Curentul, septembrie 1929 (Anul 2, nr. 582-611)

1929-09-15 / nr. 596

ÁMUL­­! Europa economică Formula unirii pan-europene, născută dintr-o ideologie politică, şi-a găsit în ultimul timp con­firmarea în necesităţi de ordin economic* Idealul pacifist lăsat deoparte, ca în afară de chestiune, nevoia solidarităţii economice europene a început să se afirme limpede* Ca de obicei, un fenomen de imi­taţie — exemplul Statelor Unite ale Americei, cu succesul lor for­midabil în lupta de concurenţă internaţională — e pe cale să ho­tărască, poate, succesul unei idei generoase. Dar să nu ne facem iluzii. Va trebui timp, până când su­gestiile de azi ale d-lui Briand, lansate în atmosfera de idealism a Legei Naţiunilor, să-şi facă drum. Constituirea Europei eco­nomice va întârzia. Ceea ce va fi mai greu de reali­zat, ni­ se pare tot progresul ideilor. Antagonismele actuale de inte­rese, între statele europene, nu sunt atât de ireductibile cât au aparenţa. Socotit bine, poate că— în afară de unele sacrificii inevi­tabile — avantajele colaborării capitalului ar depăşi efectele atât de temute ale concurenţii deslăn­­ţuite pe deasupra frontierelor po­litice. Sunt — incontestabil — unele inegalităţi în pregătirea econo­mică actuală a naţiunilor euro­pene, care le-ar face să suporte cu greu concurenţa* Dar trebuie făcută o distincţie* Dacă e vorba de libera circula­ţie a muncii, fără îndoială că afirmarea precedentă are o greu­tate. Aşa, lucrătorul occidental, su­pus unei discipline îndelungate, unei instrucţiuni tehnice deosebite şi profitând de o tradiţie veche a muncii de specialitate, ar repre­zenta deobicei o concurenţă insu­portabilă pentru muncitorul orien­tal, lipsit de aceiaşi educaţie şi inferior ca randament. Dar ce s’ar pune, în definitiv, liberei circulaţii a mărfurilor? In­teresele unora din capitalurile na­ţionale. Insă nimic nu arată că aceste interese ar fi inconcilia­­bile. Nu e prea mult, de când s’a sugerat, în acelaş scop practic de înlăturare a dificultăţilor econo­mice, pe care le creiază politica barierelor vamale, constituirea în­ţelegerilor internaţionale între producători. Ceea ce face să reiasă, în definitiv, că inconve­nientele liberei circulaţii a măr­furilor s’ar putea tempera prin­­tr’o înţelegere sistematic organi­zată a capitalurilor interesate în industriile diverselor ţări euro­pene­ Avantajele unei uniuni econo­mice a Europei ar fi în schimb covârşitoare. Opunându-se izolării ameri­cane, pe care politica ei insupor­tabil protecţionistă o accentuiază, Europa economică şi-ar recâş­tiga o independenţă, pe cale să fie pierdută. Pe de o parte, excluderea ei pro­gresivă de pe piaţa colonială, gra­ţie dumpingului exercitat de Sta­­tele­ Unite, pe de alta acapararea necontenită a valorilor ei de că­tre finanţa americană, creditoarea întregii lumi, ar putea fi combă­tute. Contrar, nu e prea greu de văzut, că Europa tinde să între, pe zi ce trece, sub stăpânirea a­­mericană. Sunt fapte azi cunoscute. Profitând de situaţia lor de creditoare, Statele­ Unite duc o politică economică absurdă, care obligă statele europene să ia o atitudine solidară, cât de curând. Se ştie că 36 de ţări au protes­tat la Washington împotriva nouii legi vamale, votată de Camera reprezentanţilor şi supusă viitoa­relor deliberări ale Senatului, lege prin care se introduc taxe vamale prohibitive. Aceasta înseamnă că datoriile statelor europene în A­­merica nu mai pot fi plătite, cum ar părea firesc, în mărfuri- Sin­gura schimbare vizibilă, care în­găduie transferul datoriilor Eu­ropei dincolo de ocean este ce­darea titlurilor de proprietate ale întreprinderilor de