Contemporanul, ianuarie-iunie 1974 (Anul 28, nr. 1-27)

1974-04-26 / nr. 18

I _______________________________— loan Alexandru lî vă recomandă... ni • MAI întîi că a început cu adevărat primăvara. Cele aproape zece zile de ploaie au pus pămîntul pe picioare. Cu întîrziere de cîteva zile, a dat în floare liliacul, s-au scuturat cărţii, dar au venit cireşii în floare şi se anunţă merii. Aerul e mai uleios acum şi lunecă mai limpezi albinele în truda lor prinse din zori şi pînă seara. Această grădină minunată care este Herăstrău, una dintre cele mai frumoase din Europa, aproape zilnic îşi înnoieşte miresmele şi culorile. Bobocii lalelelor s-au deschis, macul şi-a trimis întîiul sol în floare pe delicata colină ce coboară spre apele lacurilor din care sare peştele tras în joacă de rozele luminii. Păunii pe insulă sînt numai cintec şi chemare acum cînd culorile lor s-au extins cu iz paradisiac peste toate grădinile. Marea premieră a săptămînii socot că o ţine natura mai întîi, la care sintem poftiţi cu toţii, mai ales că vor cădea şi sărbătorile de Început de mai. In grădina zoologică ne aşteaptă trei pui de garopard veniţi la noi de curînd, precum şi doi pui de cămilă, întîii născuţi din acest neam de pustie pe pămîntul nostru. Colonia de pelicani din Deltă în portul lor slăvit de prapori ai păcii, priveghează şi el. Reînnoirea naturii în afară ne cere să ne reînnoim vechile prietenii lăuntrice, iar muzeele şi melodiile ca şi poeţii, ne aşteaptă. Andreescu şi Luchian la Muzeul Naţional trebuie să-l căutăm cel puţin o dată pe an, să ne lăsăm împrospătaţi din noul spus al lor. Apoi ctitoriile brâncoveneşti din oraş sau din preajma lui sînt tot ce poate fi mai frumos şi adînc ca zidire la noi. Muzeul de Istorie a României este apoi locul de întilnire cu marii ctitori şi jertfitori şi apărători. «i slăvitului nostru trecut. Pivniţa unde veghează cloşca de aur şi candelele moldave, manuscrisele dinţii române, făpturile domnilor in frescă votivă, Neagoe cu familia sa, Ştefan Domnul Voevod, şcoala ardeleană şi apoi nesfîrşitele ctitorii sanctuare cu obraz smerit ce împînzesc din vechimi căile acestui pâmint. Mereu îmi pare rău că nu vorbim îndeajuns şi cît de adînc s-ar cuveni despre aceşti mari înaintaşi ai noştri spre care trebuie sâ revenim mereu cel puţin cu iubirea proaspătă a unui Eminescu. Apoi avem în Bucureşti atîtea morminte vestite pe la care trebuie să trecem mai ales acum cu o ramură de liliac : candela Doamnei Maria luminează încă unde odihnesc osemintele lui Io Constantin Brâncoveanu Basarab, în acelaşi loc unde a fost prohodit Eminescu, apoi mormintele lui Eminescu şi Sadoveanu, Coşbuc şi Calaction şi ale atîtora încă. Ar mai fi multe denumit : Muzeul Satului expune în două săli pline noile achiziţii de artă şi podoabă din toată ţara, în librării au apărut frumos Cărţile populare ale lui Cartojan, iar celor mai tineri le recomand cu drag două cărţi de iniţiere în natură apărute de curînd, ale învăţatului Ion Simionescu, Flora României (Ed. Albatros) şi Din ale naturii (Ed. „I. Creangă"). Editura Academiei tipăreşte toată opera lui Cantemir, monument naţional, şi Editura Meridiane ne-a adus un nou dar prin neobositul cercetător Vasile Drăguţ, mănăstirea Humor, cu reproduceri in culori de cea mai bună calitate. Cartea de poezie ne anunţă o ediţie bilingvă a celebrelor sonete tirzii ale lui V. Voiculescu şi-n muzică aud vioara lui Mihai Constantinescu muiată în miresmele pure ale lui Bach şi Paul Constantinescu. 