Cronica, 1978 (Anul 13, nr. 1-52)
1978-12-22 / nr. 51
GEORGE LESNER: PREMIUL SPECIAL AL UNIUNII SCRIITORILOR Itinerar liric Poetul care a primit, pentru întreaga sa activitate, premiul special al Uniunii Scriitorilor, a debutat în revista ieșeană „Gmdul nostru“, a fost prezent în reviste de prestigiu ca „Bilete de papagal“, „Gîndirea“, „Viața românească“ mai ales, înainte de a-și publica, in 1931, primul volum, Veac tînăr. Este unul dintre cele mai reprezentative volume, incluzînd principalele direcții ale poeziei lui George Lesnea, atît cele care vor continua cu persistență în culegerile următoare, cît și altele care vor sta o vreme ascunse pentru a reapărea în modurile unei arte mature. Poetul se situează în albia liricii tradiționale, marcate de ideea continuității, preocupate de a resuscita cu pietate trecutul. E un trecut plin de voievozi și de haiduci, de cărturari cu dragoste de țară, de ctitorii care cuprind înalte valori artistice și etice. Poezia de mai tîrziu a lui George Lesnea va relua, cu o intensitate sporită, temele inițiale. Deocamdată, piesa liminară a volumului, Izvod, celebrează continuitatea în versul limpede și unduitor pe care i-l cunoaștem și astăzi : ,’,E multă vreme-n mine : Letopisețul, plin / De morți, al lui Neculce și al lui Miron Costin / Țigani cu ochi de viezuri, uscați ca niște șipci, / Arcușul fulgerîndu-și pe sîrbele din scrip«“. In imaginile extrase din cronici nu lipsesc notele de umor, cîteva tablouri desprinse din viața monahală sînt de un ortodoxism superficial, abundînd în mici „erezii“, privite cu îngăduitoare ironie. Tot aici George Lesnea cultivă și o lirică reflexivă, variațiuni pe tema curgerii timpului, a implacabilității morții, care vor căpăta o pondere surprinzătoare în volumele următoare. Surprinzătoare, întrucît privită de acum, ne dăm seama că o asemenea tendință nu e consubstanțială naturii poetului. Cîntec deplin (1934), Poezii (1938), Argint (din același an 1938), Ceaslov (1940) se vor face ecoul unei tonalități melancolice, al gîndului neliniștit în fața sfîrșitului. Definitorie pentru structura adevărată a poetului este însă situația oarecum paradoxală că versurile memorabile se află printre acelea care surprind, prin contrast cu nemișcarea morții, exacerbarea vieții (Țintirim, din volumul Cîntec deplin). Și tot din același volum Cîntec deplin se cere consemnată antologica poezie Moartea tăietorului de lemne, ilustrînd filonul democratic al liricii, îndreptarea spre umilirii vieții. Poemul e narativ, cum convine lui George Lesnea, dramatic fără emfazii și alunecări spre literaturizare. Cina își simte sfîrșitul aproape. Moș Ion din Mahalaua Calicilor își pregătește ceremonialul pentru „marea trecere“ lucid, fără angoasă „„înainte de a-și fi dat duhul și a chemat novasta : „Lizabeta, uite, simt că mă duc de pe lumea asta. / Am trăit împreună și rele și bune. / Eu, ca bărbat, te-am impilat, am amintit cărarea. / Pentru toate mă închin și-ți cer iertăciune / Și — nu te speria,— aprinde-mi luminarea. / După aceea, să nu mă jelești, că-i fără folos. / Vreau să fiu bărbierit și pieptănat frumos...