Contemporanul, iulie-decembrie 1970 (Anul 24, nr. 27-52)

1970-08-07 / nr. 32

Casa Dosoftei • SE apropie de sfîrşit lucrările de restaurare ale acestei case care, după cum se ştie, va deveni un muzeu al tiparului. Deschiderea casei Dosoftei va coincide, în această toamnă, cu o altă manifestare deosebită : al II-lea festival de poezie „Mihail Eminescu“. Ştafeta culegătorilor de folclor • ESTE o acţiune care precede festivalul de poezie. La ora actuală, două albume călătoresc în toate aşezările judeţului Iaşi. In paginile lor este consemnat folclorul literar din acest colţ de ţară : pluguşoare, strigături, oraţii de nuntă, balade, etc., în formele în care se mai păstrează pînă astăzi sau cu adaptările, transformările survenite. Din tot materialul adunat va fi selectată, probabil, o culegere. Poşta da foc . FOCURILE, sau mai degrabă trîmbele de fum de la o creastă de deal la alta vor anunţa, — ca în trecutul îndepărtat, poşta de foc purtătoare a veştilor — deschiderea festivalului de poezie. In prezenţa unor personalităţi ale poeziei româneşti vor avea loc şezători literare, pelerinaje în locuri memorabile, simpozioane, recitaluri de poezie contemporană ş. a. Se va decerna premiul festivalului pentru cartea unui debutant. Nu va lipsi nici seara de epigrame de la Bolta rece, nici ziua culesului de struguri, la una din celebrele vii ieșene. Carnet ieșean 2 Congresul X (Urmare din pag. 1) dar selectiv şi perfecţionat (sub raport calitativ), întreaga sa structură dinamică cu relaţiile corespunzătoare, condiţiile progresului său continuu. El are o deosebită valoare postdictivă, explicativă, dezvăluind conţinutul, sensul evoluţiei de pînă acum, şi, totodată, o funcţie predictivă, prospectivă-prognostică, luminînd perspectivele viitoare, apropiate şi îndepărtate*. Intr-adevăr, trecerea la comunism presupune realizarea posibilităţilor de dezvoltare de care dispune, pe toate planurile ,socialismul, ca sistem social. Şi anume : crearea, pe ansamblul economiei naţionale şi activităţilor sociale, a unei baze tehnico-materiale lanivelul contemporan al forţelor productive, respectiv al organizării, planificării şi conducerii economice şi sociale, perfecţionarea continuă a structurilor, relaţiilor şi activităţilor socialiste în cadrul unui proces indivizibil de accentuare a rolului conducător al partidului şi de adîncire a democraţiei socialiste. Conceptul de „societate socialistă multilateral dezvoltată“ relevă interdependenţa strînsă dintre toate aceste procese de dezvoltare socială pe de o parte şi calităţile intelectuale, moralpolitice, în general, spirituale ale purtătorilor progresului, oamenii, pe de alta. Analizînd structura şi dinamica actuală a conştiinţei socialiste, secretarul general al partidului a arătat dependenţa reciprocă dintre : a) nivelul de cultură generală şi pregătire profesională, ce asigură competenţa individului, b) nivelul formaţiei ideologice marxist-leniniste, ce-i garantează orientarea în problemele complicate ale epocii, şi c) nivelul atitudinii şi comportării civice, corespunzătoare cerinţelor civilizaţiei socialiste a acestei ere de furtunoase progrese tehnologice, ştiinţifice, culturale. La împlinirea unui an de la hotăririle Congresului al X-lea al Partidului Comunist Român, progresele pe calea făuririi societăţii socialiste româneşti multilateral dezvoltate confirmă caracterul profund ştiinţific, realist şi rezistent la cele mai dificile încercări, al programului dezvoltării sociale, elaborat şi înfăptuit sub conducerea partidului. In pofida împrejurărilor extrem de grele, datorită calamităţilor ce s-au abătut asupra ţării, planul de producţie în industrie şi agricultură a fost realizat, asigurîndu-se, concomitent, continuarea eforturilor de investiţie