2 Satisfacţii şi nelinişti foarte personale... • CEEA ce mă bucură în ultima vreme, ca un om căruia i-a fost dat privilegiul de a asista in ultimul sfert de veac la întreaga mişcare sportivă, este interesul real care se acordă posibilităţii fiecărui individ de a face sport... Dragi ne sunt recordurile mondiale, dragi ne sunt driblingurile lui Dobrin, cu smerenie cad în genunchi în faţa gloriei lui Năstase, dar faptul că omul anonim, fără geniul piciorului, fără vocaţia pumnului, are posibilitatea să practice o oră-două puţin sport, să zburde puţin, să inhaleze puţin oxigen mi se pare performanţa cea mai importantă... O mişcare sportivă care geme de campioni mondiali dar, in schimb, văduveşte pe cei mulţi de posibilitatea de a practica sportul n-are nici o valoare... Aşa ceva, ducă-se pe pustii... Nu înţeleg de ce dragile noastre federaţii de specialitate cred că n-au decit obligaţii protocolare ; eu, dacă aş face parte, de pildă, din conducerea federaţiei de înot, n-aş dormi noaptea gîndindu-mă că sînt atîţia copii care nu ştiu să înoate... Aceasta e treaba federaţiei, să înveţe copiii să înoate, căci din pricina lipsei recordurilor mondiale n-a murit şi nu s-a înecat nimeni... Dar federaţia de ciclism ? Ce face ea, la urma urmei ? Nu doarme ea oare mult mai mult decit cele opt ore stabilite drept indispensabile de către medici ?... Ne-am consolat de mult cu ideea că, in cea mai bună formă, cicliştii noştri s-ar clasa pe locul 71 in „Turul Franţei". Nici nu ne interesează asta prea mult. Dar de ce nu se ocupă ea, federaţia, de ciclism, bat-o dumnezeu s-o bată de propagare a sportului cu bicicleta în rîndul copiilor, care au dovedit prin fapte că iubesc acest sport . Nu ne interesează să uimim Europa în materie de ciclism, cheltuim valută ca să obţinem un valoros loc 87. Ne interesează ca actualii noştri copii să se plimbe cu bicicleta. Am impresia că federaţiile noastre de specialitate au devenit prea importante, prea protocolare, că se împotmolesc în directive pe care şi le adresează lor înşile şi uită că principalul e să-şi ciştige noi adepţi. Campioni ! Am fi ipocriţi dacă am spune că n-am avea nevoie de campioni... Sigur că avem nevoie — cu cit mai mulţi, cu atît mai bine... Dar nu trebuie să se uite că principala performanţă rămine numărul mare al celor care se bucură de dăruirile soarelui. Aş avea o mare plăcere personală dacă federaţia de specialitate s-ar pune pe treabă şi ar lua mai în serios ideea propagării sportului în rîndurile celor mulţi. Şi, în fond, de ce ar fi atit de imposibil ? E chiar aşa de absurd să cerem unor oameni să se ocupe de ceea ce sunt obligaţi să se ocupe 7 Teodor Mazilu fig % R 3 flr STb ^ Rg . M mVlţ » y w n n K jT >3 5 3 2 s M 5 S IO ts RJ3 fi u ■ 8 8 fi iSm. M jf ajfi fi fi fi 8 8 fi ' V ■ ' ' "a ';:fl-t Al!i ' - * . ' Í.;; • RĂSPUNSUL TEATRULUI „AL. DAVILA" PITEŞTI D IN revista dumneavoastră nr. 15 din 5 aprilie 1974, la rubrica Tribuna ,,Contemporanului“, Alexandru Mica semnează un articol care se referă la calitatea unor interpreţi cit şi a repertoriului prezentat de orchestra „Doina Argeşului“, secţie a teatrului nostru. Socotim de datoria noastră să vă încunoştiinţăm că asemenea semnalări critice ne sunt realmente de folos pentru evitarea unor situaţii ce aruncă asupra teatrului nostru umbre nedorite. Trebuie să recunoaştem că, într-adevăr, calitatea îndoielnică a unor interpreţi ca Nicu Vitomireanu, Nicolae Dolănescu, chiar a repertoriului acestei formaţii în general, ne îngrijorează. Vă asigurăm că vom lua măsurile de rigoare pentru ca spectatorii noştri să nu mai fie nevoiţi pe viitor să califice un spectacol prezentat de „Doina Argeşului“ ca fiind un „bîlci popular“. Sîntem bucuroşi să constatăm că autorul articolului nu uită să releve ceea ce este valoros în repertoriul formaţiei noastre de muzică populară. Cu mulţumiri pentru obiectivitate, Director Constantin DINISCHIOTU • REPERTORIU DUPĂ „ CRITERII DIDACTICOPEDAGOGICE_______________ — INSISTENŢA cu care I. Sava afirmă unele păreri discutabile (întîi