Curentul, decembrie 1928 (Anul 1, Nr. 319-346)
1928-12-18 / nr. 336
\-fo- V f MiUL ! Mo» ■ "‘ 4“ ..•’ *>wn' . ■ [UNK] 1 ''V’. ■ •• .. LIMPEZIREA fremru prima data după zece ani alegerile de zilele trecute au dat neamului românesc putința sa se privească In albul ochilor, și să Înceapă pe tot Întinsul țării apelul nominal al prieteniilor și al dușmăniilor, am aflat cu uimire că Intre hotarele nomei noastre așezăm curentele de descompunere ale comunismului ca și acelea de congestie ale cuzismului aenil sunt aproape inexistente. După Întregi decenii în cari nu trăise decât din exploatarea patriotismului retrospectiv, — pus In cea mai fructuoasa dintre regiile administrative, — partidul liberal ce hotărâse ln sfârșit In anii de după răsboi să inaugureze pe Întinsul satrapiei sale dunărene un patriotism cu Îndoite ramificații, spre trecut și spre viitor, — ambele Întemeiate pe falsificări și pe cele mai imaginare născociri, necesare familiei Brătianu, în vreme ce izbânzile trecutului erau prezentate norodului ca succese strict familiare ale sindicatului de la Florica, — viitorul era ascuns într'o negură pentru ale cărei tenebroase primejdii ni se impunea aceeași inevitabilă și costisitoare călăuză a liberalismului de tarabă. Se bâtea concomitent moneda din trupurile soldaților tegenunchiați prin asalturile răsboiului trecut, și din copleșitoarele,primejdii“ ale viitorului nesigur. Generația care în frunte cu Cavour a dăruit Italiei, la mijlocul veacului trecut, o unitate plătită cu atât de slabe jertfe, n’a străduit în urmă ani îndelungați spre a convinge poporul italian că el nntrți Ui trioise neatârnarea ți mărirea, — că și-o meritase prin sacrificii și dureri generos consimțite. Cu o pietate mișcătoare, oameii politici ai peninsulei și scriitorii ei se puseseră pe lucru, in dorința de a dărui unui neam întreg acest mit creator ți exaltami — conțtiinta propriilor eforturi incoronate de victorii, ,,Voi singuri v'ați făurit destinele superbe de astăzi, — și meritul nu este decât al vostru !“ Cu acest cucernic Indemn creatorii Italiei Își Însufleți 10 ani Întregi semenii, dându-le încredere în propriile lor energii și avânturi, și mlădiind din Închipuirile trecutului realitățile fecunde ale viitorului. Proiectând asupra zilelor trecute, ca și asupra celor viitoare ale rasei, viziunile unei trude care fusese numai a lor, conducătorii t)Risorgimento'‘\xui Italian făceau să germinteze astfel splendidele secerișuri de vitalitate sa cari asistăm cu toții astăzi, — isvorâle din ofrandele și din stăruința câtorva magi, mai încrezători fa steaua neamului lor. La noi, tribul d-lui Vintilă Brătianu a folosit insă întotdeauna o metodă cu totul deosebită. Marile pictorii naționale, plătite cu sacrificii uriașe, menite să răscumpere și nepregătirea militară a țării, — sau fost toate trecute de d. Vintilă Brătianu, contabilul familiei, sub fabrica ,,activului“ familial. .Orice tebândă a sufletului sau a râvnei româinești a fost în grabă ștampilată la clubul partidului, imatriculatâ în fraudă, și vărsată în cadrele rezervelor electorale ala clacului. Aceasta pentru trecut . Căci pentru scontarea patriotismului încă neajuns la scadență, — și pentru transformarea lui în lingouri de trafic politic, se adoptase « metodă cu mult mai simplă : m«toda intimidărilor permanente, — chiar cu riscul de a năuci și sîei energie Întreg norodul carele Comunism in Basarabia !. — Revoluție la Alba-Iulia ! — Rdsmirita la Crucea ! — Banditisme la Buzău, in Banat țin Mehedinți Oamenii se Închinau și scuipau cu teamă în sân, «— în vreme ce în acelaș sân operau instituțiile bancare ale partidului. Și cum oamenii cari scuipă și se închină nu pot nici dormi In tihnă nici munci in pace, zece ani dearândul am asistat la priveliștea aceasta demoralizantă: un popor Întreg care știa ca-și meritase singur unitatea, prin dureroasa hecatombă a celor 800 de mii de morți, și care ajunsese aproape să se convingă că nu-și câștigase prin nimic idealul național realizat, ale cărui