Contemporanul, 2018 (Anul 29, nr. 1-12)
2018-02-01 / nr. 2
Lecţii de demnitate Eugen Simion Despre „mesianicii pozitivi”, care au făcut Unirea din 1859 şi au pus bazele României Moderne O alianţă oximoronică ? Preafericite Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor academicieni, înalte şi cinstite feţe bisericeşti, domnilor şi doamnelor, fiind ultimul orator, am avantaje şi dezavantaje. Dezavantajul este că ce voiam să spun aproape că s-a spus în totalitate. Avantajul este că trebuie să inventez altceva, cât mai scurt, pentru că şi dumneavoastră aţi obosit după atâtea discursuri frumoase şi consistente, şi vreau să-i felicit pe cei care au vorbit şi care au spus lucruri, intr-adevăr, şi foarte actuale, şi foarte substanţiale. Ii felicit pe cei care au păstrat un ton, cred eu, de luciditate, responsabilitate şi iubire. Iubire pentru această generaţie extraordinară despre care tocmai s-a vorbit şi despre sacrificiul ei. Bănuind că se va întâmpla aşa, m-am gândit să aleg un subiect special şi l-am definit printr-o formulă care, probabil, cere explicaţie. De ce am zis „mesianicii pozitivi care au făcut România modernă”? Formula nu-mi aparţine. Formula aparţine unui uriaş critic. E una dintre minţile cele mai strălucite ale acestei naţii: George Călinescu. Uriaşul acesta are asemenea formule norocoase. Vorbind de generaţia de la ’48, generaţia care a făcut, intr-adevăr, Unirea, o mare generaţie, o mare generaţie de intelectuali, în primul rând, G. Călinescu a folosit sintagma „mesianicii pozitivi”. O să încerc să spun ceva, în această ordine de idei, să nuanţez. Iniţial formula călinesciană a stârnit zâmbete, a stârnit şi ironii. Mi-amintesc, şi acum, de un coleg de-al meu, profesor, un om cu spirit ironic, care atunci când ajungea la acest capitol, la cursul ţinut, totdeauna încerca să facă glume. „Mesianicii pozitivi”. Formula e foarte bună, prinde. De ce? Pentru că această generaţie, cred şi eu, a pus în evidenţă ceva ce ne este propriu nouă, românilor, înainte de a spune ce, fac o paranteză, pe care vă rog s-o acceptaţi. S-a vorbit mereu de firea românilor, de caracterul nostru, de spiritul nostru tranzacţional, de resemnarea noastră, de mioritismul nostru ş.a.m.d. S-a vorbit despre oportunismul nostru în istorie. Mi-amintesc că un profesor de la Sorbona, de la Paris IV Sorbonne, un romanist, un om care îi iubea pe români, a învăţat limba română şi, în momentul în care eu l-am cunoscut, conducea catedra de italiană şi română la Sorbona, Alain Guillermou, care a scris o carte despre Eminescu - o carte, de altfel, splendidă despre Eminescu spunea: ce curios e poporul român, eu n-am mai întâlnit o naţiune, o fire ca aceea a românilor, care să unească în ei profetismul cu un sentiment de melancolie şi de mare disperare. Această alianţă atât de oximoronică între profetism, militantism şi, în acelaşi timp, atâta sentiment al deşertăciunii şi al durerii n-am mai întâlnit, spunea profesorul francez. Cultura noastră e plină de asemenea remarci despre spiritul românesc, care este un spirit depresiv sau melancolizant într-o formulă mai fericită, mioritică i-a zis Blaga. De asemenea, s-a vorbit despre acţiunea românească şi filosofia de existenţă românească, bazată pe profetism. Dar niciodată nu le-a pus cineva în alianţă, în legătură. Acest profesor francez care ne iubea pe noi, românii, vorbea cu oarecare simpatie şi cu oarecare mirare de această alianţă, care există intr-adevăr. Şi generaţia despre care s-a vorbit aici - şi, încă o dată, s-a vorbit foarte bine, s-a vorbit în spiritul adevărului - era, intr-adevăr, o generaţie, în primul rând, profetică, o generaţie mesianică. Toate numele pe care le-am auzit citate astăzi sunt reprezentanţii străluciţi ai acestei generaţii care a făcut istoria modernă, a pregătit-o, fiind, intr-adevăr, înainte de orice, nişte spirite mesianice. Vă rog să acceptaţi formula lui Călinescu: „mesianici pozitivi”, pentru că e vorba de nişte spirite profetice, care au vrut să construiască. Este frumos să gândeşti, să visezi, dar trebuie să şi faci ceva, acţionează. Civilizaţia noastră şi cultura noastră sunt formate prin alianţa acestor trei surse. Unirea din 1859, Marea, Mica, Fundamentala Unire, nu ştiu cum să-i zic mai bine, această Unire ne-a adus pe scena istoriei. Au făcut-o, cred eu, trei forţe. Sunt un istoric al literaturii şi un critic literar. Aşadar, în primul rând, aş zice „boierii de neam”. Este