şi aprovizionarea satisfăcătoare a populaţiei. Dezbaterea planului pe 1971 şi pe perioada cincinalului 1971—1975 a prilejuit o reevaluare a resurselor şi forţelor, pe baza cărora, plenară din jude a.c. a C.C. al P.C.R. a putut indica posibilitatea reală de a depăşi, prin valorificarea unor rezerve insuficient solicitate, indicatorii programaţi ai producţiei, investiţiile prevăzute, îmbunătăţind, în acelaşi timp, sistemul pîrghiilor de cointeresare materială a producătorilor, tehnicienilor şi cadrelor de conducere. Dezvoltarea bazei tehnice materiale se desfăşoară potrivit hotărîrilor Conferinţei din 1967 şi ale Congresului din 1969, în strînsă conexiune cu îmbunătăţirea organizării, planificării şi conducerii activităţii economice şi sociale. Exigenţele societăţii socialiste multilateral dezvoltate au dus, în acest an, la măsuri eficace de normare legislativă a numeroase activităţi sociale, precum şi a unor relaţii interumane cu repercusiuni obşteşti directe. Recent au fost iniţiate şi sunt în curs de înfăptuire noi acţiuni privind gestionarea şi administrarea bunurilor materiale şi a fordurilor financiare, care — pe scara unităţilor operative — influenţează în mod considerabil ritmul şi calitatea construcţiei socialiste. Modalitatea social-politică de stimulare şi desfăşurare a capacităţilor creatoare ale poporului, pe planul producţiei materiale şi serviciilor sociale, o constituie democraţia socialistă. Văzută într-o perspectivă mai cuprinzătoare, democraţia socialistă este echivalentă cu cultura şi umanismul socialist transpuse, consecvent, în acţiune socială. Ea devine un fapt de civilizaţie socialistă, transformare a principiilor şi normelor vieţii socialiste în „deprindere“, înfăptuirea lor. In acest climat găseşte forţe motrice puternice viguroasa activitate creatoare din domeniul ştiinţei, învăţămîntului, angajat într-un profund proces de modernizare şi al culturii, în care se manifestă, după părerea mea, o vădită originalitate, nu numai prin prezenţa caracteristicilor stilistice ale specificului naţional, cit mai degrabă prin capacitatea spiritualităţii noastre socialiste de a realiza o organică şi echilibrată integrare a ştiinţei (informaţia), tehnologiei (operativitatea) şi a valorilor spirituale, în efervescenţa constructivă pe tărîmul culturii şi ştiinţei, se cuvine săfie consemnată, în mod deosebit, avîntul cercetării fundamentale, prospective, aplicative şi operaţionale în domeniul ştiinţelor sociale. Indicaţiile Congresului al X-lea, chemarea şi exemplul personal al tovarăşului Nicolae Ceauşescu au declanşat o amplă mişcare de idei în ştiinţele omului şi ale societăţii, menite, înaintea tuturor celorlalte discipline, să fundamenteze, printr-o teorie marxistă modernă a sistemelor sociale şi să proiecteze prin studiul variantelor de soluţii optimale posibile, actele de decizie, ştiinţa conducerii societăţii socialiste. Progresele obţinute în făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate formează un tot indivizibil cu reflectarea fermităţii principiale marxist-leniniste şi a mesajului de umanism militant al democraţiei noastre socialiste în intensificarea activităţii internaţionale a partidului şi statului nostru. De bună seamă, consolidarea şi ascensiunea societăţii socialiste în România reprezintă, ea însăşi, un aport la cauza generală a socialismului, progresului şi păcii. După cum un însemnat aport la cauza generală a comunismului, a păcii în lume, îl aduce şi activitatea internaţională a partidului, amploarea legăturilor sale internaţionale, strînsele relaţii cu toate forţele, revoluţionare, progresiste şi democratice din lume. Principii conducătoare similare inspiră şi activitatea neobosită de a extinde colaborarea cu orice stat din