merite de Infăptuire reveneau In mod firesc colateralilor d-lui Vintilă Brătianu Un popor care nu-ți mai stima nici propriul său trecut, — deoarece fusese expropriat in folosul partidului liberal, — ți nu-ți mai prețuia nici viitorul, bâmuit de cele mai negre ți mai fantastice amenințări. Un neam care Își pierduse încrederea în el Însuși. Viața unui Neam, — ca orice luptă pentru ființă, — este o problemă de moral, de numărf de organizație tehnică și de rezerve materiale. Toate acestea au fost risipite și descompuse sub trecutele guvernări liberale, — dar cu deosebire moralul românesc. Avânturile noastre au fost pângărite, — credințele prostituate, — elanurile batjocorite. Astăzi, suntem un popor de oameni mâhniți, — și cu oamenii triști nu se poate porni la lucru. In clipa când se pune pe muncă, guvernul național-țărănist are această primă datorie, — să oe restitue sufletul mostru cel adevărat. Ion Dimitrescu 4 PAGINI 13 CEI •W-•.-IÍ-V “V Politicianismul pretutindeni același Scandalul cu „La Gazette du Franc“ tinde să ia proporții reeditând faimoasa afacere Panama, evocată cu atâta culoare de Barrès In „Leurs Figures", roman in care defeilează toată vermina parlamentară Încâlcită prin forfoseala samsarilor. Escrocheria de la „Gazette du ranc” pusă la cale de ingeniozitatea unei femei Hanau — in „Le Journal“ am gâsit un desen foarte spiritual: o Victimă a operațiilor cu Hanau se tângue: „Ruiné par una semme ! £ 1 encore et le étalt folle!“ — a semănat nenorociri printre micile economii ale burgheziei restrânse. In această îndrăsneață operație M me Hanau pentru avea fațadă atrăgătoare a operațiilor, iși câștigase concursul unur Politician. Este vrednicia pe care arată politicianii în toate țările, oferindu-și complicitatea sub forma consiliilor de administrație, oriunde există o întreprindere care iși arată amabilitatea oferind locuri bine retribuite. Emoția provocată de scandaloasa escrocherie a ulitei Ilanau, a fost așa de mare, opinia cestei nour călătorii a păduchelui ...—, ____ ______________ vorbăreț. E de nădăjduit că d. dr. * publică franceză așa de Îndârjită, incât cu prilejul discuției ce a avut loc la Cameră, asupra legii finanțelor, Camera franceză s’a simțit nevoită să dea o satisfacție. S’au votat unele articole prin care se stipulează — cu începere de la promulgarea legii — că orice parlamentar care, posterior alegerii lui, ar accepta funcțiunea de director, administrator, girant sau împuternicit al vreunei întreprinderi Industriale, comerciale sau financiare, precum și funcțiunea de director sau redactor al vreunui ziar financiar, va trebui să demisioneze din Parlament. Parlamentarul care va demisiona, in condițiunile de mai sus, rămâne insă reeligibll Dar această măsură nu Înseamnă o disciplinare morală a politicianilor, căci se rămâne larg deschis posibilitatea colaborării prin consiliile de administrație, formă legală de a fi in slujba diferitelor întreprinderi financiare și economice. Camera franceză a ținut să dea o satisfacție ii itorie opiniei publice revoltate, jat o ca să ciopârțească ceva din rentabilitatea profesiei de politician. Dar avocatura combinată cu politica ? Ce a fost oare în Franța afacerea Rochette, care a pus intr’o lumină descurajanta, murdăria politicianismului care iși întinde ghiarele lui murdare până in cabinetele de instrucție, spre a salva, firește, un escroc de sub urmărirea justiției, ce a fost ancheta parlamentară prezidată de Jaurès decât un prilej de definire morală a politicianismului ? Dar la noi ? Nu a trecut cu ușurință d. Vintilă Brătianu de la ghișeul „Băncii Românești“ la ministerul de finanțe ? Nu a fost Tancred (târfa) raportor la legea standardizării cerealelor ca ulterior să devină președintele consiliului de administrație al societății ce constituit pe baza acelei legi ? Nu era fratele ministrului de nanțe — hotăritorul factor al gimului vamal — d. Dinu Brătianu și șeful trustului de hârtie ? O informație venită din Iugoslavia arată că s-a redus taxa vamală la