“. In volumele Poezii și Argint (ambele din 1938), imagismul devine preponderent, antropomorfizarea este nota cea mai izbitoare. Dacă nu putem face abstracție de influența lui Esenin, strălucit tălmăcit de George Lesnea, nici nu e cazul să o supralicităm. Cert este că natura pătrunde masiv în poeme, o natură care nu e blocată de amintiri literare. De la euforia agrestă poetul trece la cîntecul în ton voios care-i este propriu : „Sînt bucuros că pe colină / M-așteaptă ulmii să-i ajung, / Că nid așa fără pricină / Și-mi vine ca să chiul lung“ (Dimineață). George Lesnea continuă să cultive poezia melancoliei și a regretelor legate de trecerea timpului, precum și întrebările care amintesc de Psalmii arghezieni, dar cu o direcție mai mult etică decit metafizică. Abia în volumul Pomul vieții ■ (1943), deși întîlnim ecouri din experiența dureroasă a războiului, apar accente mai virile într-o poezie vitalistă în esența ei indiferent de tematică : „Nu urăsc, nu ridic nici o piatră, / Nu mă supăr cînd anii mă încolțesc și mă latră. / Cu singurătatea stau în aceeași chilie, / Așteptînd o furtună să treacă și alta să vie. / Dar bucuria de-a trăi niciodată nu-mi seacă, / Deși tîmplele mele au prins promoroacă / Și dungi aspre pe frunte mi-a crestat tristețea, / Deși mi s-a dus tinerețea“ (Nu urăsc). Volumul următor, Treptele anilor, apare după un lung interval, în 1962, și îi succed : Versuri (1964), Ulcioare de piatră (1969), Chipul din fîntînă (1972), Poeme patriei (1975), volumul antologic Poeme (1977). George Lesnea scrie ode și imnuri, exprimînd legătura nemijlocită cu istoria și cu prezentul țării, cu marile evenimente care i-au subliniat cursul ascendent. Versurile sînt circumscrise fie modului sentențios (Partidului, Patria), fie modului narativ, o constantă a poetului. Omniprezent, sentimentul istoriei suprapune, peste imaginile prezentului, chipurile tutelare din trecut, reînvie, într-o cromatică bogată, locuri memorabile. Zone profunde afectează poezia vîrstei, a trecerii inexorabile a timpului. Chipul din fîntînă aduce un dialog emoționant prin simplitate cu propria imagine din tinerețe. Cele două chipuri sînt apropiate dar și înstrăinate, curgerea vîrstelor face imposibilă regăsirea integrală : „Intre-a pietrelor strîmtoare, / Pe cînd liniștea clipea, / In rotundă legănare / O pecete el părea. / Sub tihnita mea furtună, / Fără larmă-n geamăt greu, / Regăsindu-nempreună, / Ne vedeam străini mereu“. Iar Mesteacănul, care trezește analogii eminesciene, menținându-se într-o formulă narativă, comunică, sub aparență, senină, impactul existenței cu punctul fatal. Nu e timpul arghezian care „se prăbușește-ntreg“, dar e o nu mai puțin dureroasă poezie a ireversibilului, cu o detașare de esență baladică : „Copacul, sorților supus, / Curat și alb sub dulcea oră, / Zăcea căzut cu fața-n sus, / Ca un flăcău ucis de horă, / Atins de-al vîntului alint, / In verdea liniște adîncă, / Mișcîndu-și horbota de-argint, / Tot mai foșnea din frunze încă. / La fel și noi, cînd stinse zac / Și tinerețea și iubirea, / Ca frunza mortului copac / încet foșnește amintirea“. De peste o jumătate de veac George Lesnea slujește, cu verbul și cu sufletul său de poet, poezia românească. Liviu LEONTE La creanga stelelor Să fiu adine mi-a fost menirea. Să spun ce încă nu s-a spus Să priponesc nemărginirea De umbra celor care nu-s ... Sonorul clopot de cuvinte De-a lungul anilor să-l sun Și întunericul fierbinte Eu cu lumina să-l cunun. Destinului făcut-am față Putind cătușele să-i port Anapoda-am trecut prin viață Pe limbă cu un ban de mort. Am pus la inimă sudalma Și-al Iudei otrăvit sărut Cu deznădejde-am bătut palma Vînzînd ce nu e de vîndut. Lovit de suliți și de scuturi Adesea am căzut pe brînci Dar tot mai cred și-acum în fluturi Și-n geamăt de fîntîni a din ei. Mai cred că-n cugetul sfielnic S-ascunde-al nesfîrșirii rost. Că-i veșnicie și-n vremelnic Și că-n ce este-i tot ce-a fost. Că poate gîndul să răstoarne Deșertul cît un veac