Contemporanul, 2007 (Anul 17, nr. 1-12)
2007-01-01 / nr. 1
Saşa Pană De numele lui Saşa Pană sunt legate începuturile avangardismului românesc, în care au strălucit Tristan Tzara, M. Blecher,Voronca, Roll, Bogza, Păun, Trost, fără a-l uita pe singularul Urmuz. Născut la 8 august 1902, la București, Alexandru Binder (pe numele său din actele civile) și-a făcut studiile liceale la Dorohoi și apoi în Capitală, unde a revenit pentru a se stabili definitiv. A practicat medicina, fiind avansat, în cadrul armatei române, la gradul de locotenent colonel. A debutat cu versuri în 1921, la Rampa, iar între anii 1928-1932 a redactat revista de frondă, Unu, la care au colaborat cei mai de seamă suprarealişti de limbă română. A colaborat la diverse reviste din perioada interbelică, Adevărul, Opinia, Dimineaţa, Facla, Revista XX, Bilete de papagala lui Arghezi, care a intuit filonul de valoare al suprarealismului, fără a şi-l însuşi), Vremea, Cuvântul liber, ş.a., Saşa Pană fiind permanent un om cu convingeri de stânga, fără a se înregimenta în „detaşamentul” scriitorilor angajaţi, ceea ce i-a atras după 23 august 1944 o consecventă marginalizare. în anii 1926- 1938 a publicat volumele de versuri Răbojul unui muritor, Diagrame, Echinox arbitrar, Viaţa romanţată a lui Dumnezeu, Cuvântul talisman, Călătorie cu funicularul, Iarba fiarelor, Vladimir (pe fiul lui Saşa Pană îl cheamă Vladimir), ca şi eseurile adunate în volumele Insurecţia de la Zürich, Sadismul adevărului, în 1973, publică la Bucureşti Memorii, file de jurnal, evocări, un document preţios pentru cercetătorii şi iubitorii de literatură, comentat prea puţin în presa timpului, în antologia apărută la Tel Aviv în 1972, cu traduceri din scriitori evrei din România, în ebraică, Saşa Pană este prezent cu 5 poeme. în Istoria literaturii române, G. Călinescu îl comentează la capitolul Dadaişti, suprarealişti, hermetici, evidenţiind rolul de lider al acestuia în presa avangardistă, el ştiind să atragă numeroase colaborări ale unor pictori deveniţi apoi celebri precum Marcel Iancu, Victor Brauner (acesta ne-a lăsat un memorabil portret al lui Saşa Pană). Nici Encyclopedia Judaică (Jerusalem 1972) nu-l omite, menţionând că după al doilea război mondial, poetul a renunţat la „uneltele sale”, trecând la proza scurtă (inspirată din viaţa cazonă) şi la dramaturgie, unele din piese fiind traduse în franceză de Paul Eluard şi Ilarie Voronca, prietenii săi. în 1948 a publicat placheta Poeme fără imaginaţie, despre victimele Holocaustului nazist, printre care s-a numărat şi compatriotul şi conaţionalul său, Benjamin Fondane (Fundoianu-Wechsler). Fiind el însuşi fost deportat în Transnistria, Saşa Pană a scris încă în 1945 poemul Pentru libertate, iar în 1967 a îngrijit ediţia unui album de grafică, închinat calvarului transnistrean din anii 1941-1944, în 1946 a editat cu graficianul Aurel Mărculescu albumul „Uliţa evreiască”, preocuparea sa pentru artele plastice datând din primii ani ai carierei de scriitor şi editor. îi suntem recunoscători lui Saşa Pană şi pentru Antologia literaturii române de avangardă (1969), ca şi pentru grija faţă de moştenirea lăsată de nefericitul M. Blecher, om de mare talent, dispărut la vârsta de 29 de ani. Astfel, a editat în 1947 Vizuina luminată în publicaţiile Orizont şi Revista literară, iar în volum, la Ed. Cartea Românească, în 1971. Autor a peste 30 de volume originale, Saşa Pană a lansat şi genul „prozopoemelor”, reluate de mulţi confraţi întru poezie, iar importanţa sa nu a putut fi pusă la îndoială nici de un capricios „antologator” ca Eugen Barbu, care l-a inclus în a sa BORIS MARIAN Marginalii Istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în prezent” (Editura Eminescu, 1975). Iordan Chimet îi rezervă şase pagini în antologia Cică nişte cronicari duceau lipsă de salvari... (Ed. Universal Dalsi, 1999), iar în Romanian Review nr. 291-292/1993 şi 339-341&1997 sunt prezentate poeme de Saşa Pană traduse în engleză. Ilarie Voronca a scris un microeseu despre prietenul său, intitulat: între mine şi mine, în care surprinde arta poetică a acestuia: „Devierea gândului prin cuvânt, alunecarea Nicolae Iorga Se cunosc începuturile politice ale savantului Nicolae Iorga, naţionalismul exclusivist, care l-a apropiat de A.C. Cuza. După primul rnzvcvi mondial, concepţiile sale se modifică, deşi unele reminiscenţe au fost