importul de hârtie de la 5 lei la kgr. la 30 de bani, cu toate că numai o singură fabrică (din Verce) poate furniza hârtia necesară pentru tot consumul iugoslav. La nord. Vintilă Brătianu ca ministru de finanțe a fixat trustului de hârtie prezidat de fratele său Dinu Brătianu o taxă vamală de 9 lei 20 bani la kgr, adică la fiecare kgf. de hârtie tipărită, cultura românească plătește familiei Brătianu un impozit de 9 lei 20 bani. Rentabile sunt onestitatea și patriotismul activ ( mai ales activ) al acestei familii. Dar dacă am urmări multiplele confuzii dintre funcția politică și afaceri, subordonarea — mai ales — a funcției politice diverselor interese economice, ar trebui să facem rechizitorul întregului politicianism românesc. Ce parlament român va avea curajul unei bărbătești delimitări a politicei de afaceri ? Cine va rosti răspicat, cuvântul autoritar spre a închide drumul corpurilor legiuitoare ca și al băncii ministeriale diverșilor valeți ai finanței ? A reprezenta interesele generale ale țării Înseamnă una, a fi trimisul în parlament al unor consilii de administrație înseamnă altceva. Când iși pune candidatura un industriaș sau un bancher, nimeni nu este indus in eroare, candidatul neascunzându-și ocupația in fața alegătorilor, care sunt libeeni să-și designeze cum vor pe exponentul intereselor lor. Dar un politician dosit în consilii de administrații, nu se înfățișează onest in fața bieților alegători, ii inșeală asupra rosturilor lui ? Iată imoralitatea confuziei împotriva căreia se cere o reacțiune și la noi. Pamfil Șeicaru s’afire Lichea im oscilantă Curentul a publicat ieri știrea, cu totul lipsită de tentafie, că d. P. P. Suciu a cerut reînscrierea în partidul d-lui dr. Lupu. Nu știm care a fost soarta aLupu să fi fost de data aceasta mai atent cu higiena ea personală ți să nu se mai fi oferit unui nou scărpiniș. Și dacă nu are agilitatea celor două unghii adecvate operației clasice a etrivirii, cunoaște cel puțin debarasarea prin universalul gest al repeeirii arătătorului lansat cu concursul degetului gros. (Vedeți ce vastă ocolire literară ca să evit cuvănul vulgar „hobârnaci"). Se știe ce spontană fu, la căderea de la guvern a d-rului Lupu, revelația constiinții tânărului Suciu pentru partidul național-țărănesc care tocmai venea la guvern. Am notat atunci, neplăcerea noastră de a vedea că direcția marelui partid nu aruncă la gunoi hârtia de înscriere a lichelei. Ba, din potrivă, oficiosul național-țărănist a fost sugestionat să anunțe voios neprețuita achiziție. Licheaua oscilantă se învățase cu practica acestui eigeig de revelații... Era sigur, deci, că locul pe care nu i-l mai putea garanta d. dr. Lupu, i-l va dărui d. Maniu. S'a întâmplat, însă, ca decența să copleșească în partidul renovărilor morale micile calcule de încurajare a imigrațiunilor, țineâductele să rămână uitat pe vârful ghetei noului șef. Și iată, plus, că d-rul Lupu nu e cu totul sfârșit, că are succes, că obține cinci locuri in Cameră, focuri între cari era și cel ocupat până mai ieri de alunecosul tânăr. Ba, d. dr. Lupu devine un personagiu politic și mai in vază, — cine știe??, poate dinâine, nu numai ministru dar Chiar dătător de portofolii... Și atunci, Suciu nostru are din nou o străfulgerare de conștiință și-și simte iară devotamentul pornit irezistibil spre d-rul Lupu. Reuși-va păduchele să păteze iară Ungeria pățitului ? ----------- JFfo ¥ HajiaQ _ % riî'Ssv î* •.... Vk.í í ■ .r..•■•• ■ t•v--«*. .