lume, indiferent de orinduirea socială, spre a contribui, prin contacte multiple, la crearea unui climat de colaborare internaţională constructivă. Primul an de muncă în înfăptuirea directivelor Congresului al X-lea, încununat de succes, în pofida unei năpraznice dezlănţuiri distructive a forţelor naturii, atestă, deopotrivă, virtuţile unui popor liber, ale tuturora, ale fiecăruia în parte, precum şi incontestabila capacitate de conducător al Partidului Comunist Român, confirmată pe terenul solid al faptelor. În decursul istoriei sale de 50 de ani, Partidul Comunist Român a binemeritat încrederea poporului, care i-a „ conferit rolul de purtător de cuvînt al voinţei sale suverane. In perspectiva acestui trecut închinat zilelor de mîine, Congresul al X-lea al P.C.R. înscrie, din nou, iar realizările inspirate din hotărîrile lui transpun în viaţă, neclintirea voinţei acestui popor de a dăinui şi de a făptui în lumina prezentului şi a viitorului comunist. Biblioteca de memorii (Urmare din pag. II şi o altă forţă, radicală, intransigentă, ofensivă, aptă să-şi asume istoria pentru sine şi să o modifice, pentru popor, Partidul Comunist Român. Este forţa politică îndrăzneaţă care a înţeles rosturile istoriei româneşti, şi-a propus să le servească, de pe o altă platformă politică, a făcut ca această platformă politică să devină platforma naţională de existenţă a poporului român, în acest moment istoric. Comuniştii, deci partidul comunist, au avut un rol hotărîtor in desfăşurarea evenimentelor de la 23 August 1944, fie şi prin faptul că ei au reprezentat cea mai curajoasă şi cea mai lucidă forţă politică din acea clipă, o forţă modestă numericeşte, dar cu atît mai călită în luptă şi cu atît mai hotărîtă să cucerească puterea. Curios, ne lipsesc nu numai paginile numite mai sus, dar şi paginile evocatoare despre lupta comuniştilor, iar această luptă a fost minunată, apreciind azi rezultatele atît de strălucite şi fructuoase practic. Mulţi dintre veteranii acestor lupte n-au scris, din modestie, alţii fiindcă n-au primit un îndemn expres sau fiindcă n-au timp. Desigur, este greu să rogi oameni împovăraţi de majore răspunderi sociale să facă mărturisiri, să evoce, să istorisească, să devină peste noapte scriitori. Scrisul, într-un concept popular, este o treabă de pensionari, de oameni care n-au ce face. Cînd cei care n-au ce face n-au nici ce spune, atunci inventează poveşti. E cazul unora dintre scriitorii de profesie. Aşa se nasc uneori romanele, romanţele, foiletoanele de aventuri, epistoletele sentimentale. Eu, personal, detest o asemenea literatură. Pagina netrăită nu face pentru mine doi bani. Flaubert a fost Ema, iar Dostoievski — Raskolnikov. Oamenii la care mă refer au fost excesiv ei înşişi atunci cînd au făcut, prin curajul şi prin sîngele lor, această istorie pe care o moştenim. Mă refer în primul rînd la oamenii opţiunilor integrale, iar aceştia au fost comuniştii, simpli muncitori, studenţi, ţărani sau intelectuali. Oameni de marcă ai spiritualităţii româneşti, ei au subscris, în mod deschis, pentru idealul care a luminat destinul ulterior al României, înfruntînd riscul morţii, cu curajul pe care oamenii îl au numai în clipele încercărilor supreme. Ei au făcut din încercările supreme un mod permanent de viaţă, iar din luptă , profesie. Nu putem ignora, desigur, nici mărturiile unor asemenea militari, comandanţi de mari unităţi sau simpli combatanţi, care, la îndemnul partidului au făcut totul pentru ca armata română să-şi facă ireproşabil datoria. Eu unul am fost încîntat de jurnalul de combatant al gen. Ilie Creţulescu („Peste crestele Carpaţilor" Ed. Militară — 1969) care ne istoriseşte, într-o fină naraţiune de sorginte moldovenească, luptele diviziei pe care a