Cronica, 1973 (Anul 8, nr. 1-52)
1973-07-20 / nr. 29
club al dezbaterilor de artă Săptămîna trecută a luat ființă la Uzina Mecanică Nicolina din Iași un Club al dezbaterilor de artă, cadru în care bătrîna citadelă muncitorească își propune să găzduiască arta și pe făuritorii ei, într-un dialog constructiv instructiv în același timp, deși nu a optimiza raporturile între creator și public. Evenimentul a prilejuit tovarășului Petre Malcomete, secretar al Comitetului Județean P.C.R. Iași o prospectare a modalităților prin care fenomenul artistic național, în speță ieșean, își poate redimensiona aria de influență, își poate defini mai profund rosturile și finalitatea, într-un moment de unanim efort constructiv al țării. Exprimînd sentimentele de satisfacție ale gazdelor, tovarășul Alexandru Dumitrache, directorul Uzinei, s-a referit la caracterul periodic al viitorului Club al dezbaterilor de artă, arătind că din două în două săptămîni vor avea loc aici întîlniri ale colectivului de muncă cu oameni de artă ieșeni. Invitații manifestării de debut a Clubului au fost scriitorii George Lesnea, Mircea Radu Iacoban, Florin Mihai Petrescu, Ioanid Romanescu, criticul de artă Radu Negru, care au citit din ultimile lor producții literare și s-au întreținut cu participanții la manifestare. In prezența tovarășului Teodor Călușer, președintele Comitetului Județean pentru Cultură și Artă s-a deschis apoi o expoziție de pictură, grafică și sculptură la care și-au dat concursul artiști plastici, prezenți și ei, în număr mare, la ineditul vernisaj. Din partea tineretului uzinei a vorbit tovarășul Ion Brădescu, secretarul Comitetului U.T.C. reviriment în muzica de cameră A patra ediție a Festivalului muzicii de cameră — Brașov (1—8 iulie) și-a atins pe deplin scopul, adică valorificarea tradiției muzicale, atragerea unor artiști de talie internațională și națională, stimularea creației românești și lansarea celor mai bune cvartete instrumentale studențești într-o competiție foarte pretențioasă. Ca invitați au participat tenorul Winford Evans și lăutistul Carl Shavitz din Anglia, violoncelistul Daniil Safran din Uniunea Sovietică, cvartetul polonez „Bacewitz“, violonistul Șt. Ruha, dirijorul Ionescu-Galați cu orchestra sa, „Collegium Musicus Аcаdemicum“ din Cluj, Corul „Madrigal“, Baletul contemporan din Timișoara și Ansamblul de instrumente vechi din Brașov. La concursul de cvartete au participat 11 formații studențești. Au cucerit premiul I cvartetul Conservatorului din București, dirijat de Dorian Varga, premiul II cel al Conservatorului din Iași, condus de George Hamza, premiul III cvartetul Conservatorului din Cluj. Premiul Uniunii Compozitorilor a revenit unui alt cvartet al Conservatorului din București. In general, festivalul a reconfirmat revirimentul muzicii de cameră, domeniu din păcate, atît de neglijat de programele posturilor noastre de radio. echinox Remarcăm din numărul recent strădania colectivului redacțional de a descoperi și promova pe acei studenți cu preocupări literare și științifice , de de interes a dezbate probleme profesional (lucrările de diplomă), de organizație, de a grupa în jurul re- MOMENT vistei o echipă de talentați scriitori tineri. Să reținem din acest substanțial număr (nr. 5—5, Cluj, 1973) o densă proză a Marcel Constantin-Runcanu, o pagină de versuri ale studentei Crenguța Diaconescu, subtilele disocieri ale tînărului critic Nicolae Oprea privind poezia lui George Bacovia și influența ei în contemporaneitate, articolele și studiile aparținând lui Mircea Muthu, Olimpiei Radu, G. Nistor, Ovidiu Mureșan, I. Maxim Danciu, Victor Eronim Stoichiță ș.a. Revista