la Radio şi apoi în „Contemporanul“ nr. 16, vineri 12 aprilie 1974, în articolul „Marginalii la o premieră lirică studenţească“) ne obligă la un răspuns. Concluziile pe care domnia-sa le trage — generalized pripit în urma vizionării unui singur spectacol, — îl conduc spre judecarea repertoriului studioului Conservatorului ca deficitar, fără a ţine seama că în ultimele patru stagiuni (ani în care absolvenţii de azi au parcurs programa stabilită pentru studiu ( apărînd în spectacole) s-au pus în scenă un Purcell (Dido), un Mozart (Răpirea), un Beethoven (Fidelio), un Nicolai (Nevestele vesele), un Bizet (Carmen), un Wolf-Ferrari, un Britten, un R. Strauss, un Dallapicola, precum și Amorul medic de P. Bentoiu şi Noaptea furtunoasă de Paul Constantinescu. Prin proporţia stabilită s-a încercat cuprinderea unei arii cît mai largi atît din punct de vedere stilistic, cît şi, mai cu seamă, dramatic. La acestea s-au adăugat, în actuala stagiune, Mariana Pineda de Doru Popovici, Abu Hassan de Weber şi Fiica regimentului, despre care e vorba în articolul cu pricina. Un „Singspiel“ şi o „opéra-comique“. E drept, nimeni nu are obligaţia să-l iubească pe Donizetti. Putem ne- glija existenţa lui pentru studiu, grijindu-ne în portari ai istoriei pentru a da bonuri de acces la poarta principală sau cea dosnică a ei ? Cite lucrări — ca Medeea de Cherubini sau Maria Stuarda a aceluiaşi Donizetti — nu şi-au găsit abia azi înţelegerea ? Or, atît Abu Hassan cît şi Fiica regimentului ne oferă, prin dialogul vorbit, posibilitatea studierii cuvîntului rostit, iar virtuţile dramatice pe care le posedă, indiscutabil, posibilităţile de caracterizare a personajelor, pretind mişcare în acţiune, varietate de stări sufleteşti. Banale ! Poate ! Cu atît mai mult studiul va pune la încercare capacitatea studenţilor de a-şi exersa „virtuozitatea“. Căci ţelul cursului de operă nu a fost niciodată completarea „agendei lirice a Capitalei“ şi nici să se achite de vreo „datorie“ repertorială în faţa „iubitorilor“ teatrului muzical. Adevărata „datorie“ faţă de aceştia este de a pregăti artişti cît mai profesionalizaţi, care să facă faţă în teatrele muzicale datoriei pe care le-o solicită cronicarul. Noi ne bucurăm dacă astfel reuşim să trecem şi drept al „treilea teatru muzical al Capitalei“, şi dacă o putem face uneori este datorită cadrelor didactice conduse de prof. Arta Florescu, care la catedra de canto operă „discută cu seriozitate destinele teatrului nostru liric“ de mai mulţi ani, şi nu doar „acum“. De mult nu mai prezentăm fragmente (păstrîndu-le totuşi în „laboratorul de experimentare“), ceea ce I. Sava descoperă abia acum, iar repertoriul abordat e selecţionat după criterii didactico-pedagogice şi nu după cele comerciale sau aleatorice ale gustului cronicăresc. Este drept că nu găsim ceea ce căutăm — nu posedăm mijloace de achiziţie sau închiriere — iar alegerea unei lucrări trebuie să ţină seama de ce distribuţii putem alcătui cu studenţii existenţi în acel moment. Ceea ce ne dorim cu sinceritate este de a simţi prezenţa cronicarilor la spectacolele noastre, dar cărora să le intuim dragostea şi priceperea pentru genul liric. Şi nu numai în stat, ci în mijlocul nostru, la cursul nostru, la repetiţiile şi la discuţiile noastre. Ne vor înţelege mai bine şi ne vor putea critica aspru, dar eficient. Şi atunci vom putea repune în discuţie şi „al treilea teatru muzical“, şi „agenda lirică", şi „datoriile“ ce le mai avem. Pînă atunci se poate să ne mai înşelăm asupra pasiunilor şi repulsiilor noastre. Conf. univ. A.I. ARBORE • LITERATURA EDUCATIVA — ÎN cadrul preocupărilor destinate familiei, în parte prilejuite şi de „Anul mondial al populaţiei“, o nouă iniţiativă se înscrie la loc de frunte în rîndurile acţiunilor