pe continent. Astfel, constrânsă de creditorul american, economia europeană își instrăinează progresiv propriul ei control. In unele ramuri, automo­bilul şi industria chimică, de pilda, evoluţia e consumată. Şi dacă, din timp, Europa eco­nomică nu capătă conştiinţă de preponderenţa intereselor ci soli­dar şi as­upra nevoilor particula­riste ale fiecărei unită­ţi, care constituie, istoria ei e scrisă. Europa decade — fără nici-o putinţă de remisiune — ’la rangul de colonie a Americii de Nord. O astfel de greşală nu pare probabilă, căci odată alarma dată, conştiinţa nevoii de solidaritate se va trezi. Numai dacă progresul ideilor în Europa n’ar fi mai lent, decât vertiginoasa acţiune de dominare financiară a Statelor­ Unite ale Americei Ricardo Reformocraţia Va fi fost născut poet românul pe vremea lui Vasile Alexandri, când a­­vea şapte inimi in pieptu-i de ara­­mă şi cuşma pe-o ureche. Acum românul se naşte reforma­tor. Dovadă cele vreo două sute nouă­zeci de legi votate intro singură se­siune parlamentară Legi şi reforme. Reforme şi legi. O lege abia intră in us şi e reformată, ca să fie pe ur­mă renovată, modificată, adăogată şi amputată, până când nici părin­tele ei sufletesc nu o mai recunoaşte intr’un asemenea prunc reformat şi schilod. Ce isprăvi săvârşeşte acest regim de re­for­mafie, ar umple o carte în­treagă. O carte grotească şi tristă, un adevărat „sottisier universet4 — ca să folosim rubrica de la coada re­vistei ,,Mercure de France lată bunăoară, isprăvile săvârşite de reformatorii programului analitic pentru învăţământul secundar. Ne cade in mână o carte de limba român?­, foarte vrednică şi chibzuit alcătuită de profesorul M. Carp, de la Liceul Internat din Iaşi. Despre meritele cărţii vom căuta prilej să vorbim cât mai curând. Ne oprim de­ocamdată numai la memoriul care a însoţit cartea prezintată comisiunea de cercetare şi de aprobare. In acest memoriu, profesorul de limba şi literatura română, constată că reformatorii atât de grăbiţi ai programului analitic, au lăsat pe din afară o seamă de chestiuni despre care elevul NU VA MAI AUZI NICIODATĂ, şi fără de care to­tuşi, absolventul de liceu nu va pu­tea pretinde că are cunoştinţe în­tregi despre gramatica românească, despre stil şi compoziţie. Astfel, reformatorii programului au lepădat din căruţă chestiuni ca: PERIOADA, DATIVUL ETIC,­­ ca deosebire caracteristic limbii ro­mâne,­­ PREZENTUL ISTORIC, etc. Au lepădat TOATE FIGURILE DE STIL, încât „elevii absolvenţi de liceu nu vor fi auzit niciodată de METAFORA, APOSTROFA, COM­PARAŢIE, ETC". Au lăsat la o parte şi „FORMELE LITERARE", încât un elev de liceu fi are de unde să afle ce este UN PORTRET, O PARALELA, O CA­RACTERIZARE... etc. Profesorul de limba română de la Iaşi, citează numai atât, şi numai la specialitatea sa. Dar câte asemenea absurde „scăpări din vedere" vor fi existând oare în întreg programul, modificat sub presiune, cu mare vi­teză, ca să mărească haosul învăţă­mântului îndestul de haotic şi fără acest colac peste pupăză! Cezar Petrescu Or . PREGĂTIRI PENTRU CONGRESUL LIBERAL DIN OCTOMBRIE. A­ntrernamentul șefilor... i Ofensiva cărţilor didactice cărţii în România, al cărţii literare­­ Vechile manuale de­­limba ro­şi ştiinţifice, este legat de puterea u­mână ale d-lor G. Adamescu şi de seducţiune a acestor mici ma­nuale şcolare, menite să recruteze dintre tineri, adevăraţii amanţi ai bibliotecii de mâine. Ceeace m’a mirat mai cu osebire şi mi-a plăcut să cercetez de aproape, este că, în sfârşit, s’au ti­părit şi la noi cărţi latineşti cum se cade- Cărţile latineşti cari au apărut ’la noi pentru uzul elevilor de