mai face loc în coloanele ei unei interesante corespondențe inedite semnate de Bogdan Amaru și Henri Bergson. secolul XX Alături de eseurile lui Roger Caillois („Caracatița în Japonia“ și „De la feerie la science-fiction“) ultimul număr al Secolului XX (nr. 4, 1973) ne prezintă, în partea destinată comentării fantasticului, și opiniile — interesante prin fireasca lor independență față de punctele de vedere ale unor teoreticieni recunoscuți ca Todorov sau Caillois — ale lui Victor Ivanovici („Fantasticul — un gen literar sau o categorie estetică ?“), Virgil Tănase („Glose moderne pe o temă veche“), Răzvan Teodorescu („Fantasticul animalier ca reprezentare“). Argumentînd strîns, Victor Ivanovici avansează în finalul articolului său o ipoteză asupra căreia ar trebui să se mediteze serios : „... fantasticul, privit ca o categorie estetică, tinde să-și anexeze întregul domeniu al literaturii. Literatura contemporană se apropie asimptomatic de categoria fantasticului“. Aprecierile critice ale lui Virgil Tănase pe marginea „Introducerii în literatura fantastică“ ne-a reamintit regretul încercat de cititorii români ai prestigioasei reviste în fața absenței unei prezentări periodice a traducerilor din literatura universală. In afara „României literare“, nici o revistă nu onorează cu suficientă responsabilitate acest sector, atît de dificil, lui După nuvelele fantastice ale H. P. Lovecraft, André Pieyre de Mandiargues, Ray Bradbury, Daphne du Maurier. Secolul XX ne propune un maestru al tragediei contemporane : Antonio Buero Vallejo (piesa „Cu cărțile pe față“). In sfîrșit, salutăm inițiativa de a se oferi reproduceri colorate într-un pliant separat. De astă dat : „Schițe și variațiuni la Luvru“ de Henri H. Catargi, mușchetari nocturni Simpaticele, familiarele, deconectantele noastre seriale de luni ! Le așteptăm, le acceptăm, găsindu-le din cînd în cînd — atunci cînd e cazul — și circumstanțe atenuante. Din păcate șin B.B.C.-ul ne oferă cite un fiasco. Ne amintim regretabila neînțelegere de către englezi a spiritului francez, atunci cînd au ecranizat „Doamna Bovary“, asasinînd scandalos celebrul roman. Sau cînd ne dau o variantă a mușchetarilor, lipsită totalmente de haz, finețe, spirit. Orice telespectator care-și respectă cit de cât convingerile artistice nu poate zăbovi mai mult de cinci minute în fața „Noilor aventuri ale mușchetarilor“. Dar, deși d’Artagnan este un blazat soldat de operetă, cu virtuți militare mereu reclamate, (nefiind, se pare, suficient de evidente), copiii îi urmăresc cu pasiune dezlînatele-i aventuri. Contînd probabil pe faptul că micii telespectatori au intrat în vacanță, televiziunea și-a permis să programeze acest serial după ora 21, chiar la 21:55. După o zi de joacă e cam greu să mai stai la o asemenea oră în fața micului ecran. In numele micilor telespectatori, ne îngăduim sugestia unei programări mai acceptabile: sub cetate Duminică seara, cînd soarelei cobora solemn pe umărul Ceahlăului, orchestra simfonică Filarmonicii de stat „Moldova“ și corul „Gavriil Musicescu“ umpleau de armonie valea Ozanei, concertînd in amfiteatrul de vechime și istorie al Cetății Neamțului. Astfel, au luat sfîrșit „Vacanțele muzicale“ pietrene (ediția a II-a) desfășurate între 25 iunie — 15 iulie crt. Concretizată funcțional în cursuri de măiestrie, manifestații muzicale, culegeri folclorice, activități de educație muzicală și o dezbatere pe tema „Tineretul și dezvoltarea gustului pentru muzică“, practica de vară a studenților Conservatorului din Iași a adîncit și a dus spre concretizare inițiativele de anul trecut. Tot ce s-a realizat săli de spectacole, uzine, căîn