deconcertant pentru specialist şi neavizat. Odată cu trecerea de la filmul legendar-mitologic la cel istoric propriu-zis, se produce şi un salt al calităţii tehnicii artistice, care te îndeamnă să crezi că totul a fost descoperit de acum cîteva decenii. După Căderea Troiei, Ultimele zile ale oraşului Pompei, primul film-gigant, apare deja ca un matur super-spectacol. Extraordinarul său succes comercial a determinat deîndată apariţia unei suite de producţii asemănătoare, considerate azi a fi pus bazele cinematografului ca industrie. Quo Vadis ?, Cabiria, Iulius Cezar, Marc Antoniu şi Cleopatra şi încă altele dovedesc, toate, o riguroasă ştiinţă a orchestrării figuraţiei în scenele de masă şi de lupte, un excelent simţ al dimensiunilor în exprimarea grandiosului, a amplasării volumelor în cadru, în dominarea plasticii. Ne-au surîs apoi, adesea printre lacrimi, în idile tragice, sau melodrame pasionale, primele dive ale ecranului. Eleonora Duse părea ca simplitatea ei maiestuoasă să dea indicaţii unui stil de joc, numit după aproape o jumătate de veac neorealist. Am înţeles frumuseţea ucigătoare a Lydei Borelli şi cea tragică a Francescăi Bertini, Maria Iacobini, cu gropiţa ascunsă sub boruri sport, ne-a adus imaginea unei femei-Gavroche şi ne-a amintit prin degajarea interpretării de descendentele vamp-anti-vamp, apoi atit de populare. Am cunoscut şi strămoşii italieni ai filmelor de aventuri, ai filmelor de ştiinţă-ficţiune, ai comediei briante şi absurde — în fine, tot vocabularul de idei cu care de atunci încoace fiecare regizor caută să-şi creeze un stil propriu. Antologia sonorului, care a rememorat în digest etapele filmului Italian de la 1926 pînă la primul film neorealist Ossesione (1943) al lui Visconti, ar merita un comentariu aparte. Cele cîteva filme de autor alese din anii ’40, ’50 și ’60 au inclus în genericele lor o mare parte dintre numele, cele mai prestigioase ale cineaștilor italieni de după război. Un succint comentariu cronologici obligă să ne oprim mai întîi asupra Crimei lui Giovanni Episcopo (1947). Alberto Lattuada, pasionat de cinema cu mult înainte de a semna primul film ca regizor (a fost fondatorul Cinematecii de la Milano, a dus o adevărată campanie pentru promovarea mișcării de cinecluburi în Italia) portretizează prin această tîrzie educaţie sentimentală a contabilului Giovanni Episcopo, climatul social şi moral al mediului clasei mijlocii a micilor funcţionari. Tragica povestire a unei crime care restabileşte, paradoxal, sensul moral din firea Lucrurilor, aminteşte de seria filmelor dedicate pasiunilor tîrzii (îngerul albastru). Un realism dureros ,a cărui luciditate include momente de tandreţe, uneori ridicole — ca în admirabila scenă a cererii în căsătorie — dar nu mai puţin omeneşti, Visconti filmează în 1953 Senso, într-un spirit de totală fidelitate faţă de profesiunea sa de credinţă făcută cu zece ani în urmă : „Am fost atras de cinema în primul rînd datorită nevoii de-a spune poveşti despre oameni care trăiesc şi nu despre obiectele din jurul lor, sau despre oameni care la rîndul lor nu sînt decît obiecte“. Senso are toată expansiunea romantică și pasiunea romanescă în spiritul Risorgimento-ului exaltată de un Visconti, pe cît de departe de acel arid și bogat La Terra trema, pe atît de aproape de somptuozitatea ecranizării de mai tîrziu după Lampedusa. Autorul Marelui război realizase cu un an înainte Veşnicii necunoscuţi (1958) un soi de hold-up farsă ,condus de cîţiva vagabonzi simpatici (Mastroiani, Gassman, Salvatore, Toto