de lung, Că pot cu mina mea de carne La creanga stelelor s-ajung. Cinele copilăriei Cînd sta copilăria-n prag Necunoscînd deloc furtuna, Aveam și eu un cine drag Cu care hoinăream într-una, în nopțile de vară, noi, Pe așternutul de lucernă, Dormeam afară amîndoi Cu capul pe aceeași pernă. Mă prefăceam că-1 tot aștept . El cu năzbîtii de tot hazul, Punîndu-mi labele pe piept Cu limba îmi lingea obrazul. Cutreeram din loc în loc. Pătați de smeură și mure Ne zbenguiam în sprinten foc Gonind pe cîmpuri și-n pădure. ... Deodată, s-a pornit război ... Ne-am risipit cît mai departe, Carincotro, ca vai de noi Și tunul bubuia cu moarte. Iar cînele-a rămas hoinarii izgoneau soldați în gloată. Din pragul ușii de stejar Pe unde mă-nsoțea odată. I-a dat otravă un șarlatan Și cinele cu ghiduși. A putrezit pe un maidan ... Și astfel s-a dus copilăria. George LESNEA Dilemele protocronismulu oo Protocronismul, prin urmare, poate contribui la creșterea elocvenței unei opere, el reprezintă o formă de valorificare intensivă. O altă efigie de precursor este aceea a lui Dimitrie Cantemir, scriitor genial care prin istoria ieroglifică ar preluda romantismul european, iar în planul literaturii naționale vestește, prin forța și amploarea imaginației, viziunile eminesciene. Dacă am acceptat convenția, putem prelua și această ipoteză, deși e limpede că raportările la romantismul european invită, ca multe propuneri protocroniste, la un joc mult prea liber, uneori excentric, al imaginației, ispitită de artificii comparatiste luxuriante. într-o argumentație strînsă, C. Negruzzi este desemnat „primul exponent de geniu al unei narațiuni istorice realiste“, nuvelistul român devansîndu-l pe Flaubert — și nu printr-o scriere oarecare, ci printr-o capodoperă pe care și G. Călinescu o exalta, cu toată încrederea în destinul universal pe care nuvela Alexandru Lăpușneanul l-ar fi meritat. Aceeași formă de valorificare accentuată, dar și același corolar obsesiv. Și Heliade, în poema Zburătorul, îi apare lui Edgar Papu ca un precursor, mai întîi prin rafinatul joc de planuri, în care o stare sufletească romantică e trecută prin filtrul unei analize clasice ; apoi, deoarece acest summum al liricii sale ar fi „prima confesiune psihoanalitică , a literaturii moderne“. Dar atunci înseamnă că psihanaliza, care își are intr-adevăr șamanismul ei, își are rădăcinile îndepărtate în folclor, fiindcă acolo pot fi regăsite mai întîi asemenea înfiorate mărturisiri ale unei fete care simte chemarea dragostei. Mai poate fi оя [UNK]о vArVn I«-» *--■*-iții „psihoanalitice“, „sau este vorba numai de o prelucrare măiastră a unui motiv din lirica populară ? O analiză de mare finețe e dedicată lui V. Alecsanidri, caracterizat, cu o expresie la modă, însă supărătoare, un „poet de excepție“ ca rapsod al iernii. Dar bardul nostru ar putea fi considerat și ca primul poet impresionist însemnat. Argumentația lui Edgar Papu convinge în registrul ei comparatist, care nu e, de astă dată, neapărat protocronic. Neîndoielnic, Alecsandri era mai apt decît, de exemplu, un Th. Gautier pentru a surprinde și a intui în prospețimea ei genuină, cu mai puțină artificiozitate livrescă, nota impresionistă din arta și poezia asiatică, transpusă cu grație și rafinament în instantaneele lirice din pasteluri. După Edgar Papu, poetul moldovean ar fi, totodată, și cel dinții scriitor european care ilustrează pastelul ca gen literar. Ca și Caragiale, Alecsandri se vede copleșit de favorurile protocronismului. Capitolul închinat lui Eminescu este, cum e și firesc, cel