educativ-familiale, culturale şi cetăţeneşti. Este vorba de Biblioteca în ajutorul părinţilor, înzestrată cu cărţi educativsanitare, pedagogice, educativ-familiale, de psihologie, sociologie şi literatură, în limbile română, germană şi maghiară. Pînă în prezent, în Municipiul Cluj au apărut cîteva asemenea biblioteci, purtînd numele unor distinse personalităţi ale vieţii ştiinţifice medicale şi culturale româneşti din trecut şi prezent. Organizarea în librării a unor standuri permanente de cărţi cu caracter educativ, înfiinţarea de biblioteci în ajutorul părinţilor în cartiere, întreprinderi şi şcoli, dezvoltarea intensă a bibliotecilor de familie dezvăluie dorinţa oamenilor pentru lectură, pentru reîmprospătarea permanentă a cunoştinţelor educative. Cartea educativă este o literatură pe care adulţii o preferă, o doresc, o caută şi de care au nevoie. Faţă de aceste cerinţe reale, scriitorii, educatorii, sociologii, medicii, pedagogii, psihologii au o misiune şi o îndatorire cetăţenească. Minuitorii condeiului în contact direct cu realităţile noastre sociale, cunoscînd marile noastre ţeluri educative, pot contribui încă mai mult la realizarea unei literaturi educative, atît de necesare astăzi. Dr. Emil FLOREA Medic pediatru • DESPRE RESTITUIRI ARADENE ÎN cursul lunii aprilie s-a organizat de către Muzeul judeţean din Arad, cu un număr redus de tablouri, într-una din sălile Palatului Cultural, o expoziţie cu titlul Valori plastice arădene care a prilejuit, într-o oarecare măsură, cunoaşterea unor artişti plastici arădeni, ameninţaţi, unii dintre ei, cu uitarea. Forma sub care s-a desfăşurat această manifestare artistică a avut însă mai mult un caracter documentar, deoarece puţine din tablourile expuse au fost de un nivel reprezentativ. Ne referim în mod deosebit la pictorul Cornel Minişan, despre ale cărui lucrări, criticul de artă Horia Medeleanu, autorul plachetei Artişti plastici arădeni şi, în acelaşi timp, iniţiatorul şi organizatorul acestei expoziţii scrie următoarele : „... In abundenţa de lucrări rămase, descoperim adevărate oaze de pictură veritabilă care ne încîntă şi azi“. Pentru a-l restitui însă pe acest pictor, s-ar impune să fie prezentate publicului cît mai multe din pînzele sale, care In epocă l-au situat printre fruntaşii artei plastice. Posibilităţi există, in oraşul Arad se găsesc destule piese care ar putea servi acestui scop. Cornel Minişan mai are meritul de a se număra printre cei dintîi soli ai artei ardelene, prin expoziţia ce a organizat-o, în anul 1927, în capitala ţării, împreună cu toţi iubitorii de artă apreciez această primă încercare şi aşteptăm de la Muzeul judeţean din Arad şi alte iniţiative menite să readucă în circuitul cultural valori uitate, sau aproape uitate. Iustin ARDELEANU Arad • SUGESTII — O MODERNA metodă de predare a limbilor străine, care realizează o fericită simbioză între mijloacele vizuale și auditive, ne este oferită sistematic și cu competență de televiziune. Mă întreb însă de ce o limbă romanică foarte răspîndită pe glob (spaniola), vorbită în ţări cu care întreţinem importante relaţii culturale şi economice, este neglijată de TV. Mai ales că, mai demult, cu sprijinul catedrei de limbi romanice a Universităţii Bucureşti, „micul ecran“ ne-a oferit destule cursuri în limba lui Cervantes, foarte gustate de cele mai diverse categorii de telespectatori. întrerupt brusc şi fără prea multe explicaţii, respectivul curs nu a mai fost reluat de atunci. Inutil să accentuăm importanţa studiului limbii spaniole In învăţămîntul elementar şi secundar din ţară noastră, sprijinul pe care l-ar primi din partea TV prin reluarea acestor cursuri. De un real folos ar fi aceste lecţii şi Universităţilor Populare. Evident, pentru o audienţă mai largă, programul I ar fi mai indicat. Petre ISACHI Bacău ........ ^ I jjt ------------................................................. • UNUL din fenomenele artistice socotite ca reprezentind o noutate ieşită din comun ll constituie expoziţia lui Jacques Scannet de la galeria Inter-Arts din Lyon. Succesul expoziţiei izvorăşte din faptul că — spre deosebire de artiştii de pin-acum, care se străduiesc să creeze opere — pictorul amintit încearcă, dimpotrivă să „de-creeze“, folosind un ciocan, o foarfecă, un cuţit, ghips etc., el a luat cîteva lucrări aparţinind unor plasticieni cunoscuţi, le-a tăiat, vopsit şi ciuntit în scopul de a elimina — după spusele sale — „elementele poetice care fac individualitatea artistului“. Năzuinţa de-creatorului de la Lyon este demnă de atenţie. Cu toate acestea, atributul de noutate absolută atribuită ideii mă surprinde, deoarece metoda lui Seannet e destul de răspindită şi poate fi intilnită cotidian in diferite domenii ale spiritului. Regizorii „experimentalişti" decreează, cu ajutorul foarfecii, dacă nu chiar al toporului, piesele de teatru, muţind începutul după actul III şi înlocuind finalurile vesele cu sfirşituri triste sau invers. Dirijorii din aceeaşi categorie il de-creează pe Bach amestecind un brandenburgic cu trei messe solemne şi un solo la chitară electrică. Anume literaţi de-creează manuscrisele cu atita precizie incit acestea rămin nu numai fără „elementele poetice care fac individualitatea artistului, ci şi fără alte elemente cum ar fi personajele sau subiectul. ...Asta, ca să ne mărginim la exemple mai simple şi să ne amintim de activitatea celor care, utilizind ciocanul, cuţitul, felurite substanţe chimice, vopselele, foarfecele, coloranţii, decoloranţii precum şi alte instrumente, de creează cea mai de seamă dintre creaţii, adică individualitatea umană. Al. MIRODAN Cartea străină M. BAHTIN: „Francois Rabelais“ ^AUTORUL masivei monografii dedicată lui Francois Rabelais şi culturii populare in Evul Mediu şi în Renaştere, publicată în Uniunea Sovietică în 1965 şi foarte recent in colecţia Monografii a Editurii Univers, debutează prin a declara că în ţara sa, dintre marii scriitori ai literaturii universale, Rabelais se bucură de mai puţină popularitate. Aprecierea lui M. Bahtin nu corespunde integral exegezei întreprinse de cercetătorii ruşi şi sovietici asupra epocii Renaşterii pe care Rabelais o reprezintă plenar. Intr-o astfel de ilustră serie de cercetători se înscrie, în primul rind, Herzen. Marele democrat revoluţionar rus, strălucit filozof materialist, a enunţat unele teze asupra Renaşterii, printre cele mai înaintate concepţii ale vremii sale, apreciate Înalt, de însuşi Lenin. Herzen putuse surprinde şi extrage şi de la Hegel unele caracteristici ale noii ere în care omul îşi întoarce ochii de la contemplaţia lumii suprasenzoriale către cuprinderea şi cunoaşterea lumii reale, începînd să se intereseze de viaţa sa interioară şi de natura Înconjurătoare. Nu altfel va fi fost şi faimoasa formulă a istoricului literar Burckhardt, pentru care Renaşterea este echivalentă, in esenţa sa, cu descoperirea omului şi a lumii, în studiile sale Diletantismul in ştiinţat şi Scrisori despre studiul naturii, Herzen, apropiindu-se de Hegel dar depăşindu-l prin claritatea şi precizia caracterizărilor, arăta că Renaşterea este un fenomen istoric cu contradicţii esenţiale, cu numeroase rămăşiţe feudale, in care se dă o puternică luptă intre elementele de vechi şi nou. Caracteristica cea mai profundă a creaţiei culturale în secolul Renaşterii este bătălia indîrjită pentru o ştiinţă nouă. Renaşterea, pentru marele gînditor materialist rus, este o cotitură decisivă In istorie. Pe contrastul sumbrului tablou al vieţii medievale, pe care l-a trasat cu