formula lui Eminescu, care făcea o diferenţă: boierii de neam, boierii legaţi de pământ, cei care gândeau, fireşte, la moşia lor, dar se gândeau, în primul rând, şi la naţia lor. Din aceşti „boieri de neam” au ieşit fiii acestor boieri de neam, care şi-au făcut studiile în străinătate, s-au întors acasă şi au construit, au pregătit această Unire Fondatoare, splendida Unire i-aş spune, care, încă o dată, ne-a plasat în istoria modernă. Nu mai suntem nişte rătăciţi, aici, între trei imperii, între stăpâniri străine, ci am devenit o naţiune. Naţiunea şi naţionalismul în sensul secolului al XIX-lea sunt, au fost religia acestei generaţii. Naţionalism în sens pozitiv. Astăzi termenul a căpătat o nuanţă peiorativă şi este exclus să spui, nu poţi să zici astăzi naţionalism. Nu mai poţi să zici nici naţiune. E o interdicţie venită din corectitudinea politică, care, după părerea mea, este cu totul nepotrivită... De fapt, nu atât nepotrivită, ci înţeleasă în chip cu totul greşit. Dacă spui naţiune, vine politica corectă şi te sancţionează. Nu poţi să spui Eminescu a fost naţionalist. Eminescu a fost naţionalist, sigur că a fost, dar în sensul pe care-l avea în secolul acela acest cuvânt! Era naţionalismul unui popor care voia să devină un stat modern şi să-şi găsească locul între celelalte state europene! Şi ne grăbim noi, acum, să-l penalizăm pentru acest lucru. Să-l penalizăm pe el. Să penalizăm şi generaţia lui prima forţă care a creat. Deci, e vorba de o seamă de tineri care au făcut studii în străinătate. Kogălniceanu a învăţat în Lunéville şi la Berlin. Şi a venit de la Berlin cu gândirea istoricilor. Al doilea, sau înaintea lui Kogălniceanu, ar trebui să-l cităm - deşi a fost citat frumos deja şi mi-a plăcut - Bălcescu, care, intr-adevăr, este martirul acestei generaţii. Vedeţi, orice lucru, ca în Mitul Creaţiei, are nevoie de sacrificiu. Bălcescu a fost martirul care, în euforia şi în grandoarea viziunii lui, s-a pregătit pentru acest martiraj. Dar au fost şi alţii care, în afară de a fi şi a avea, s-au gândit la şansa de a avea o patrie, şansa de a avea o naţiune, şansa de a avea o limbă, norocul de a avea un sol. In determinarea unei naţiuni sunt două elemente esenţiale: limba şi solul. Solul, adică ţara, spaţiul. Această generaţie s-a bătut pentru identitate, independenţă şi naţiune. Spiritul grec, spiritul roman şi spiritul iudeo-creştin Mi-amintesc că Augustin Buzura zicea că două verbe sunt esenţiale pentru om: verbul a fi şi verbul a avea. A venit spiritul modern - eu mă includ în generaţia care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în secolul al XX-lea - şi a adăugat prin André Malraux: „Ne trebuie şi verbul a face”. Sigur că a face era şi este în spiritul nostru european de la romani încoace, în primul rând. Spiritul european, se spune deseori, este format din trei surse: spiritul grec, spiritul roman şi spiritul iudeo-creştin. Paul Valéry se referea la geometria greacă şi tradiţia iudeo-creştină sau, mai înainte, spiritul roman, cel care a construit. Aceste trei forţe reunite în spiritul mediteranean, acela care a construit, de fapt, spiritul modern, înnoire, reformă şi tradiţie Pe lângă Bălcescu, trebuie să cităm, aici, din nou, o altă figură uriaşă, aceea a lui Kogălniceanu. Daţi-mi voie să am o preferinţă în această chestiune. Eu sunt valah creştin-ortodox. Preferinţa mea în această generaţie, totuşi, merge spre Kogălniceanu. Bălcescu era vizionarul, era cel care se pregătea pentru martiraj. Citite şi astăzi, cărţile d-sale sunt extraordinare. De altfel, tocmai le-am publicat la Academia Română prin Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Am publicat, acum câteva săptămâni, operele fundamentale ale acestor cărturari: Bălcescu, Kogălniceanu şi Ghica. Aceşti trei mari intelectuali şi trei mari patrioţi ocupă un loc esenţial. Preferinţa mea, ziceam, merge către Kogălniceanu, pentru că Kogălniceanu este, cred eu, mintea cea mai chibzuită. Este un filosof al chibzuinţei. E un om care gândeşte bine relaţia dintre înnoire, reformă şi tradiţie. Această generaţie de oameni învăţaţi, de tineri învăţaţi, alcătuiau, intr-adevăr, elita naţională. S-a vorbit frumos, aici, despre elită. Ce deosebeşte elita noastră de astăzi care este arogantă şi îşi vede de interesele ei, nu de interesele naţiei de această elită, care gândea că nu poţi să fii strălucit, nu Februarie 2018 CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