condus-o pentru eliberarea Transilvaniei. Am fost încîntat şi de alte cărţi (gen. Dan Ionescu, gen. Emilian Ionescu, gen. Marcel Olteanu, gen. Constantin Anton şi alţi combatanţi din august 1944) încă în manuscris. De ce nu apar ? Fiindcă nu există o colecţie adecvată unui asemenea scop. Fiindcă nu s-a consolidat încrederea că o asemenea literatură ar avea succes de librărie. Paradox ?... Desigur, de vreme ce toate cărţile de memorialistică străină au fost suflate ca de vînt din rafturile librăriilor. Curios este şi altceva : să ne închipuim că, chiar nimeni n-ar fi interesat să afle cum s-au desfăşurat intr-adevăr luptele pentru scoaterea României din război, pentru eliberarea patriei, pentru Victoria împotriva hitlerismului, pentru ziua de azi a ţării ? Altă explicaţie nu există decit că editorul, fiind contemporan, are privirea scurtă. El lasă în seama viitorului editor, de mîine, obligaţia de a căuta documente despre acest prezent. Cum le va găsi, unde, cui să le mai ceară ? Iată de ce propunem inaugurarea unei colecţii care să poarte numele : Biblioteca memoriilor. S-o ctitorim, în chip omagial, in cinstea lui 23 August! MJbV Lgb ndă .Şcoala bîrlădeanâ“ • Cu prilejul Zilei învăţătorului, un grup de cadre didactice din Bîrlad a întocmit o culegere de articole, studii, versuri, cîntece, tipărită sub titlul „Şcoala bîrlădeană“. Sunt evocate în paginile acestei culegeri tradiţiile şcolii din Bîrlad, ale presei, sunt dezbătute o serie de probleme actuale de educaţie („Formarea deprinderii de învăţare conştientă a elevilor din clasa I“, „Dirigintele şi organizarea timpului liber al elevilor în licee“), sunt înfăţişate rezultate ale unor cercetări în domeniul istoriei, ştiinţelor naturii, istoriei literare. Reproduceri după lucrări de artă realizate de profesori completează această publicație — omagiu adus celor ce se străduiesc să formeze noile generații de constructori ai socialismului. Expoziţii • Brâncuşi — expoziţie retrospectivă (Muzeul de artă al R. S. România) Deschisă pînă la 20 august. • Constantin Albani — obiecte ; Valeriu Boborelu — pictură ; Dan Cristian — grafica ; Nicăpetre — sculptură (Galeriile de artă „Apollo“). • Ileana Teodorini Dan — tapiserie (Galeriile de artă „Orizont“, bd. Gt. Bălcescu, nr. 23). • Andrei Ostap — sculptură, desens, metaloplastie (Galeriile de artă „Simeza", bd. Magheru nr. 20). • Dan Cioca — grafică (Galeriile de artă „Amfora“, str. Mihai Vodă nr. 2). • Tiberiu Marianov — pictură (Ateneul Tineretului, Aleea Alexandru 38), • Helmut Fabini — pictură, grafică (Casa de cultură „Friedrich Schiller“, str. Batistei 15). • Gravura sovietică, Galeriile de artă „Galateea“, Calea Victoriei 132. LA TRIBUNA „CONTEMPORANULUI“ „UN SAINT-JUST AL OPINIEI CRITICE" IN ACŢIUNEA de reeditare şi revalorificare a scriitorilor clasici întreprinsă de actuala noastră politică culturală, s-a făcut justiţie şi aceluia care, pe linia marii tradiţii a criticii noastre literare, reprezintă conştiinţa ei matură, intr-o formă etică şi estetică relevantă : Pompiliu Constantinescu, ale cărui opere se editează sub îngrijirea soţiei sale. Ceea ce se desprinde din această operă este în primul rînd impresia unei vocaţii irezistibile a literaturii şi a interpretării ei critice. Timp de peste două decenii, Pompiliu Constantinescu a fost o torţă vie care a luminat, eficient şi prestigios, critica literelor române interbelice şi un adevărat „Saint-Just al opiniei critice“, cum l-a definit maestrul Perpessicius. De la toţi cei care — contemporan sau postum — au scris despre el şi opera lui, a rămas un portret unanim al omului — impecabil ca ţinută morală : „franc, real, întreg, unitar şi vertical“ incapabil „să şerpuiască printre oportunismele calculate“, cum l-a portretizat