Cronica, 1973 (Anul 8, nr. 1-52)
1973-03-23 / nr. 12
cronica literara Ш Zaharia SÂNCEORZAN S. DAMIAN. Psihologia succesului Eseul lui S. Damian despre psihologia succesului literar, despre statutul moral și estetic al tînărului scriitor român este o carte de excepție și ne miră faptul că a trecut aproape neobservată. Spunem aceasta dintr-un sentiment al recunoașterii autenticității și valorii originalului și singularului tratat de morală literară apărut in 1972 la Editura „Cartea românească". Actualitatea și necesitatea lui e mai mult decît evidentă. El semnalizează și condamnă, poate prea blind, o anumită morală a scriitorului de astăzi, formele cele mai vizibile — și constante — ale hipertrofierii eului în viața literară. E o monografie care reflectă, caracterologic, fluxurile și refluxurile „vieții literare“, fauna ei, „fizionomiile" care apar, metamorfozele lor. Este discutată ideea de climat, de competiție valorică, de polemică. Eseul mai ales în prima parte, este un sondaj în psihologia tînărului scriitor, a aspirantului la gloria literară, în modul său de a se expune, de a conviețui. Cu un remarcabil talent de romancier, S. Damian după o experiență de peste două decenii în viața literară, reconstituie lucid și fără complexe, psihologia și morala scriitorului neconsacrat, etica lui, creînd măști de o uimitoare identitate cu unele reale, de astăzi pe care mulți dintre noi le întîlnim in redacții, edituri, librării. Meritul fizionomiilor descoperiri în coincidența măștili lor, în verosimilitatea lor. S. Damian construiește bazat pe o experiență îndelungată masca debutantului : etapele ieșirii lui din anonimat, neîncrederea în forțele sale, stînjenirea în fața publicului, modestia și sfiala exagerată sau mimată, nevoia reală de a fi înțeles, lansat, definit exact, primele semne ale succesului ,reclama, ascensiunea rapidă, competiția valorică, pracliul, vedetismul, ignorarea criticii etc. Toate acestea și încă multe altele se produc în spațiul vieții literare : tînărul va fi acceptat de ea, va fi Integrat ei. Apare însă și o altă problemă, de ■ ’"3 obicei trecută cu vederea : cu va rezista aspirantul succesului real sau celui provocat de o critică prea amabilă sau neavizată ? Cunoscător al mecanismului psihologiei succesului literar, S. Damian ne convinge că, acolo unde eseistă o vocație adevărată, există și modestie, timiditate, putere de a te sustrage publicității, vedetismului, căci ......autentica zămislire a talentului presupune puterea de a tăcea, de a aștepta, de a răbda, fără a înceta să creezi“ (p. 11). Nu lipsesc nici excepțiile : descoperit, susținut, lansat cu aplauze, tînărul scriitor devine însă, nu o dată, de nerecunoscut. Metamorfoza se produce : ......cit de repede se schimbă psihologia celui care capătă reputație, ce înfățișări neașteptate ia, după primul succes, timiditatea și stîngăcia inițială, cit de incîlcit devine atunci jocul intereselor și al vanităților ! Nici n-ai fi crezut vreodată că tînărul modest, atît de stăpînit de neliniști superioare și torturat de nevoia intransigenței etice, va căpăta, într-un timp extrem de scurt, siguranță arogantă, trufie, intoleranță agresivă față de confrați, și, mai ales, un dispreț primitiv pentru critici și pentru posibilitatea schimbului liber de opinii în jurul propriei creații. Alianțele care păreau eterne (ce naivitate !) se rup foarte lesne, cel recunoscut pretinde subit adeziune totală, nu mai admite contrazicerea, e gelos pe o cronică închinată altora. De ce să ne mirăm atunci că exegeți care își consumau resursele de generozitate sufletească în actul de a discerne valorile și de a le analiza — se îndreaptă spre zone mai neutre, unde e diminuat procesul neprevăzutelor oscilații de temperament ?" (p. 12—13). Care este poziția criticului în astfel de cazuri „neașteptate“ ? Bucuria descoperirii tînărului scriitor se transformă în amărăciune, în