Convorbiri Literare, 1867-68 (Anul 1, nr. 1-24)
1868-01-15 / nr. 22
302 POESIILE POPULARE ROMANE. D. Alecsandri imparte poesiile, culese şi întocmite de D-sa din gura poporului, in Balade (Cântece IMrănesci), Doine şi Hore. In ele găsimu poesia întregului poporu: Moldova şi Ţara Muntenească, Transilvania şi Besarabia sunt egalminte representate. Aproape la fiecare poesie, la fiecare alusiune socială din ea, la fiecare cuventu mai greu, D. Alecsandri a făcutu note esplicative, care in cea mai mare parte a lor adaogă la meritul cărţii şi cuprindu observaţiuni pline de interesu. D. e. pentru introducerea poesiilor noastre cu „frunză verde“ aflămu următoarea notă: Cele mai multe dintre cântecele poporale începu cu frunză verde. Aceasta provine din iubirea Romanului pentru natura înverzită. Primăvara cu cerul ei albastru, cu dulcea sa căldură, cu însufleţirea ce ea aduce lumei amorţite de viforele iernii, nasce in inima Românului doruri tainice, porniri entusiaste carele ilu făcu a uită suferinţele trecutului şi a visările de iubire, de vitejie. Lui ei place, cănd vine primavara cea verzie, a se întinde pe oarbă, a se rătăci prin lunci şi codri, a căută şi a pocni din frunte, a se scaldă in lumina soarelui şi in aerul parfumatu alu câmpului. Frunza cea nouă ei insuflă căntice pline de o melancolie adăncă, ce esprimă jalea unui trecutu de mărire şi aspirarea cătră unu viitoru măreţu. Frunza verde ce încunună căntecile poporale servă tot odată de caracteristică cântecului. Astfeliu, cănd subiectul este eroicu, cănd elu cuprinde faptele unui viteazu, poetul alege frunzele de arbori sau de flori ce sunt in potrivire cu puterea şi cu tinereţa, precum frunza de stejaru, fruneta de bradu, frunza de bujoru, căci voinicii baladelor sunt nalţi ca bradul, tari ca stejarul şi rumeni ca bujorul. — Cântecele de iubire se incepu cu frunzele de lăcrimioară, de sulcină, de busuioci, pentru că aceste flori după crederea poporului au o menire fărmecătoare. Cănd e cântecul de durere sau de moarte, el preferă frunzele de mărăcină, de mohora, etc. In legendele şi in baladele, unde figurează copile frumoase, aceste sunt întovărăşite de cele mai gingaşe flori ale cămpielor, poetul le încunună cu ghirlande mirositoare de frunze de viorele, de trandafiri, de micşunele, etc., şi astfel nu se poate cunoasce subiectul unui căntecu chiar de la celu ănteiu versu. Românii dovedescu prin această formă poetică ale improvisărilor lor, o şi mai strinsă rudire cu fraţii lor din Italia, căci in cântecele poporale ale , Umbrilor, ale Ligurilor, ale Picenilor şi ale Piemontezilor, frunza e înlocuită prin floare. De pildă: Fior di viole ti voştri ochietti furono le straie Che fece la ferita ehe mi dole, etc. Fior di cerasa - E d’una siepe di mortella e roza Io la vorré siepa la vostra casa. Fior di raela Vattene a casa che mamma ti chiama, Mamma ti chiama e lo mio core pena. etc., etc. (pag. 92—93). Alte note se referu la viaţa familiară, la datinele şi superstiţiunile poporului romaim. D. e. Românii au multă dragoste pentru copii. Cănd unu copilu e singuru la casa omului, elu este numitu unicelul; cănd sunt doi, ei sunt chemaţi ochii capului; ear dacă moare vre unul, părinţii ijicu plăngendu că Va îndrăgita Dumnezeu. (pag. 18—19). Cănd inelu-a rugini, Sa scii, dragă, c’oiu muri. In poveştile, in legendele şi in baladele romanesc! se găsescu o mulţime de idei poetice şi de imagini răpitoare, precum inelul ce ruginesce, şi aurul năframei ce se topesce in ajunul morţii unui omu. Pe lângă minunile din poveşti, palaturi de cristalu zidite pe munţi de oţelu, copaci crescuţi pănă ia nouri şi purtăndu in virful lor cuibu de vodnă, erghelii de cai selbatici care esu noaptea din senul mărilor ea se pască poenele codrilor, paseri maestre ce aducu vești de pe ceea : lume, pajure urieșe a căror cuiburi sunt in fun-