mai amplu. De la bun început, autorul contestă ca neadevărată, dar explicabilă prin inhibițiile unei conștiințe retardatare, formula „romantic întîrziat“. Dar, în afară de această necesară și judicioasă reparație cronologică, Eminescu este situat de Edgar Papu nu doar în fluxul firesc al romantismului, ci mai presus de alți poeți romantici. Greu s-ar putea nega o asemenea aserțiune, după cum deloc ușor, fiind vorba de poezie, ea se poate demonstra. Dar, hotărît, Eminescu este printre cei mai mari. Autorul își începe discursul critic oarecum schematic, delimitînd două trăsături prin care Eminescu se distingul geniului însingurat“. E insuficient, și atunci, mai cuprinzătoare, într-o pledoarie se încearcă o sondare în profunzimile liricii eminesciene — un fel de „critică a profunzimilor“ dublată de o critică a formei poetice. In forma perfectă a versului, Eminescu închide ca nimeni altul (accentuează exegetul) un univers de gînduri și simțăminte. El scoate „dintr-o dramatică tensiune interioară o muzică incomparabilă“. Prin aceasta, premerge și poezia modernă. Vorbind despre teatrul lui I. L. Caragiale, Edgar Papu nu insistă asupra acelor automatisme care anticipă teatrul absurdului ; el detașează însă alte aspecte, asupra cărora vom reveni. Mateiu Caragiale, într-o elegantă dar cam specioasă argumentare, este apreciat drept un „anticipator direct“ (formula nu e clară) al lui Lampedusa. Hortensia Papadat-Bengescu, la fel ca și Camil Petrescu, ar fi fiind, avant la lettre, autori de romane care anunță „noul val“ și „noul roman“, Patul lui Procust fiind socotit, în același timp, o „operă deschisă"“. După cum ușor se poate observa, sînt prea puține genurile sau curentele literare care să nu-și aibă, în literatura noastră, precursori. Discuția s-a extins, între timp, și asupra altor arte, apoi și a științei, unde însă altele sînt datele problemei. Erudiția lui Edgar Papu, la care mereu ne-am referit, este impresionantă, dar ea nu poate fi exhaustivă. Deci, orice afirmație ar fi trebuit cîntărită cu măsurariul relativității ; or, faptul acesta nu se întîmplă decît arareori. Spiritul critic este încețoșat de această mistică a protocronismului, pornit să răspîndească în lume credința neînduplecată într-o vocație înaintemergătoare. Mecanismul intim de gîndire, în Din clasicii noștri, ca și în alte lucrări de atitudine, a reieșit poate din cele înfățișate pînă acum. Există în aceste studii un parai-pris, o premeditare. Sînt suficiente cîteva elemente, chiar întîmplătoare, pentru ca, fantezia asociativă odată stîrnită, să se declanșeze acel resort analogic, atît de inventiv. Efectul, în planul analizei critice, se dovedește adesea binevenit, prin tendința pe care această metodă o ia sensuri și sugestii dintre cele mai ascunse. Protocronismul poate fi excentric, dar interpretările lui nu pot fi decît originale. încă odată, orginalitatea este, sau ar trebui să fie, țelul său, pentru că, mai mult chiar decît prioritatea (care trebuie firește semnalată, cînd există, intr-adevăr) poate da strălucire personalității unei culturi. Ilustrative sînt, între altele, eseurile despre Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, V., Alecsandri (unde ne întîmpină o neașteptată corelare cu lirica bacoviană), I. Creangă (în „minunatul dans al cuvintelor“ din amintirile marelui pulsează o „subiacentă humuleștean euritimie poetică“), M. Sadoveanu (în ale cărui scrieri sînt decodate semne și simboluri care fac taina unei opere aflate sub magia unor timpuri imemoriale). Alteori, interpretările, frumoase