scepticism, în înțelepciune, dar el nu va renunța să scrie despre versurile și romanele anonimului de ieri. Generozitatea criticului român este fără margini, ca să nu spunem proverbială ! S. Damian a verificat acest adevăr, a cunoscut multe decepții, multe trădări, consolidîndu-și însă o filosofie de sceptic, dar nu a „dezertat" de la postul său de mare și dezinteresat animator care așteaptă, ca altădată E. Lovinescu, ivirea Operei, a Capodoperei. „Funcția voluntară de animator literar revendică însușiri puțin comune. Nu numai mărinimie, capacitate de a ieși din orgoliu și egocentrismul creației tale, spre a dărui altora timp, energie afectivă, putere de concentrare. Se cere și un simț special de a adulmeca de la distanță vînatul, astfel nicit să nu poți greși ținta. E nevoie de o recepție la ineditul veritabil, șlefuită prin cultură, prin gust, printr-o anume deschidere a subiectivității. In van se cheltuiește sforțarea de sprijinire, dacă animatorul nu posedă discernămîntul critic rapid și sigur“ (p. 17). Masca scriitorului tînăr obsedat sau trădat de mirajul succesului, al gloriei, scoasă din circulație, din mediul literar pentru un moment și examinată la rece, mai prezintă și alte aspecte : o hipertrofie a eului, dilatarea enormă a vanității („Eu și Nietzsche, Eu și Balzac, Eu și Dostoievski, Eu și Eminescu, Eu și Sadoveanu...“), mistificarea și automistificarea, megalomania, spiritul miticist balcanic, impostura obraznică unită cu lenea de gîndire și respingerea efortului de cunoaștere („Nu citise măcar operele celor cu care polemiza"), degradarea demnității morale și literare etc. S. Damian cunoaște și ne face cunoștință cu toate „păcatele“ vieții literare, creînd o tipologie a unor anumiți scriitori care sub tirania, mania succesului s-au metamorfozat în personaje de roman. Tipologic, „fizionomiile“ lui S. Damian sînt personaje, fără îndoială, personaje autentice, memorabile. Viața și literatura vieții scriitorilor — iată o temă de meditație, una actuală și de mare interes psihologic și social. S. Damian ne invită, contrar părerilor curente, de sorgintă structuralistă, să valorificăm în cercetarea monografică și detaliile de biografie. Opera literară nu e totul : dincolo de structura ei, de compoziția ei estetică, se ascunde un om, o experiență, un destin, o viață care s-a transformat în literatură . „La noi o anume lipsă de atenție pentru faptul brut biografic derivă, poate dintr-o viziune prea puritană asupra operei. Comentariile excelează prin finețe, urmăresc descendențe și disocieri, pline de semnificații pe planul artei, înscriu temele și tendințele în mari coordonate filosofice și etice. Ceea ce e foarte bine. Nu se comite, însă, o exagerare eliminîndu-se adesea din obiectivul explorărilor persoana fizică a autorului, perimetrul propriu de trai, împrejurările mărunte, chiar ciudățeniile, maniile socotite (din suspectă pudoare) „impure“ pentru cercetare ? Se caută evident, stricta cauzalitate, legătura de lege care exclude bizareria de amănunt“ (p. 60—61). Excesiva tehnicizare a analizei, neputința unora de a ieși din spațiul „noii critici“ franceze care nu e „la modă" în Europa, suprasolicitarea ei, nu mai satisface astăzi publicul care vrea să știe despre scriitorul interpretat totul, căci „există o sete de adevăr și autenticitate pînă la scara cea mai de jos a știrilor (în limitele decenței), care se cere satisfăcută“, cu riscul de a anula sau modifica imaginea pe care ne-am format-o despre, să zicem, Sadoveanu sau Arghezi, pentru că, se întreabă din nou S. Damian : „Se va tulbura, cîteodată imaginea de icoană ? Nu-i nimic... Ea va deveni mai verosimilă, mai neprevăzută, mai atrăgătoare. Măreția creației se naște din efortul de învingere, de depășire, de exorcism. Efortul merită să fie văzut. Se resimte o nevoie de document, de autentic, de senzorial în descriere. O dată cu potolirea ei, Adevărul va înlesni și