mine culturale, școli și în aer liber a purtat amprenta dragostei pentru frumos și a necesității unor astfel de întîlniri cu muzica educatoare. Afluiența auditoriului la Piatra Neamț, Bicaz, Săvinești, Roman, Tg. Neamț, Tazlău, Bălțătești, ca și amploarea pe care a luat-o omagierea gendarei cetăți, prilejuind dun adevărat pelerinaj în ultima seară a „Vacanțelor muzicale“, fixează o albie de nestrămutat acestor manifestări artistice realizate prin colaborarea celor două județe: Neamț și Iași. N. IRIMESCU arată : Dintr-o regretabilă eroare, în nr. trecut, reproducerea lucrării Peisaj de C. Radinschi a fost atribuită lui Dan Hatmanu. tv. Mult mai echilibrată decît anterioarele emisiuni de acest gen, „Seara pentru tineret“ are, indiscutabil, șansa unui substanțial și eficient dialog cu cei cărora, prin definiție, și se adresează. Dar nu numaim cu ei, pentru că, de urmărit, urmărim cu toții : dincolo de hotarele tinereții, dăinuie nostalgia după această vîrstă de aur, la care ne întoarcem cu gîndul, ori de cîte ori vrem să ne autodefinim în raport cu viața, cu destinul și, în general, cu existența. De unde și frecventa exclamație: — Ehei, cînd eram eu tînăr !... Exclamație care seamănă curios de mult cu acel „a fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti“, — fiind, în ambele cazuri, vorba de niște estetice formule de introducere într-un fel de lume de mit, ilicit supradimensionată, dar profund tonifiantă prin structura și luminozitatea ei. Aceasta, pentru că, de cînd e lumea, adolescența și tinerețea marchează universul de viață al tuturor posibilităților și virtualelor temerități, chiar dacă nu sînt totdeauna transformate în fapte. Cum poate fi captat integral și cum poate fi transmis fără pierderi, pe ampla rețea a existenței social-politice, curentul de înaltă tensiune al cărei generator este alimentat de energia, fantezia și disponibilitățile vîrstei tinere ? Asemenea și multe alte întrebări fac plină de interes și de farmec o emisiune pentru tineret, mai ales acum cînd, practic, s-a emancipat de prejudecata pan-divertismentului sau a didacticismului mărunt, căutîndu-și rațiunea de a fi în zone mai profunde ale unor intim angajate dezbateri despre om și viață. Dezbateri în care replica poate fi un cuvînt sau o privire, sau un zîmbet, sau nu știu ce metaforă implicînd, deopotrivă, în descifrarea ei, reflexivitate și patos, simțire și cuget. Iată, de pildă, acel specific Liceu, construcție masivă cu simetrii de imense ferestre și cu sobrietatea unei familiare arhitectonici, Liceu surprins într-un fel de recreație estivală, cînd sălile, curtea, zidurile par să se odihnească solemn, derulînd, intr-o molcomă rotire de imagini și sonorități, banda de magnetofon a timpului, purtînd pe ea imprimată efervescența și expansivitatea, gravitatea și agitația surdinizată a recentelor zile de bacalaureat. Și din albia gîndului colectiv, se sublimiează o definitorie profesiune de credință a vîrstei gesturilor stîngace, centrate ca-ntr-o manifestă bravadă în jurul impecabilului nod al cravatei — poate al primei cravate — și al pufului de sub nas, mobilizat în funcție de martor al maturității incipiente : — Fără îndoială, bacalaureatul este pentru noi, cei care pășim pe drumul vieții, un moment hotărîtor, un pisc. . . Și nu auzi cuvintele sau, în orice caz, un ele primează, pentru că sensul cuvintelor nu e în cuvinte, ci în noi (Hayakawa). Iar noi distingem cu sinceră afecțiune și participare, în inflexiunea glasului, în teribila încordare a minții, în bătăioasa fluturare a părului, mistuitoare adevăruri, care sparg tiparele oricărei retorici, relevindu-ne dimensiuni copleșitoare