Tudor Arghezi, — şi al scriitorului de autentic talent. Tot ca o impresie totală se desprinde şi aceea a unei construcţii de rezistenţă în timp prin judecăţi critice iradiante în lumina lor raţionalistă, grave şi severe, dar nu lipsite de graţia unei stilistice armonioase şi echilibrate în cumpăna lor axiologică. In sfîrşit, sînt evidente extrema maturitate şi luciditate a ideilor, independenţa opiniilor, siguranţa tonului şi a orientării, puterea analitică şi sintetică, expresia de cea mai elegantă şi fermă factură intelectuală a scriitorului, la o vîrstă cînd la alţii exerciţiul critic îşi caută încă o linie în idei şi un stil în expresie. Rezonanţelor unanime ale ecoului produs de opera critică a lui Pompiliu Constantinescu li se alătură şi caracterizarea generală a genului căreia îi aparţine şi care este al unui riguros impresionism raţionalist. Fără a fi elaborat sau practicat ■ o teorie, format în spiritul criticii franceze — al lui Sainte-Beuve şi Albert Thibaudet în special, pentru care avea o infinită admiraţie critică — din opera sa (sute de cronici, studii şi eseuri) se poate totuşi reconstitui un adevărat corp de principii critice şi de concepte estetice. Toate gravitează în jurul ideii de autonomie a esteticului, de relativism şi impresionism critic, obiectivat de bunul gust, de intuiţia justă şi de comprehensiunea constructivă. Impresionismul anarhic, capricios şi pur sentimental, nu l-a practicat niciodată, declarîndu-i „artă de scriitor ratat, pe marginea cărţii“. Puternica şi ferma poziţie estetică, puritatea critică liberă de orice lanţuri extra-estetice îl fac să combată vehement excesele de acest gen ale tezismului sămănătorist, poporanist, ortodoxist şi naţional-şovinist. Concepţia artei ca expresie a societăţii şi a epocii dacă n-a fundamentat critica acestui fanatic al independenţei spiritului şi fenomenului estetic, nu a fost niciodată total respinsă şi există în ea viziunea unei proiectări istorice a operelor literare. Impresionismul raţionalist şi axiologia estetică definind structura criticii sale se regăsesc în toate variantele profesiunii lui de credinţă, nu o dată dezvăluită în principii definitorii : „Actul critic (este) un act de inteligenţă, hrănit din intuiţia valorilor estetice“. „Critica e intelectualism : intuiţie adiferenţialului, generalizare, explicare şi reliefare originală". „Orice critic este impresionist în punctul de plecare ; coincidenţa emoţională cu opera studiată este condiţia esenţială a vocaţiei critice ; astfel înţeles, impresionismul este Intuiţie, este polivalenţă, adeziune la cit mai diverse temperamente literare“. Judecata critică practicată cu pondere, extremă imparţialitate, constructivă chiar în forma ei negativă, este la Pompiliu Constantinescu un act de mare responsabilitate estetică şi etică : „Cînd explici şi judeci o carte, închipueşte-ţi că eşti într-un pustiu cu conştiinţa drept Dumnezeu, sau că eşti în faţa unui judecător pentru actele tale. Restul relaţiilor umane nu interesează“. Incoruptibil şi pur în spiritul lui justiţiar, Pompiliu Constantinescu a adus în instanţa gustului propriu şi al efortului personal de comprehensiune, liber de orice prejudecată sau constrîngere, pe toţi scriitorii interbelici, fără excepţie, ca şi pe clasicii noştri, poeţi, prozatori sau critici. Pe toţi i-a supus aceluiaşi „tratament“ critic, fiecăruia i-a făcut dreptate în spiritul unui înalt crez artistic. Nu a ezitat să pună în adevărata lor lumină, cu meritele dar şi cu deficienţele lor, figuri ilustre ca aceea a lui Iorga, Hasdeu, Pârvan, M. Dragomirescu, Ibrăileanu, Oct. Goga, Titu Maiorescu pentru care, ca şi pentru Lovinescu sau Eminescu, Caragiale şi Arghezi, a nutrit un cult apologetic dar entuziast şi argumentat