în acest fel comunicarea între operă și public“ (p. 63). Ceea ce aș reproșa lui S. Damian, în acest tratat de etică scriitoricească, e că nu are curaj suficient să dea nume. Anatomia psihologiei succesului literar ar fi cîștigat în varietate tipologică, în autenticitate, iar relația scriitor-personaj ar fi fost admirabil realizată. Teama de a da nume e o „boală" a criticii de astăzi. Cine s-o vindece dacă nu critica ? Cîți o fac ? Expunîndu-și în prima parte a eseului principiile de critic animator, ideile de devotat îndrumător, S. Damian ne demonstrează în Analize că în practica sa critică curentă nu există nici o contradicție între vorbe și fapte. Tot ceea ce susține teoretic S. Damian este confirmat de textele analitice. cronica © 2 fragmentarium AL. PHILIPPIDE in interpretări critice Const. CIOPRAGA Acum doi ani, Editura Eminescu inaugura o nouă colecție, Biblioteca critică, primul volum purtînd titlul Bibliografia română ilustrată (1944—1970). Dintr-o motivare către cititori, rezultă că respectiva colecție își propune să ofere tineretului studios o informare substanțială, mergînd spre esențe. Au apărut în continuare volume cuprinzînd fragmente sau studii critice in extenso, scriitorii vizați fiind B. P. Hasdeu, Tudor Arghezi, G. Călinescu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, iar recent Al. Philippide. Ținînd seama că volumele in discuție sînt concepute ca instrumente de lucru, selectarea paginilor critice presupune o anumită rigoare. In medie, în cele 160 pînă la 185 de pagini ale fiecărui volum se reproduc idei provenind de la zece pînă la treizeci de comentatori, iar în partea finală, sub titlul Bibliografie ilustrată, se dau, în unele cazuri, foarte succinte extrase, într-un fel de apendice. Deși colecția, în ansamblu, denotă buna orientare, se constată, totuși, unele discordanțe de la un scriitor la altul. Ne vom referi mai pe larg la volumul consacrat lui Al. Philippide, însă aceasta nu înainte de a arunca o privire și asupra celorlalte. Arghezi și Călinescu, de exemplu, nu beneficiază de un cuvînt înainte : la Hasdeu și Camil Petrescu găsim scurte date lămuritoare depășind cu puțin dimensiunile unei pagini ; privilegiat într-un fel, Al. Philippide dispune de o introducere de nouă pagini. Nu e nevoie să mai demonstrăm necesitatea unei biografii despre operele scriitorilor respectivi ; un memento cronologic în datele lui fundamentale, ar fi chemat să facă o legătură mai exactă cu fragmentele critice oferite spre informare. Nici un fel de indicație de acest gen nu se găsește în volumele despre Arghezi, Călinescu și Camil Petrescu. De menționat pozitiv, volumul consacrat lui Zaharia Stancu (singurul extins pe 330 pagini), care se deschide sugestiv cu cîteva confesiuni ale scriitorului, oferă o grupare pe probleme a textelor critice și se încheie cu o amplă cronologie (Viața și opera în date), cu bibliografia operei și o bibliografie a traducerilor. Totul realizat cu mare atenție. Referindu-ne la profilul colecției în totalitate, utilă s-ar dovedi o discuție despre criteriile ce au prezidat la selecționarea opiniilor critice. Să ne mărginim a constata că aceste criterii nu au în vedere totdeauna valoarea. Nu o dată, unora dintre criticii citați li se acordă o atenție restrînsă ; se întîmplă chiar ca autori de lucrări solide să fie ignorați, în avantajul altora cu nume de prestigiu, dar fără contribuții deosebite în problemele pentru care sînt citați. Antologia textelor critice cu privire la Al. Philippide, alcătuită de George Gibescu, răspunde, în linii mari, dezideratului de a introduce pe cei interesați în cadrul dezbaterilor despre un mare creator. Principala dificultate, în cazul interpretării poetului, ține de dualitatea reacțiilor acestuia, între romantism și clasicism, de unde interesul exegeților pentru o latură sau alta. Intr-un comentariu la primul volum, Aur sterp, Ovid Densusianu vedea în Al. Philippide un simbolist, un „vizual“ și un „imaginativ“ la nivelul simbolismului de pe la 1885, „în prima fază a poeziei nouă“. Tot de simbolism vorbea și N. Davidescu, acesta precizînd că pentru autorul Aurului sterp poezia e „viziunea plastică a naturii, și raportarea ei, nu la o stare sufletească propriuzisă, cît la un echivalent concret al unei stări sufletești“. Patru decenii mai tîrziu, într-o retrospectivă a întregii opere poetice, Eugen Simion conchide că în poemele mai noi, Al. Philippide „pare a clasiciza cu distincție...