prezente până la sfârşitul tragic al vieţii sale. Ucis de un comando legionarastăzi, unii caută să arunce vina în alte părţi), Iorga a plătit cu viaţa pentru atitudinea sa atât faţă de huliganismul în straie pseudo-religioase, al Legiunii, ci şi faţă de potenţialul aliat. Germania nazistă, într-un număr din 1968, al revistei Secolul XX, au fost publicate câteva pagini de confesiuni politice pe care merită să le recitim. Cităm parţial: „Confuzia care stăpâneşte astăzi minţile atinge uneori marginea nebuniei... Ea vine în mare parte din lipsa absolută de sinceritate în care se complac atâtea spirite alese, care până de curând ni se înfăţişau în altă lumină.” (aprilie 1940). Iorga se adresează astfel clasei politice din România şi din Europa. Este adevărat că a fost un susţinător al regelui Carol I, dar el alese cu două rele pe cel mai mic, din punct de vedere nn europeanului prooccidental. Şi astăzi, admiratorii Legiunii şi ai lui Antonescu, deşi mareşalul a izgonit Legiunea de la putere, sunt unanimi în a admira şi Reichul nazist, fiind antioccidentali. Multora nu le place nici azi democraţia de tip american ori vesteuropean, care nu este nici pe departe perfectă, dar faţă de nazism nu poţi avea un sentiment bivalent. Iorga iubea cultura occidentală, fusese în vizită şi în SUA, se despărţise de mult de paseismul conservator - sămănătorist - poporanist ş.a.m.d. Educaţia şi învăţătura sa erau opuse ideii de „ordine” cu biciul pentru sclavi. „Trăim într-o vreme când, sub înrâuriri care, fără îndoială, nu pleacă de la cele mai bune tradiţii ale Europei noastre, gândul se tăinuieşte”, scria Iorga (a se reţine: „Europa noastră”). La auzul veştii privind cotropirea Cehoslovaciei, cu complicitatea, pas cu pas, a lui Chamberlaine şi Daladier, el notează: „Orice durere omenească e propria mea durere şi la auzul ei sufăr nu numai de umilinţele trecute, dar şi de presimţirea celor ce ne-ar mai putea aştepta... Bătrân istoric n-am mai întâlnit aşa ceva în toată dezvoltarea unei civilizaţii care rămâne atât de ameninţată”, în septembrie 1940, sub regim legionar, cu două luni înainte de a fi asasinat, Iorga publica în Neamul Românesc un articol intitulat „Bunele vremi ale lui Attila”, după un alt articol, „Urmaşul vikingilor”. „Cine ar putea afirma că în evul mediu a fost o vreme cumplită?”, se întreba acest om de mare curaj şi erudiţie, iar noi ne întrebăm cine a avut interesul ca el să dispară mai repede de pe faţa pământului? Credem că aceleaşi forţe care au pregătit şi Holocaustul şi au provocat imense distrugeri în anii războiului, imense pierderi de vieţi omeneşti, angajând naţia în acţiunea lor?” „Atâţia oameni politici francezi, italieni au avut un rol covârşitor în rosturile naţionale, deşi erau evrei. Oare evreul Daniele Manin n-a fost şeful revoluţionarilor veneţieni de la 1848, şi omul cel mai venerat în oraşul său? Astăzi evreii reprezintă o parte din intelectualitatea epocii noastre şi nu pot, pentru nici o consideraţie, să fie excluşi din viaţa societăţilor omeneşti”. (Conferinţa inaugurală de la Vălenii de Munte) Şapte citate din Iorga: „Noi ne iubim naţiunea, ştim ce a dat naţiunea în istorie, dar a aşeza pe cei care nu sunt români de origine într-o situaţie inferioară, este cu desăvârşire nedrept.” „Viaţa unui popor este necontenit amestecată cu vieţile celorlalte, fiind în funcţie de dânsele şi înrâurind necontenit viaţa acestora”. „Să nu înduşmănim! Să nu învrăjbim naţionalităţile prin aţâţări şi ofense nemeriAnul XVIII ♦ Nr. 1 (658) tate. Dintre toate luptele lăuntrice dintr-un stat, singure cele politice sunt binevenite, căci ele pregătesc progresul. Luptele naţionale, ca şi cele religioase, sunt dezastruoase”. „[Biblia] ...Într-însa, ceea ce e în multe privinţe nou şi, în totalitate, mare e umanitatea care pătrunde această operă. O umanitate deosebită de cea eleno-latină... E o umanitate pasionată, uneori desperată, de atâtea ori adânc duioasă...” „...e bine că se întrebe «fasciştii de la Iaşi» ce au făcut ei pozitiv pentru naţie ca să aibă dreptul să militeze negativ contra altora. într-o cale lactee de imagini, iată ceea ce constituie însăşi unealta de azur a meşteşugului său de a scrie”. Saşa Pană s-a stins din viaţă în 1981, într-o discreţie absolută, dar aşa cum spunea el intr-un poem (Către cititor): „Această călătorie/ Nu se sfârşeşte niciodată/ Pentru că începe nicăieri”.