•■ KW-*’•r-- ■ v’' Dacă ași anunța că sunt gata să iau răspunderea situației i Sparți 18 Eneceírüírio 1028 Director î PAMFIL ȘEICAPU REDAciiA : BUL EUSABEJA No. 8 ADMINISTRAȚIA: STR. SĂRINdAR No. 22 TELEFON 31j - ■.. :;v ■ ^v:"-,;v :•■ VA;$| Ural biiiaci) „Este în realitate pace“ ? îngrijorata întrebare, pe care în 1923 o trimetea Lloyd George lumii, își găsește abia astăzi răspunsul cel mai potrivit: Harul de la Geneva. Subcomisiunea dezarmării universale s’a întrunit cu fast și nădejdi sub preșidenția d-lui Bernsdorff. Discursul deschiderii lucrărilor a fost plasat și moraliștii păcii universale au retrăit emoția vizionară. Idealul unei lumi domiciliate intr’un enorm palat de sticlă, unde transparența garantează puritatea relatiunilor între națiuni, surâdea iarăși fascinant. Mai mult decât oricând, garanțiile pentru împiedecarea greșelilor sau aventurilor diplomatice, care ar putea eventual deslanțui un nou războiu, păreau să meargă spre realizarea cea mai fericită. Aceste garanții se datoresc celor două mari schimbări din politica ultimilor ani: In politica externă Societatea Națiunilor, fericit întregită prin intrarea Germaniei ca mare putere în sfătul de la Geneva, iar în politica internă controlul exagerat de des și pasionat, bine înțeles în țările veritabil democratice, al ministerelor de externe prin parlamentul respectiv. Supravegherea tratatelor internaționale, alianțelor și bugetelor se făcea în numele popoarelor, al maselor îngrozite de războiu și dornice de pace. Două serii de fapte se grăbesc însă să dovedească ceia ce este iluzoriu și lipsit de durabilitate practică în cele două începuturi de garanții pentru pace. In ce privește controlul parlamentar, — se poate vedea din ultimile discursuri ale miniștrilor de externe, — este de dorit să dispară cu desăvârșire în problemele externe sau să se reducă iarăși la proporțiile modeste din vremea antibelică. Un adevărat om de stat nu trebue să se decidă, cu ușurință la declarații publice și tratativele diplomatice devin extraordinar de periculoase când sunt conduse patiunea reparațiilor și evacuării Repâniei (pe latura germană!) devin in ecoul popular umilințe naționale. Succesele provoacă tocmai contrariul, jubilări și trimmfări. Adevărul e că atât umilința cât și triumful nu sunt țelul politicei internaționale. Coborîte și difuzate, cu un cuvânt democratizate, demersurile înaltelor sfere se falsifică, își schimbă total felul de a fi și sensul inițial. Se ajunge pe această cale la dublarea inutilă și pericuoasă a firelor de relație dintre popoare și o neînțelegere, conștientă sau nu, o veșnică substituire între veritabil, adică activitatea ministerelor, și dubleu, adică restrângerea acesteia în opinia națională. In acest sens trebuesc înțelese atât răspunsul lui Poincaré, acuzând pe deputatul Montigny că alarmează opinia internațională prin atacul deschis împotriva bugetului ministerului de războiu, cât și tendința de a discuta aceste probleme în comisiuni parlamentare închise, cum a fost o vreme în chestia crucișetorului german și cum se procedează acum în chestiunile externe. Trebue să remarcăm însă că astfel se năruește fundamentul garanților de pace. Dovedindu-se periculoase controlul și publicitatea, națiunile se vor suspecta și se vor înarma în întuneric. Massele, cei care vor constitui „Frontul” vor trăi liniștite, fără să bănuiască clipa când va suna alarma. Ce rost au prin urmare conferințele de dezarmare? Nu e firesc să nu se anunțe nici un orator la Geneva, să se surâdă ascuns și să se izbucnească un râs general? Cine dorește cuvântul pentru Pace și Dezarmare?“ Nimeni nu dorește, dar râd cu toții, râd și servanții, râde și președintele, căci toți și-au făcut convingerea că politica externă merge mână în mână cu cea internă și nimeni nu ignorează că omenirea întreagă se înarmează pe ascuns și în tăcere. Liga Națiunilor? Comisia dezarmării? Birou de înregistrare at blic. Pacea adevărată nu se creiază i nouilor alianțe și constelații, operă prin conferințe, congrese sau pacte. Pacea este produsul emanativ al unui spirit popular. Cum se poate însă păstra atmosfera pacifică a masselor naționale, când acestea sunt cu stăruință ținute la curent cu zigzagurile politicei internaționale? Controlul parlamentar însemnează publicitate și rezultatele s’au oferit cu dărnicie în ultimile zece zile, enervarea scăpăiată a fasciilor italiene din cauza declarațiilor lui Poincaré, indignarea mocnindă a Germaniei împotriva răspunsului lui Aristid Briand la marea problemă pusă de Hermann Müller sau — în