curs superior, ca „De viris îllustribus Urbis Romae a Romulo ad Augustum”, de l’Homond, sau discursurile lui Cicero Pro Marcello sau, în fine, acele indispensabile Lecturi ilustrate pentru cunoaşte­rea culturii latine, întocmite sur­prinzător de amplu de d-nii Va­­laori, Papacostea şi Popa Lis­­seanu, sunt o mândrie care începe­bia astăzi, pentru noi. Aceste cârţi pot sta alături, ca acurateţa şi coprins, cu de mult faimoasele volume editate la Hachette. Când îmi amintesc de negli­jenţa grafică şi de înjghebarea vre­melnică, halul cărţilor didactice din anii următori războiului, şi văd a­­ceste minuni ale tehnicei tipogra­fice cari sunt cărţile din anul acesta dăruite şcolilor, încep să cred că până şi în acest domeniu auster se mai găsesc oameni cu tragere de inimă care să îmbine un idea­lism curat cu un admirabil spirit comercial. Căci trebue să recu­noaştem, în marea luptă ce se dă actualmente între taberele consti­tuite ale autorilor de cărţi şcolare, va prima meritul, şi nu dreptul sau tradiţia. In toată presa noastră s’au dis­cutat şi comentat nouile cărţi. Un lucru a rămas nerelevat şi e locul să insistăm aici asupra lui: Grupa­rea autorilor în jurul câte unei edituri, pe criteriul priceperii pe­dagogice şi nu pe acela al mono­polului. „ Am admirat manualele ieşite prospăt de sub teascurile editurii Socec şi Comp., întocmite în con­formitate o noua programă ofi­cială- Sunt între ele atâtea lucrări sintetice şi girate de o lungă ex­perienţă, cum şi atâtea execuţii monumentale de coloratură şi splendoare grafică, încât ele cons­tituise pentru nouile generaţii cari se ridică adevărate invitaţii la lec­tură. Unde mai e cartea în care ele­vul vedea un instrument de tor­tură, şi un simbol al penitenţii lui? In locul ei au apărut florile de hârtie ale unui lucrător artist, ale unui autor prevăzător şi ale unui editor conştient că întreg viitorul Dragomirescu au fost complet re­văzute şi completate, întinerite de contribuţia unui profesor tânăr, domnul I­ N. Russu. Observând bine noua dispoziţie a materiei, din care s’au înlăturat prisosurile şi s’au împlinit lacunele, nu se poate să nu convină orice cunos­cător al mizerabilelor cărţi de până acum câţiva ani, că suntem într’un simţitor progres-Un lucru care cu greu se putea găsi propriu şi folositor în trusa unui elev aprovizionat cu lecturi exclusiv româneşti, erau atlazurile şi planşele. Am cunoscut, pe vremea copilă­riei mele şcolare, prietenia nedes­părţită a marelui atlaz istoric şi geografic al lui Putzger. Lectua comentariilor acestei indispensabile lucrări cerea însă o bună cunoaş­tere a limbii germane, şi această­­ nevoe a îngreuiat practica atlazu­lui întotdeauna, ori şi azi. Nu spun că adevăratele capodopere didac­tice pe cari le-a dat învăţământul german vor fi de aci înainte oco­lite de studentul sau elevul român, cu toate că de la scoaterea limbii germane din programul obligatoriu al şcolilor, ne putem aştepta la ori­ce. Nu spun că restrângerea cunoş­tinţelor generale, prin înlăturarea culturii germane, va dispensa pe cărturarii noştri de celebrele ediţii de la Leipzig sau de la Munich. Dar pot afirma cu toată convingerea că aceste atlazuri şi planşe editate de editura Socec anul acesta con­­stituesc un bun câştig pentru bi­bliotecile noastre şcolare şi oricum o speranţă pentru îmbunătăţirile ce neîncetat se vor ivi într’un vii­tor apropiat- Domnii S­ Mehedinţi, G. Vâlsan şi Popa Burcă au meri­tul de a fi pornit pe cea mai bună (Continuarea in pag. II) S PAGINI 3 Cl­isica is septembrie 1529 . Director: FAMPIL SEICARD REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Directia şi