cu excelente justificări critice. Consecvent principiului ce-l caracterizează, Pompiliu Constantinescu va preciza că : „Faţă de marii noştri scriitori e bine să ne dezbărăm de respectul oficial; admiraţia critică este singură în stare să conserve patrimoniul lor literar, să-l pună în justa lui valoare şi să-l perpetueze în preţuirea succesivă a generaţiilor“, în disputele vieţii literare, naţionale şi europene, adeseori polemice (combaterea exagerărilor istoriste ale lui Croce, misticismul estetic al abatelui Brémond, recrudescenţele sămănătorismului retrograd, retorismul şi sofistica ortodoxismului gîndirist, polemica proargheziană şi procaragialiană cu N. Davidescu), Pompiliu Constantinescu a folosit cu o luciditate şi cu un calm imperturbabil o floretă de maestru : elegantă, incisivă, plină de aplomb polemic şi de subtilă maliţie Neabdicînd de la ţinuta rigorii şi preeminenţei intelectuale, nu a cultivat decit polemica de idei şi nu de verb sau temperament. Spirit discret şi speculativ, Pompiliu Constantinescu este un metodic în comentariul său , dens de idei, plin de asociaţii, construit pe criteriul analizei şi sintezei şi preocupat să definească valorile individuale intrinsec dar şi comparativ, în paralele portretistice. Fie că e vorba de un portret literal (în care a fost un artist tot atît de necontestat ca şi Lovinescu), fie că este vorba de apariţia unei cărţi, de un eveniment cultural, de o aniversare sau de o problemă de literatură, comentariul său începe mai întotdeauna cu o introducere în care face precizări de principii, ambianţă, filiaţie sau disociere, după care urmează generalizările, definiţiile şi sintezele, cu largi incursiuni analitice în peisajul literaturii naţionale. Stilul lui Pompiliu Constantinescu este un model de claritate şi vigoare în formulare, cu o frază fluentă, dinamică, inflexibilă în logica ei, subtilă în sugestii, densă în substantive, timbrată în argumentaţie, articulată cu fineţea şi supleţea intelectuală a nervului critic. Opera lui Pompiliu Constantinescu constituie lecţia etică şi artistică a unei conştiinţe, desăvirşită în relaţia armonioasă dintre om şi scriitor, şi un model de magistratură critică. Melania livada IO • Examenul cel mai greu de trecut, de pe lume, este acela de om. • Misterul florilor se numeşte parfum. • Berbecul e războinic, oaia casnică. Şi mielul la tavă. • Deştepţii ţqurci şi proştii găsesc. • Decit şapte iirpi in piept de aramă, mai bine una în piept sănătos. • Pe vremuri, apele de munte se exprimau prin păstrăvi. Astăzi vorbesc prin hidrocentrale. • Cum poate să încapă un cer Întreg, numai in doi ochişori de fetițe ? • La bătrînețe nu mai ai timp de pierdut. Numai de cîştigat. • In forma catargelor îşi încleştează muşchii amintirea munţilor pe care au crescut. • La Rucăr toate sărutările fetelor au gust de zmeură. Tudor Muratescu PORT., . ATLETISMUL FEMININ IAŞI finala campionatului mondial de fotbal a adus pe stadion 30.000 de spectatori, raţiunea şi frumuseţea acestei noi îndeletniciri feminine n-a găsit adeziunea unanimă... O senzaţie de nefiresc a plutit încontinuu peste acest bizar campionat mondial. Ştiam că femeile vor să joace fotbal, dar nu credeam că fanatismul lor capătă şi forme organizatorice— încă o vrajă s-a risipit. Ne este mereu teamă că pierdem cite un mister. Am pierdut „misterul lunii“. Prin intrarea femeilor în lumea agitată a fotbalului unii cred că pierd „enigma femeie“. Dar cum o asemenea enigmă n-a existat niciodată, riscul nu mi se pare prea mare. Am văzut cîteva secvenţe din acest campionat mondial, citeva fotografii, am citit ceva comentarii şi parcă violenţa fotbalistică nu le stă — estetic vorbind — prea bine femeilor... Asta nu înseamnă că mă pronunţ pentru a face contra. Nu