sfârșit — explozia nemaipomenită Provocată de declarațiile contradictorii ale lui Churchill și Chamberlain? Concluzia inevitabilă se impune: arta politicei externe nu se poate desfășura fn văzul și auzul tuturora. Insuccesele, de pildă recentul schimb de scrisori Britte-Baldwin sau chei de caritate și trampolină sau antreu politic pentru viitorul războiu. Râsetele de la Geneva au dezarmat pe moraliștii dulcegi, apoși și decolorați ai păcii universale. Râsul corijează și dezarmează. Pentru aceasta din urmă veniseră acolo. Soria Pavel Pe marginea cârjilor Hjipcul măscăriciului Vălătuc de CEZAR PETRESCU Protipendada târii Moldovei a cunoscut din totdeauna o „presă” contradictorie. Toți istoricii și sociologii i-au măsurat pe vechii boeri, i-au cântărit și i-au zugrăvit încărcându-i de slavă sau de ocări, după vederile politice și sub unghiul luptei de clasă. Astfel, pentru unii apar impilători fanarioți ai norodului, ușurateci oameni de nimic, nevrednici gospodari și desgustătoare exemple de ignoranță, destrăbălare, duplicitate și amoralism. Pentru alții, cuminți și smeriți ctitori de biserici, mănăstiri și așezăminte filantropice, blânzi ocrotitori ai norodului, păstrători ai tradițiilor și subtili diplomați, care numai prin iscusința și patriotismul lor, au știut să apere independența Moldovei, în vremurile când vecinii, cu Polonia în frunte, cădeau sub străine și aspre robii. Versiunile au fost firește valabile amândouă, după cum cronicarul sau sociologul își încăleca pe nas, ochelarii trandafirii sau fumurii. Așa au trecut și în literatură. Așa durează și astăzi în manualele de școală ca și în manifestele electorale. Ca întotdeauna, realitatea a rămas însă cea de la mijlocul drumului. Buni sau răi, ori mai exact, buni și răi, acești oameni cari s’au mi excesul de laudă și nici ce! de ocară. Ei reprezintă in orice caz, o omenie mai blândă, mai simpatică și mai generoasă, decât ciocnismul de mai târziu, și decât calitatea spirituală a păturei suprapuse din ultimile decenii, pentru care tipul profitorului de războiu, nu înseamnă decât o ultimă și iacă mai scârboasă secreție a actualei societăți românești. A. O. Teodoreanu și-a recrutat eroii veselelor sale povestiri din „Hronicul măscăriciului Vălătuc” (ed. Cartea Românească, 192 pag. prețul 60 Iei) printre acea boierime de vechi și patriarhale obiceiuri, din care astăzi n’a mai rămas decât suvenirul și o nesecântuită cronică de anecdote. Iar in loc să ni-i Înfățișeze in optica epică, sau nu plângăreală tânguire după trecut, ni-i aduce vii, cu păcatele, cu înveselirile și cu isprăvile lor de pomină; așa cum vor fi fost Așa cum rămân, chiar în năravurile lor, încă simpatici Pentru această cutesanță, odinioară d. N. Iorga s'a supărat foarte, admonestând tânărul povestitor, că ar fi batjocorind limba sacră a cronicari folosind-o pentru zugrăvirea parodică a unor întâmplări fără eroism și fără suflu epic. Aceasta echivala, după marele nostru istoric, cu o impietate. Și d. <]gasxii £ stat că iubirea de trecut nu exclude bveselirea și humorul, și fiindcă in viața lor reală, desigur că eroii celor mai brave episoade ale Istoriei noastre, au fost oameni cu slăbiciunile și înveselirile lor omenești, ca mine și ca d-ta cititor și chiar ca d. lorga, nu fantoșe declamatoare care se exprimau numai in tirade patriotice ca pe scena Teatrului National. Că haina arhaică a cronicarilor a fost cu atâta meșteșug și fineță, folosită de d. Al. O. Teodoreanu în povestirile de un humor iresistibil ca „Neobositului Kostakelu”, e un merit cu atât mai mare. Autorul n’a dovedit numai un mimetism linguistic și sintaxic din care a scos efecte mai subtile de râs, decât Caragiale de o pildă, din limbajul franco-suburban al eroilor săi de mahala și de tribună politică, dar s’a desvăluit și un fin înțelegător al substratului psicologic care anima galeria sa de Kostalies, Marghiolite. Zipa Capitani și alți lănci spovediți. Humorul său nu este exterior. Efect al situațiilor comice și arbitrarii. Ci e un humor de ritm interior, o disecare a mecanismului lăuntric care dictează actele și glăsuirea eroilor. O fină ironie pe planul psicologic; de aceia o ironie blândă și omenește iertătoare, mai apropiată de £ ourteline decât de Caragiale, care a rămas până la sfârșitul vieții crud, de vreme ce în toată opera n’a găsit un singur cuvânt bun pentru un câine și pentru un copil. Hronicul lui Al. O. Teodoreanu, scuturând praful de pe un trecut ce ne-a fost înfățișat până acum, nu •■nai ..