Redacţia 364/35 Secretariatul şi provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an. Lei 350 pe 6 luni. Lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 si 15 ale fiecărei luni ituaţia Intrăm într’o epocă de ne­curmate frământări politice. Nor­mal neastâmpărul trebuia să în­ceapă în rândurile naţional-ţărănî­­ştilor, ştiut fiind că în opoziţie orice pârtia îşi strânge rândurile, desar­­mează adversităţile interne, reface unitatea partidului printr’o disci­plină liber acceptată, pe când la guvern duhnesc înduşmănite toate ambiţiile nesatisfăcute. La guvern sunt nemulţumiri provocate de toate posibilităţile de infruptare, în opoziţie toată lumea se resem­nează şi luptă unit pentru a evada din cercul dezolant al lipsei de în­­fruptare­ Era evident ca lipsa unei contopiri totale între elementele naţionale şi ţărăniste, unele fric­ţiuni între ardeleni şi d. Grigore Ionian, fatal vor alimenta cu sur­prize reportajul politic. Or, diver­­­ginţile interne naţional-ţărăniste rămân reduse, lipsite de relief şi im­portantă faţă de gravul conflict isbucnit în rândurile partidului li­beral. Importanţa acestui partid, unele evenimente ce par că se de­­sinează la orizont, greutatea vre­murilor, dau o deosebită semnifi­caţie acestui conflict intern al par­tidului liberal. De la moartea lui Ion I. C. Bră­­tianu, disciplina liberală se resimte, dacă nu în ceea ce priveşte erarhia partidului, în ceea ce priveşte anu­mite independenţe, anumit spirit critic ce se manifestă fără nici o reticenţă. O stare de spirit similară cu aceea de la Iaşi, când s’a crezut un moment în sumbra perspectivă a viitorului, tară pe veci robită cotropitorului. Urmând la şefia par­tidului fratelui său, d. Vintilă Bră­­tianu fatal contrasta prin lipsa de strălucire a însuşirilor sale, prin acea înfăţişare meschină de văr şi mai necăjit al lui Zelig Şor, pe când Ion I. C. Brătianu, avea acea ţi­nută făloasă, emanând aproape fi­zic prestigiul unei autorităţi nedis­cutate, dictatoriale. Dar se mai a­­dăuga acestor inferiorităţi mâhni­­toare şi o slăbiciune faţă de antu­rajul său, jignitoare căptuşală, a idealismului onest al d-lui Vintilă Brătianu. încă de acum un an s-a desem­nat delimitarea in partidul liberal, delimitare între carnivorii (vinti­lişti) şi erbivorii ce se grupaseră în jurul d-lui I. G. Duca, dar nu pentru o acţiune de răsturnare a şefului, ci de eliberare din strân­­soarea primejdioasă ca inspiraţie a anturajului. Era logic ca antura­jul d-lui Vintilă Brătianu să se a­­pere printr’o foarte îndemânatecă diversiune: „I. G. Duca vrea să-l doboare pe şef’­. Pentru oricine cunoaşte partidul liberal, tradiţia lui de disciplină, respectul faţă de numele Brătianu, ce personifică doctrina şi istoria partidului, nume ce raliază oricând, o asemenea luptă de decapitare, in cazul cel mai bun ar fi avut ca unic rezultat o desagregare totală ur­mând unei desorientări. Partidul liberal ca importanţă politică ar fi fost complet redus şi ar fi urmat exact agonia partidului conserva­tor. Aceleaşi faze, aceleaşi sfâşieri pentru şefie, acelaş final: dispari­ţia. Multă vreme toate aceste şoapte sugestive n’au prins, d. Vintilă Brătianu, înlăturând orice fel de crezare, întărind colaborarea de fiecare pas cu d. I­ G. Duca, impu­nând linişte tuturora. Pe de altă parte d. I. G. Daca nu uita ca la fiecare întrunire să sporească elo­giile aduse şefului, căutând să în­lăture umbra oricărui echivoc. Aceste raporturi normale între şef şi partid nu desemnau prea în­cântătoare perspective pentru an­turajul d-lui Vintilă Brătianu. Ne­existând nici un conflict între d- Vintilă Brătianu şi d. I