în sine și pătrunzătoare, încep să fie forțate și tonul devine atunci mai nestăpînit, chiar ușor exaltat, întețit de această obsesie a priorității. In fine, citeodată, ceea ce am numit corolarul protocronic nu are цр [UNK]оаре nici o legătură cu restul studiului deci nici măcar nu este un corolar, lata, sub aceeași inevitabilă tutelă, finalul capitolului despre I. Creanga, grăitor pentru labilitatea unui comentariu tiranizat de o idee, de o teză : Creangă ar fi „un precursor genial nu în teorie, ci în trăire și realizare — al postulatelor de astazi, care tind către desființarea graniței dintre munca manuală și cea intelectuală“ ! Protocronismul, deci, ajunge uneori să-și inventeze obiectul. Caragiale este, de bună seamă, și el un răsfățat al protocronismului. Edgar Papu se mărginește, în comentariul său, la o scrisoare pierdută, încercînd să-i epuizeze virtuțile premonitorii. Capodopera dramaturgiei noastre este socotită ca „singura comedie a lumii care se ridică la amploarea epopeică a unui epos eroi-comic“. Sub această lumă, sînt identificate în piesă „personaje homerice“, în versiune comică firește, „pasiuni imense“, cu alt cuvînt o adevărată Iliadă, în care aheii ar fi conservatorii, troienii ■— liberalii, Trahanache — un Agamemnon, Tipătescu — Ahile, Cațavencu — Hector ș.a.m.d. Apoi, o „inovație imensă“ (cărturarul martire ----- stilul superlaprotocronismului : „grandios“, „magnific“, „excepțional“) o reprezintă plăsmuirea Cetățeanului turmentat, prin care pentru prima oară, în dramaturgie, își face apariția personajul simbolic, încă o chestiune, complicată, de prioritate se ivește acum. Personajul simbolic, tot Edgar Papu o spune, este creat mai întîi de Goethe, în piesa Fiica naturală, însă creația goetheană a rămas fără „urmări“ ,în vreme ce comedia caragialiană este „cap al unei importante serii contemporane“. Deci, deși nu-i formulat teoretic, se iscă un nou criteriu, al succedenței sau al succesiunii. De ce să nu fie socotit și Goethe protocronic, potrivit principiului „echivalenței“ ? Și multe alte exemple de acest fel, contradictorii, s-ar mai putea da. Mateiu Caragiale are și el parte de un superlativ_ absolut : întîi de toate el pare să fie „cel mai laborios prozator din istoria literară a lumii“, așa cum N. Iorga este cel mai fecund, mai prodigios. Comentariul capătă acum un ton mai rapsodic : „Este numai unul din atîtea și atîtea evenimente mari, surprinzătoare, neașteptate, care au avut loc pe pămîntul nostru“. Și, în același registru, un adaus. Cît privește „motivul avatarului“ sînt șanse să avem „cea mai bogată literatură europeană“. Protocronismul generează fenomene de inflație. Dacă în marginaliile la Craii de Curtea — Vede tonul critic profund și nuanțat, cercetarea capetînd și decriptind sensurile absconse, enigmatice ale cărții, țesute într-o fină pînză analitică, reflexul protocronic provoacă, iarăși o anume retorică comparatistă.Pantazi, „crai“ melancolic și nocturn al Bucureștilor, natură bizară, îmbinînd rafinamentul cu abjecția, nu e geamăn cu aristocraticul Salina, din Ghepardul. Spirit contemplativ, acela este un înțelept în care amărăciunea se sublimează într-o înțelegere îndurerată, filozofică a dialecticii istoriei. Chiar dacă amîndouă aceste ciudate și singuratice scrieri filtrează în lumini crepusculare amurgul unei epoci, învăluind în tristețe și resemnare dispariția unei lumi, între Pantazi și Salina există o nepotrivire de esență, manifestată la altitudinea, că și în puritatea contemplației. Dar, Florin FAIFER (continuare în pag. 7)