mă simt ispitit să mă precizez în raport cu fiecare sportiv. Dacă femeile vor să joace fotbal, nu eu am să le opresc. Şi dacă enigma femeii, în ciuda prejudecăţilor mele, există, ea va supravieţui şi fotbalului. Semifinalele de atletism ale „Cupei Europei“ ne-au demonstrat însă că atletismul e mai la îndemîna femeilor. Se spune că mulţi iubesc atletismul din pricină că aici totul se măsoară cu exactitate. Că în atletism nu există relativitate, eroare şi nedreptate — ar fi un fel de lume ideală... Desigur, o cursă de 200 m. plat se poate măsura cu exactitate. Dar sunt pe lume şi lucruri care nu se pot măsura, trebuie să ne resemnăm cu această idee... Dincolo de toate aceste speculaţii, dincolo chiar de rezultate, cifre, festivităţi de premiere, am asistat la un spectacol de o rară frumuseţe— ideea de competiţie — care a mutilat farmecul multor sporturi — a reuşit să învioreze atletismul care plutea intr-o lume prea naivă. Atleţii sunt printre sportivii care ştiu să se bucure şi singuri. Ei n-au nevoie de zeci de mii de spectatori, nici măcar anonimatul nu le întunecă bucuria... Cum multe lucruri nu le facem pentru noi, ci doar pentru a fi văzuţi , această bucurie care-şi ajunge ei însăşi, merită toată atenţia noastră ! Intr-adevăr, atletismul trebuie să-l iubeşti. Sportivele noastre n-au reuşit să se califice, dar ele au adus o contribuţie de prim ordin la reuşita acestui spectacol. Am admirat încă o dată dirzenia cu care Lia Manoliu nu vrea să părăsească pista de atletism. Nu e vorba de o încleştare disperată şi ridicolă. Lia Manoliu se află încă în formă. O speranţă care nu s-a realizat a fost Cornelia Popescu ; ea se găseşte la un punct dificil, emoţia e un lucru frumos, dar nu trebuie confundat cu emotivitatea. Emoţia poate fi şi privilegiul firilor prea sensibile şi al celor cam leneşe. Cornelia Popescu trebuia să capete şi puţin singe rece. Concursurile de prim ordin încă o sperie. Sunt convins că pînă la urmă Cornelia Popescu o va scoate la capăt... Un nou record mondial ne-ar convinge cel mai mult de temperamentul ei poetic. Teodor Mazilu O precizare — AŞA cum am specificat şi în scrisoarea adresată redacţiei revistei „Argeş“, la data de 1 iunie 1970, ţin să subliniez încă o dată că premiul pa care această publicaţie a binevoit să mi-l acorde nu-l pot accepta din următoarele motive : Premiul mi-a fost atribuit nu numai pentru cartea mea de poezie ci şi pentru faptul că aş fi adus o contribuţie importantă la tipărirea poeţilor argeşeni. Intrucît contribuţia mea în această privinţă este nulă şi pentru că această activitate extraliterară constituie un punct de sprijin in acordarea premiului respectiv, cred că este o datorie a mea să refuz această distincţie. Nicolae Ioana Să vorbim despre.. Argumente AŞA NE este dat nouă sa * * trăim, depinzind unii de alţii. Fiindu-ne într-acest fel sorocit, oricit ai evita să nu te afli in postura solicitatorului, oricit ai vrea să nu umbli cu săru-mîna, oricît te-ai strădui să nu te umileşti, existenţa in societate te obligă, cind ai ceva de rezolvat, să începi cu o cerere. După aceea, găsindu-te in nevoie, să te duci să o susţii, să stai resemnat in faţa celui in drept, să-i suporţi, spăşit, doctele şi gravele observaţii, în speranţa că benigna ta trebuinţă va avea o rezolvare favorabilă. Este ceea ce mi s-a întîmplat, oricit mă feresc şi oricit îmi este silă. Să trec insă la fapte. A venit la mine o rubedenie de gradul doi, cam hahaleră in tinereţe. Carte n-a vrut să înveţe, ştiind el mai bine ce are de făcut. Cu timpul, întemeind o familie, s-a domesticit şi pentru nevastă şi copii s-a înhămat la treabă. Lucrează la o întreprindere oă frecare, avind, fără studii, o titulatură pompoasă. Ştiu eu ? Normator, dispecer, planificator... aşa