ale acestui veritabil start al Olimpiadei existenței. Punct de plecare, in care ne regăsim cu toții, prin acele rezerve de dinamism și vitalitate, la care facem apel ori de cite ori încercăm o nouă, temerară autodepășire. Și care se cheamă tinerețe. Despre ea ne-a vorbit, în imagini tandre și în cuvinte pline de sensibilitate, recenta emisiune, căreia îi dedicăm prezentele rînduri. Nu lipsite de o foarte omenească și de înțeles nostalgie... Pe care o trecem, la activ, în contul realizatorilor ei. AL. I. FRIDU1 gasei MARILE SPERANȚE lașul revine în Divizia A — acolo unde a avut, de obicei, rang de rubedenie scăpătată. Lipsită de simțul măsurii, „Politehnica și-a propus sau prea puțin (menținerea în Divizie) sau prea mult (cîștigarea titlului). Or, dacă se încordează cît de cît, lașul poate avea oricînd o bună echipă la mijlocul clasamentului. Aceasta fiind prima etapă. Să n-o sărim, fiindcă istoria se răzbună și ne aduce, c-o urecheală părintească, iarăși de unde am plecat. Rezolvarea topîrceniană („Rămîi sănătoasă cucoană, că-mi iau geamantanul și plec") ține de năbădăile și zburdălnicia unei vîrste pe care aș spune că „Politehnica“ a depășit-o. Geamandanul cu inscripției „Poli", împodobit cu dubioase zgîrieturi, eticheta șterse și încuietori bătrinești, se cuvine să rămînă odată pentru totdeauna în raftul Diviziei A. Abia după ce ne vom convinge c-a fost prins în inventare, să ne gîndim și la etapa următoare. Soluția dopingului moral, falimentar adoptată de Mărdărescu, să sperăm c-a dus-o definitiv Bahluiul la vale, risipind-o prin mîluri și stufărișuri — s-o crimpoțească păsările cerului și lipitorii bălții. Vrem la lași fotbal serios, nu aventurism și paradă ! Pînă una-alta, să tragem o linie și să facem conturile. Paragraful , - pasivul. Vom trece aici oboseala lotului, vacanța extrem de scurtă (6 zile !), coeziunea sufletească a echipierilor pestriț cîrpită cu petece calde, precum și constatarea că, în momentul de față, ne aflăm în Divizia A cu un lot mai subțire decît cel avut în В (prin plecarea lui Amarandei și Sofian, prin solicitarea unor dezlegări, prin starea fizică necorespunzătoare a unor jucători de bază). Capitolul activ ne va mai liniști : odată cu venirea lui Oană, lașul ar putea avea un antrenor serios și echilibrat. Ceea ce va duce, în primul rînd, la reîntronarea ordinei, respectului și disciplinei în sînul echipei. Vor dispare, în consecință, micile „tabere", vor putea fi recuperați cei care poartă acum (cu sau fără motive) însemnele de „mare nedreptățit". Lotul se împlinește, anunțîndu-și sosirea jucători tineri, dornici de afirmare. Secția de fotbal și Clubu intenționează să-și perfecționeze organizarea. Iar orașul, în fine, pare mult mai dispus să sprijine fotbalul și fotbaliștii. Așteptăm mult, foarte mult, de la revenirea „Politehnicii" în Divizia A. Așteptăm, adică, intrarea echipei în altă vîrstă. P. I. M. R. I. Rog supus și respectuos organele în drept să explice (dacă este cu putință) motivele pentru care meciul de la Oltenița a început cu jumătate de oră mai tîrziu decît partida „Chimia" Rm. Vîlcea - „Politehnica" Iași. Ca să zică, cele două întîlniri sînt amînate și răs-amînate tocmai spre a putea fi asigurată ne-corelarea rezultatelor, iar „Metalul" capătă o incredibilă (și imorală !) jumătate de oră în plus! Partida de la Vîlcea fiind transmisă în direct la radio, vă dați seama ce s-ar fi întîmplat la Oltenița dacă egalau chimiștii. Și de aceea mă întorc și zic : cine, cum, cînd și de ce a acordat „Metalului" această jumătate de oră ? Or, dacă nimeni n-a aprobat-o, ce măsuri s-au luat pentru sancționarea vinovaților? cronica • л