mina de maestru al clarobscurului, se ridică un minunat imn şi elogiu al vieţii, luminoasa reprezentare a noii , et.6c£..In, care viaţă caută să triumfe integral. Ca şi înaintaşul său, Herren, M. Bahtin se află pe, o poziţie justăarătind « Însemnează reînvierea Antichităţii, afirmînd că reprezentanţii progresişti ai culturii omenirii in epocă, şi printre ei, desigur, Francois Rabelais, nu au imitat litera Antichităţii ci s-au folosit de magnificul ei exemplu pentru a găsi puncte puternice de sprijin în favoarea susţinerii principiilor despre viaţa adevărată, descătuşată din lanţurile grele ale feudalismului scolastic şi teologal. Privirea circulară pe care Herzen a aruncat-o asupra suprastructurii Renaşterii s-a oprit, clară şi pătrunzătoare, şi asupra ariei literaturii, desprinzînd şi aici caracterul puternic al noului, pe care îl aducea cu sine concepţia despre lume şi om a Renaşterii. Şi în poezie se produce o revoluţie : cavalerismul îşi pierde gravitatea contemplativă şi orgoliul feudal. Ariosto povesteşte jucîndu-se, cu zîmbetul pe buze, isprăvile lui Orlando al său. Vorbind despre cavalerism, Cervantes declară în faţa lumii, cu o răutăcioasă ironie, că această instituţie este inactuală. Boccaccio dezvăluie viaţa călugărului catolic. Cu dîrza sa cutezanţă de francez, Rabelais merge mai departe. In masivul său volum monografic, M. Bahtin vrea să demonstreze această mergere mai departe a lui Rabelais. Dar o altă teză centrală a sa este iluminarea imenselor straturi ale culturii populare in care scriitorul francez a săpat pentru a extrage minereul creării unei capodopere a întregii umanităţi. Pentru exegetul sovietic, esenţialitatea operei lui Francois Rabelais este organica ei legătură cu creaţia populară şi opoziţia faţă de cultura oficială, reflectarea concepţiei claselor dominante. M. Bahtin consideră drept cheie principală pentru descifrarea tuturor sensurilor capodoperei naratorului francez, cultura populară a risului. După părerea sa, afirmată răspicat, toate actele dramei istorice universale s-au desfăşurat sub ochii unui cor popular care ridea. Nu exista niciodată concordanţă intre imaginile dintre reprezentarea artistică a lui Rabelais şi Îngustele canoane ale ideologiei contemporaneităţii sale. Pentru Bahtin, interpretarea corectă a operei lui Rabelais constă numai In paralelismul, subliniat în permanenţă, al structurilor cu evoluţia creaţiei risului popular. El atacă problema prezenţei temei risului in literatura lumii, totdeauna in contrast cu gravitatea impusă a culturii oficiale. Autorul monografiei propune părăsirea şabloanelor estetice ale contemporaneităţii noastre pentru a putea înţelege, în structurile şi esenţa lor, imaginile rabelaisiene, din sfera realismului pe care il denumeşte grotesc. El se poate ridica cu violenţă Împotriva acelora care il acuză pe naratorul francez de a fi partizanul și reprezentantul In artă al naturalismului vulgar sau al fiziologismului. Propunerea „lecturii moderne" a textelor lui Rabelais pe care o face M. Bahtin este de a o efectua cu ochii contemporanilor scriitorului. Rabelais, ca de altfel Întreaga literatură a Renaşterii, trebuie să fie interpretat in lumina formelor popular-festive. Potrivit tezei exegetului sovietic, Rabelais încarnează esenţa spiritului de sărbătoare profund populară, înţeleasă ca o „categorie primară şi indestructibilă a civilizaţiei umane“. M. Bahtin subliniază şi enciclopedismul rabelaisian, excepţionala cunoaştere a tuturor datelor ştiinţelor contemporane de către narator, oglindirea polimorfică a Întregii realităţi a epocii, în concretitudinea şi viaţa integrală. Francois Rabelais a utilizat toate imaginile pe care complexul său talent le-a plăsmuit, pentru a sparge cadrul reprezentării dogmatice şi