ceva. Acum, e drept cu întirziere, a băgat de seamă că-i greu de trăit fără studii, de unde, vor nevoie să-şi termine facultatea. S-a dus la mai marele său care l-a repezit şi, uite aşa, cînd îmi era lumea mai dragă, a căzut pe capul meu. — Eu ce să-ţi fac ? — Fă bunătate şi stai de vorbă cu directorul. — Dar nu-l cunosc şi nu mă cunoaşte. — N-are a face. Tu eşti ziarist şi cum ştii să te mitocoseşti, pe tine n-o să te refuze. Eu că nu, el că da, pînă la urmă, rubedenie-rubedenie, iată-mă în faţa unui cap pătrat intervenind ca să-i dea adeverinţa necesară la învăţătură. Eu, cu o argumentată expunere de motive, cel din faţa mea cu judecăţile sale de valoare: — Mai lăsaţi-o, tovarăşe, că n-are ţara nevoie numai de căpoşi. — Tovarăşe director, vrea şi el să-şi termine studiile, să fie mai util... — Ce mă iei pe mine cu d-astea ? Şi aşa sunt prea mulţi învăţaţi... cum le zice ?... intelectuali. — Are omul nevastă, copii... — Care nevastă ? Parcă eu nu ştiu că se ţine după fuste. Mă pregăteam să-i iau apărarea cind, la marea intimitate, ca să înțeleg cum devine chestia, dumnealui mi-a făcut cu ochiul. Eu, ce mai puteam face ? in lipsă de altceva i-am răspuns pe măsură, adică, intorcindu-i vizita, i-am făcut cu ochiul.„ uite așa aprobindu-mi-se cererea. Ce să spun ? Precum se vede, om permeabil la argumente, de unde învăţătura că pe fiecare, indiferent unde se află adulat, trebuie să ştii cum să-l iei. Mihai Popescu Matematica utilizată ca scalpel (Urmare din pag. 1) Evident, nu le poate demonstra pe toate, căci sunt o infinitate, ci defineşte ca reguli ale deducţiei pe cele ce se pot demonstra din axiomele teoriei deducţiei. Teoria deducţiei este astfel constituită ea însăşi deductiv. Deci teoremele teoriei deducţiei pot forma obiectul unei noi cercetări. In această nouă cercetare teoria deducţiei devine obiect. Problemele acestui nou timp de cercetare sunt de tipul : care este forma tuturor propoziţiilor teoriei deducţiei ? Pot fi demonstrate în această teorie în acelaşi timp o propoziţie şi negaţia ei ? (Aceasta e problema necontradicţiei teoriei deducţiei.) Este demonstrabilă întotdeauna o propoziţie sau măcar negaţia ei ? (Problema decidabilităţii). Studiul problemelor de acest fel constituie o nouă teorie, care are ca obiect de cercetare mulţimea propoziţiilor primei teorii (a teoriei deducţiei) şi această mulţime este structurată prin ideea de „demontraţie în teoria deducţiei“. Noi dăm deci teoreme despre demonstraţiile în teoria deducţiei. De exemplu răspunsul la problema necontradicţiei ar fi dat de o teoremă formulată în chipul următor : dacă se consideră o propoziţie formulată in limbajul teoriei deducţiei, nu există o pereche de demonstraţii în teoria deducţiei, una pentru acea propoziţie, alta pentru negaţia ei. Bineînţeles prin „demonstraţie“ se înţelege ceea ce obişnuit se numeşte „demonstraţie corectă“. Această nouă disciplină poate purta numele de meta-teoria deducţiei. Cum am simplificat lucrurile o vom spune altădată. Am vrut numai să încercăm să arătăm ce se numeşte o meta-teorie. Evident, pornind de la meta-teorie, putem construi o meta-disciplină a ei, care s-ar numi meta-meta-teoria deducţiei. E uşor de bănuit că procesul de trecere de la disciplină la meta-disciplină e un proces ce nu se sfirşeşte. Gluma de mai jos, pe care n-am făcut-o eu, dar nu ştiu cine a făcut-o primul, corespunde exact situaţiei: ,,Un pahar din acest cognac te face alt om, şi acest alt om are şi el dreptul la un pahar de cognac“. O meta-disciplină este şi ea o disciplină matematică, deci putem construi meta-disciplina ei. Logica este deci formată dintr-o infinitate de discipline suprapuse. Iată ce păţeşte o ştiinţă cînd se matematizează. Cui îi dă mina, sâ Încerce.