şi Claudia Cardinale — cu adevărat simpatici seducători), diletanţi spărgători, a căror poveste interceptată dintr-un unghi realisthazliu anunţa pe Monicelli, maestrul echilibrului delicat dintre tragic şi comic. Mai puţin edificator pentru destinul său de artist este Doamna fără camelii (1953) a lui Antonioni. La un pol opus, Deşertul roşu (1964) al Ravennei depersonalizate prin industrializare — despre a cărui „culoare a sentimentelor“ s-au scris atîtea — aruncă o punte, sau pune numai o distanţă, între Antonioni, autorul trilogiei (Aventura, Eclipsa, Noaptea) și cel al explozivului Blow-up. Un cuvînt aparte despre unul din cele mai obsedante filme din cinemateca italiană , Salvatore Giuliano (1961) al lui Francesco Rosi, caracterizat de autor ca „discurs asupra cadavrului lui Iulius Cezar“. Cadavrul celebrului bandit haiduc sicilian Salvatore Giuliano este pretext pentru o pătrunzătoare analiză a Siciliei — săracă, obosită și mutilată de luptele unor interese politice contradictorii, din anii imediat următori războiului. Filmul realizat în întregime numai cu non-profesionişti şi filmat de unul dintre cei mai mari operatori-artişti, regretatul Gianni Di Venanzo, este un reportaj minuţios exercitat asupra anatomiei sociale, politice, economice, morale a Siciliei, care ţinteşte totdeodată mai departe, la sensurile solidarităţii şi demnităţii omeneşti, ale teroarei şi trădării tuturor timpurilor. Noii îngeri (1962) este specific pentru Ugo Gregoretti, regizor al filmului de actualitate gazetărească. Un documentar artistic, un filmanchetă, adesea de un realism caricatural, care pune tinerilor din sudul pînă în nordul Italiei aceleași întrebări despre muncă, dragoste familie, realizarea de sine, constituind în final un fel de sondaj social-politic-monden asupra mentalităţii „noilor îngeri“. Tot din generaţia regizorilor vîrstei de mijloc am văzut Fata cu valiza de Valerio Zurlini, Fata din Parma de Antonio Pietrangeli şi Indiferenţii de Francesco Maselli, inspirat după cel mai unanim apreciat roman omonim — din perioada „anilor negri“ — al Lui Alberto Moravia. Desigur, fiecare ar reclama o mai atentă caracterizare. Apoi am încheiat acest ciclu cu pînă acum ultimul film al lui Fellini (Satyricon este încă în turnare), Giulietta și spiritele (1964). Giulietta Masina ne-a purtat încă o dată în viziunile poeticei felliniene. Gîndurile unei femei care se descoperă înşelată — o banală conjunctură a triunghiului conjugal — sînt microscopate pînă cînd fiecare emoţie se transformă într-o fantasmă, un coşmar oniric, transpuse într-o plastică delirantă. Nu lipsesc nici momentele impresioniste — luminiscenţa peisajelor în care se joacă cele două copile, nici momentele de suprarealism — caii din visele Giuliettei sînt coborîţi parcă din pînzele Lui Dali, dar predomină imaginile unui infern contemporan în viziunea unui Breugel al secolului nostru. Femei-fluturi, femei-flori, femei-păianjeni, cu expresivităţi demonice, sprijină osatura cunoscutelor teme filozofice felliniene. Erotismul, fervoarea adoraţiei, anticlericalismul, notaţiile mondene ale unor vitelloni de bani gata, criza nerealizării — aici a feminităţii, pandant cu cea a creaţiei din 8 1/2, speranţa renăseîndă... Retrospectiva unei cinematografii a marilor tradiţii şi nu mai puţin a marilor contemporani, antologia filmului italian rămîne cu stăruinţă în amintirea noastră, după cum iniţiativa ei poate fi invocată — în reluare — pentru stagiunile viitoare. Adina Dorian Monica Vitti în Deşertul roşu