“. „Acheron, Achile, Proteu, Stix, Orfeu, Euridice, Cerber. Parce sînt nume mitologice care se intîlnesc în versuri. Impresia de clasicism (sau elenism !) e însă falsă în realitate, poetul e „un neoromantic în tradiție eminesciană, cum se și intitulează, semnificativ, studiul pe care criticul i-l consacră, cu precizarea că Al. Philippide „tratează miturile eminesciene din perspectiva unui romantism spiritualizat, trecut prin experiența școlilor literare din primele decenii ale secolului XX, expresionismul îndeosebi“. Cu toate modernismele care lui N. Iorga îi apăreau mai mult sau mai puțin inteligibile, la debutantul din Aur sterp istoricul distingea „accentele puternice și nobile ale unui Prometeu vrednic de înaintașul său elenic“. Deci, semne ale viziunii clasice. Mihai Ralea era frapat, dimpotrivă, tocmai de spiritul modern. Poetul „ține de poezia contemporană prin lipsa de sentimentalism“, Al. Philippide fiind „un cerebral, uscat, fără moliciuni și înduioșări“, un „indiferent“, dar unul al cărui indiferentism se exprimă „violent“. Pe scurt, „pornită de la o stare de suflet egală și detașată“ (de la un nivel clasic am spune noi, cu alți termeni), poezia lui Al. Philippide capătă, după opinia lui Mihai Ralea, „accente brutale, impetuoase“, traduse în „formule mari, de înaltă oratorie“, „în „imprecații și apostrofe care aduc aminte nu numai de Tudor Arghezi, dar și de Victor Hugo“. Nici asupra tentației către absolut, criticii nu găsesc un limbaj comun. În concepția lui Mihai Ralea, poezia lui Al. Philippide devine „o metafizică universalistă", vizionarul din Stînci fulgerate peregrinând prin „spații interplanetare, în vidul pur, dezumanizat“. G. Călinescu pare a polemiza tacit cu Mihai Ralea, care găsea că poetul, vorbind „mereu“ de „roci minerale, de fenomene siderale, astronomice“, și-ar fi arătat „disprețul și deziluzia“ în ce privește „aspectul uman al existenței“. Ce crede G. Călinescu ? Poetul, notează el, „dorește să înțeleagă principiile ascunse, Mumele goetheene, adică prototipii și printr-un adevărat animism, simplele pietre devin Pietrele, entități tăcute, de esența sufletului. Ce este aceasta ? „«Speculație“» metafizică ? Nu. Aici nu intră nici o dialectică, ci numai o mare sensibilitate pentru situațiile fundamentale în univers, pentru poezia grandioasă, pentru versul încordat, pentru emoțiile elementare, din care lipsește, din păcate, numai erotica“. Dacă, în ce privește contactele poetului cu liricii germani, mai toți comentatorii sînt de acord, unii vorbind de Novalis, alții de Richarda Huch sau de modernul Dehmel, în rest divergențele sînt relativ mari, ele ținînd de polivalența creatorului însuși, personalitate complexă, derutînd prin varietatea dimensiunilor. Romantismul și clasicismul sînt, în interpretarea lui Al. Philippide, valoros teoretician literar, „două mari categorii sufletești“ („Adevărul literar și artistic“, 1937, nr. 856). Cel mai sigur mod de a ne apropia de fondul intim al poetului rămine, credem, acela de a porni de la propriile sale idei. Prin natura sa, Al. Philippide este un romantic, prin cultură un clasic „Romantismul (argumentează scriitorul într-un articol din 1963 : Ce însemnează clasic) nu se poate dobîndi prin educație, prin cultivare, prin exercițiu. Clasicismul se poate căpăta. Te naști romantic, poți deveni (continuare în pag 13) _ _____