conformiste a timpului său. In realitate, in monografia sa de peste cinci sute de pagini, M. Bahtin a încercat să scrie o istorie a risului, considered că protagonistul cel mai reprezentativ al unui imens cor general care intinează bucuria de a trăi, a fost Francois Rabelais. Demonstraţia sa are caracteristici de intensă originalitate, ridicind însă şi semne de întrebare, privitoare la respectarea în spirit absolut a coordonatelor unei asemenea puneri a problemei. Bibliografia sa desigur că nu a putut să fie exhaustivă, fiind lăsate de o parte mai ales lucrări recente. Traducătorul S. Recevschi a trudit cu siguranță, îndelung, asupra unui text parcă de masivă teză de doctorat sorboniană, nerătărindu-se niciodată in de- şişul, uneori inextricabil, al unui lexic critic care cimenta „limbajul pieţei publice" sau imaginile „planului materialcorporal de jos", in vasta naraţiune a lui Francois Rabelais. Alexandru Balaci •........■.*.....~______________________"■v.-gr.-A' „Cronica“ • FILOLOGUL G. Ivănescu a inceput să publice in „Cronica“ scrisorile adresate de Titu Maiorescu lui Alexandru Philippide. Importanța acestei corespondențe se relevă chiar din primele trei scrisori date la iveală. Căci ele demonstrează, o dată in plus, preocuparea acaparatoare a mentorului Junimii pentru formarea cadrelor intelectuale necesare, discreţia şi tactul cu care înţelegea să-i ajute pe cei care, consacrindu-se studiului, aveau să aducă o contribuţie esenţială la dezvoltarea culturii române. Şi demonstrează, totodată, integritatea morală a autorului voluminoasei, fundamentalei lucrări Originea românilor. Exemplară, in atitea privinţe, astăzi. Felicitindu-l pe viitorul savant pentru hotărirea de a-şi completa studiile in Germania, Titu Maiorescu se arată uimit, intr-un fel, că el n-a încercat să impovăreze pentru aceasta bugetul public, că n-a făcut nici o intervenţie pentru a obţine vreun sprijin pecuniar din partea statului. „Am găsit (... foarte frumos — ii scrie marele critic viitorului filolog — că intr-o ţară, unde atita lume se adresează pentru toate la bugetul statului, te-ai dus discret cu economiile D-tale.“ Şi intr-o altă epistolă : „...D-ta ai tara intre români calitate de a nu te viri şi a nu ridica pretenţii personale“. Maiorescu, insă, se simte responsabil pentru buna evoluţie a dotatului tinăr, şi consideră că „se cuvine să se gindească alţii la D-ta şi la binele ce-l poţi aduce invăţămintului“. In consecinţă, se străduieşte să găsească in fondul Ministerului, al căruia titular era atunci, o sumă pe care să i-o trimeată tinărului studios (900 franci), ca să-şi poată cumpăra „cîteva cărţi mai mult din cele ce le voi întrebuinţa după întoarcere“, şi apoi ca să obţină aprobarea de a înfiinţa, in cadrul Universităţii din Iaşi, anume pentru Philippide, o catedră de filologie comparată. „Revista de Istorie şi teorie literară.“ • REVISTA de Istorie şi teorie literară îşi propune să se reînnoiască, lărgindu-şi mult aria preocupărilor (prin abordarea, din perspectivă actuală, a problemelor teoretice şi practice ale literaturii şi artei ; realizarea unor sinteze ale culturii noastre socialiste) şi prin antrenarea in activitatea-i creatoare a tuturor specialiştilor din ţară şi de peste hotare, interesaţi de aceste probleme. Această reînnoire ne-o promite directoarea revistei, prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, in articolul Perspective, care deschide primul număr pe acest an al publicaţiei — şi ea se observă chiar din acest număr. Continuind vechile preocupări, numărul acesta acordă un interes mult sporit problemelor teoretice — precum o arată articolele lui Nicolae Balotă. Problemele actuale ale criticii (vorbind despre mutaţiile produse în structura criticii literare pe plan