G. Duca, acesta din urmă va rămâne singu­rul izvor de inspiraţie în formarea viitorului guvern, în designarea viitorilor demnitari şi chiar în con­trolul beneficiilor politicei economice a partidului. Iată elemente de exas­perare a oricărui anturaj ce vrea să confisce, să exercite monopolul asupra gândurilor şi hotărîrilor şe­fului menit să rămâe în cercul şoaptelor prizonier al sugestiilor. Rămâne un punct de întrebare în jurul articolului publicat în „Viito­rul”, nesemnat, editorial şi scris de Tancred Constantinescu: a fost fructul întâlnirii de la Gasterncu de Vintilă Brătianu ? Normal nu se poate răspunde decât afirmativ. Un atac prin ,,Viitorul‘‘ împotriva unui membru al partidului nu se concepe fără aprobarea șefului. Or, nu este vorba de un obscur mem­bru, ci de d. I­ G. Duca. O forţare a situaţiei spre a deslănţuî răfuiala ce mocneşte ? O asemenea iniţia­tivă oricum trebuia să aibă o a­­probare tacită, îndrăzneala oricui nu se risca eliminată, fatală sanc­ţiune a unei manifestări de gravi­tatea celei din »»Viitorul”. Să admitem că explicaţiile radi­cale vor fi ocolite, că se vor înă­buşi lucrurile prin explicaţiile ipo­crite ce aparent liniştesc, în fond irită, acumulează puroiul viitoare­lor răfueli, fapt este că partidul li­beral intră într-o fază critică pentru unitatea lui înlăuntru, pentru capa­citatea lui ofensivă în afară. Necontestat că frământările gra­ve, am spune chiar criza internă a partidului liberal, depăşesc ca­drul reportajelor şi se impun îngri­jorător atenţiei politice. Mocnesc evenimente. Nimic sigur în ceea ce priveşte prinţul Carol ce poate servi oricând orice aventură, sigur voinţa Reginei Maria de a intra în Regenţă; or, slăbirea partidului li­beral numai folos pentru ţară nu poate însemna, în momente când va­ fi nevoe de hotărîri asupra nor­melor constituţionale. Au mai fost crize în partidul libe­ral şi de dată recentă: lupta din­tre George Mârzescu şi Alecu Constantinescu, luptă făţişă, răbuf­nind în parlament prin respingerea unei legi prezentate de ministrul do­meniilor. A izbucnit conflictul, dar autoritatea şefului a impus aspra disciplină, ceea ce a făcut totdeauna tăria partidului liberal­ Astăzi, chiar şeful partidului să provoace pro­cese interne menite să sbuciume unitatea de acţiune ? Evenimentele ne vor lămuri. In orice caz tot a­­cest proces de lămurire internă a partidului liberal, creiază o situaţie privilegiată guvernului Maniu, îi înlătură perspectiva unor lupte ce l-ar putea clătina. Se pare că umbra norocului în­tovărăşeşte pe naţional-ţărănişti... Iar pe de altă parte, din opoziţie, pe d. general Averescu- Pamfil Şeicaru Frământările unui imperiu A vorbit la Geneva, primul mi­nistru al Angliei. De minune, a isbutit să nu spuie nimic. A dis­­plăcut în special tuturor celor ce au o burgheză ,antipatie pentru aşa numita cultură a autodidacţi­lor­ Se pare însă că nu efectul asupra auditoriului preocupă noua diplomaţie britanică. Grija ei de căpetenie este să-şi ascundă gân­durile şi necazurile. In sensul a­­cesta sau desfăşurat ultimele ei sforţări. La Haga, englezii au reuşit să conducă dezbaterile, fără să-şi desvăluiască adevăratele motive, cari sunt departe de a consta în câteva milioane de lire mai mult sau mai puţin* S’a găsit oare vreun naiv care să creadă că im­periul britanic inaugura o astfel de politică internaţională pentru un mic aport în plus, în budgetele sale anuale? Englezii au astăzi cu totul alte griji, cu mult mai pro­funde, şi numai punându-le în lu­mină vom înţelege tocmelile lor dela Haga, eschivările lor dela Geneva. Utima lor atitudine a fost agravată de vocabularul