«rând Upcyșjtt, și tactice, cu manechine, decor, figurație și retorică de teatru, a scos la iveală ființe vii, autentice și veridice — ceva pentru literatură e mult mai prețios și mai durabil. In loc de stilul subism, care după Corneille și Racine, a umplut lumea de Victori Eftimii, parodiind sublimul cu sforăeli de-o mai mare jale. Al. O. Teodoreanu s-a alăturat lui Anatole France din La Rotisserie de la Reine Pedauque și Les Opinions de Abbe Coignard sau lui Romain Rolland din Dallas Breuqnon, sau tuturor pantagruelistelor creații ale lui Rabelais. Cu aceștia iși găsește filiație în stil, în optică și în savanta dosare a glumei, ceia ce n’ar însemna o înrudire desonorantă nici pentru Anatole France, Romain Rolland și Rabelais, nici pentru A. O. Teodoreanu. Datoria de cronicar mi-ar impune să rezum, deci sa repovestesc, câteva din minunatele și hilamantele peripeții, din Spovedania lancului, Inelul Marghiolitei, Pursângele Căpitanului, Cumplitul Trașcă Drăculescul, Nunta Domnitei și Neobositul Kostăkelu... Dar se pot repovesti? Nici duhul acesta de sănătos râs fără răutate, complice nu satiric, nu mi-i simt nici de sprintena mimică din scrisul lui Al. O. Teodoreanu, nu mă știu capabil. El și-a înviat eroii, a-i repovesti, ar însemna a-i ucide. Iar cititorul va scuza, că rezist acestei infame ipulsii omucide. Cumpărați acest vesel volum înainte de a se epuiza, e cea mai eficace terapeutică a râsului pentru aceste triste vremi. Cezar Peratawi. . Trusturi, consilii de adott instrape etc. Nimic nu seamănă mai mult cu un dovleac, ca alt dovleac. Nimic nu semăna mai mult în țara românească, cu un parlament, ca parlamentul precedent. Dacă indivizii schimbau de etichetă și de stare civilă și politică, rolurile distribuite, rămâneau aceleași. Și vasalitatea parlamentarilor rămânea cu puține variante, neschimbată. Atâția parlamentari băncilor, atâția întreprinderilor cu consilii de administrație , și toți disciplinați șefului, printro indestructibilă simbiosă, fiindcă șeful exista prin forța organizațiilor locale, iar partidul exista prin șef. Parlamentul acesta nu mai seamănă, (cel puțin, prin origini) cu alt parlament. Să nădăjduim ca și actele sale, nu vor fi după chipul și asemănarea dovlecilor (pardon, vreau să zi< parlamentarilor) precedenți. Parlamentul actual își poate îngădui luxul să nu mai slugărnicească trusturile, întreprinderile cu consilii de administrație, băncile și toata parazitara alcătuire industrială-bancară, care întreține o gardă de parlamentari ca să-i treacă legile clandestin, în ședințe de noapte și să pecetluiască toate actele de tâlhărire a statului și a particularului în folosul acestei patriotici tovărășii. Reformele adânci și proaspete care se așteaptă de la acest parlament, sunt numeroase cum nu se-ar înfăptui o singură legislatură. Dar aceasta încă nu e destul, pentru ceia ce țara așteaptă de la noul, singurul, întâiul său parlament autentic. O reformă morală și o pudoare așteaptă — o pudoare și o moralitate a parlamentarului. Să se știe că sub o lege, se ascunde interesul general, nu interesul particular, că votul n a fost precupețit de acasă, că totul n’a fost pus la cale, de tovarășii care așteaptă cu inima ticăind și cu telefonul la ureche, introducerea unui amendament salvator și unui articol, care dintrun calic, face goua zi un milionar și dintr'o intindere în încetare de viață n prosperă potlogărie cu con administrație primenit. Să așteptăm minunea,‘ după alegerile acestea, inceput a crede in miracole. Ici» Dar!® hst’ t