mondial, despre conştiinţa nouă in critica românească, făcind distincţia necesară intre critica directoare şi cea normativă, pledind pentru actualitatea eseului şi al academicianului german Robert Weimann care discută metodica structuralistă in raport cu marxismul. In sfirşit, in acest număr, intilnim numele a citorva prestigioşi colaboratori de peste hotare cu contribuţii interesante. L-am amintit mai sus pe Robert Weimann. Studiul său se învecinează cu cel al profesorului portughez Jacinto Almedia Do Coelho, care se ocupă de Proza de ficţiune in Portugalia In secolul al XIX-lea, şi cu cel al specialistului sirb Dusan Nedeljkovic, care, intr-un articol de literatură comparată, discută despre Faceţiile populare româneşti şi sîrbeşti. Salutind acest efort de reînnoire, sperăm că redacţia va fi consecventă cu ea însăşi ţi işi va realiza, in bune condiţii, obiectivele propuse. Ioana Voicu Identificare (Urmare din pag. 1) — Te înşeli. Am Intîlnit In viaţa mea — şi continui să întîlnesc — numeroase cazuri similare cu ale librarului meu. Un şir neîntrerupt de oameni, începînd cu învăţătorul, cînd aveam 12 ani, mi-a descifrat tainele geometriei lui Euclid, învăţîndu-mă mult mai mult decit propoziţiile care se înşiruiau într-o impecabilă ordonare logică, continuind cu profesorii mei de facultate, apoi cu colegii mei cu care, cot la cot, am dus, în ultimii 30 de ani, munca pe care o ştii, terminînd — aşa cum se cade — cu splendida generaţie a tinerilor cercetători de astăzi, în căutarea febrilă a unei identităţi care să le asigure o prelungire a rezultatelor eforturilor lor dincolo de viaţa lor fizică, toţi aceştia mi-au îmbogăţit viaţa cu seriozitatea cu care şi-au împlinit ceea ce pentru ei a fost o misiune, cu entuziasmul lor contagios, cu aspiraţiile lor spre mai multă lumină. Toţi aceştia, inclusiv foştii mei studenţi, s-au integrat muncii lor şi aşa îmi explic urma neştearsă pe care au lăsat-o în inima mea. Dacă am dat exemplul librarului, cea mai recentă descoperire a mea, am făcut-o din motive, să spunem, sentimentale. De mic copil am învăţat să iau drumul librăriilor, unde mă uşuram de toate economiile mele. Am început cu bilele — ce frumos colorate erau ! — apoi cu nenumărate furnituri de şcoală, în sfîrşit cu cărţile. — Ai vorbit mai sus de identificarea omului In ceea ce numeşti misiunea sa. Dar, alături de exemplele numeroase de o astfel de identificare pe care le-ai dat — şi mai există numeroase altele, în fabrici, pe ogoare, in laboratoare — cred că îţi dai seama că există şi numeroase exemple de oameni care nu se împacă cu munca lor. — Din păcate, există. Inadaptabilitatea acestora este în fapt inadaptabilitatea la viaţa în societate. Pentru o infimă parte a lor, această inadaptabilitate este de natură organică. Pentru rest, ea este rezultatul unei greşite îndrumări iniţiale, sau al unei autoaprecieri eronate a propriei vocaţii. Aceştia sînt recuperabili şi trebuie să fie recuperaţi. Altfel, vor rămîne ca o insulă de oameni nefericiţi în mijlocul unui torent de viaţă care-i va ocoli. — Hai să vorbim acum de oameni care se împacă cu munca lor. Oare identificarea lor cu activitatea pe care o depun nu generează pînă la urmă rutina, frînînd progresul 7 — Un astfel de pericol nu există pentru oamenii care aspiră la mai bine. Starea naturală a unui om normal este aspiraţia spre progres. în asemenea condiţii, omul va progresa odată cu munca cu care s-a identificat. Progresul nu se realizează fără convulsiuni. Căci trebuie, în fiecare moment, învinsă inerţia, şi nu numai inerţia obiectelor, dar şi inerţia oamenilor. Progresul apare, astfel, în orice moment al istoriei, ca o victorie a omului asupra sa însuşi. • Numărul următor al „Contemporanului" va apărea marți, 30 aprilie, 1974.