spe­cial al delegatului Snowden, care a răsunat în întreaga lume* No­rocul imperiului britanic a cărui ciudă s’a întâmplat să o exprime un om de o educaţie originală cu totul în afara tradiţiunilor genti­­lome ale diplomaţiei engleze. Se zice că tonul brusc al ministrului de finanţe englez n’a displăcut de loc la Foreign Office, nici la City, nici la Buckingham Palace nici poporului- Căci toţi englezii, dela rege până la cel din urmă „coster“ din Covent-Garden, sunt astăzi într'o stare sufletească pentru care un cuvânt mai repe­zit e aproape o uşurare. Drace ! Afurisită încurcătură. Marele im­periu e în plin război economic, şi prima parte a răsboiului acesta se încheiase printr’o înfrângere : aceea dela Hongkong, victorie rusească şi chine­­ia­scă asupra Angliei şi a Europ .• Anglia e hărţuita pretutindeni şi asediată de doi puternici ad­versari: America şi Germania* Nu ştiu care e mai primejdios. La Haga, delegatul englez s’a răsboit cu Italia, cu Franţa, cu Belgia, trei state cari nu intere­sează Anglia decât ca debitori şi clienţi. Dar lunga discuţie a ex­perţilor, laborioasa şi mărunta tocmeală a cifrelor n’au acoperit în deajuns accentul de mânie înăbuşită a conştiinţei britanice: conştiinţa că negoţul englezesc îşi pierde strălucitoarea lui stă­pânire asupra lumii. Englezii sau dumerit, cam târ­ziu, că vechiul plan Dawes deter­mina, prin prestațiunile în na­tură, triumful Germaniei pe piaţa europeană. A fost o tactică abilă a Americanilor cari impuneau fostei lor metropole, o înfrângere comercială. Prin planul Dawes. I­­talia, care are nevoie de com­bustibil şi se furniza în întregime din Anglia, devenise clienta ex­clusivă a Germaniei, iar Germa­nia nu se mulţumise să furnizeze numai prestaţiunile* Ci s’a folosit de prilej pentru a dovedi supe­rioritatea mărfurilor sale, pentru a creia obiceiuri şi a cuceri piaţa. Minele englezeşti furnizau Italiei patru milioane de tone de huilă anual. Şi în vreme ce industria engleză se sbate în şomaj şi în mizerie, minele din Ruhr duc lipsă de mână de lucru. De la în­ceputul anului încoace, unsprezece mii de mineri străini au fost an­gajaţi, ieftin, de industria ger­mană.­­Iar între timp, Germania cuce­­reşte pieţele Americei de sud* Instakaza, dimpreună cu Ameri­canii, telefonul automat la Paris şi aiurea..* Fabricile englezeşti textile nu-­şi pot vinde mărfurile, nici chiar în Indii, fără să treacă pe la intermediarii din Hamburg* , Marea Britanie crezuse, că prin înfrângerea militară a Germaniei îşi asigurase pe multă vreme, domnia comercială a lumii, îşi dă astăzi seama, că printre naţiunile beligerante, ea este aceea care a pierdut mai deplin, răsboiul. Ger­mania dă sdrobitoare dovezi de vitalitate economică, iar imperia­lismul american de-abia începe. Iată pricini serioase şi sufi­ciente pentru a tălmăci năduful englezesc la Haga, incertitudinea lui MacDonald la Geneva. Zile grele ameninţă încă diplomaţia continentului propriu zis* Neli­niştea unui imperiu atât de vast se răsfrânge vrând-nevrând asu­pra restului lumii, şi aceasta toc­mai în zilele când se caută o nouă organizare economică a Eu­ropei... Organizare pe care ne­gustorii de cărbune din ţara Galliei vor căuta cu orice preţ, să o zădărnicească. Dr. Caligari ▲A Hipersexualii De la Cernăuţi primim la redacţie o broşură cu titlul sensaţiorial: „Face­­ţi-mi dreptate", semnată de d-na Leon­tina T. Nica, iar in subtitlu o indica­ţie: ,,Bălaşa Cuciureanu, autoare de sperjur, instigatoare de martori la de­­poziţiuni false şi calomniatoare de primul rang, până in prezent fără sancţiune". „ Un pamflet, am crezut. Când am aflat insă din text că Bălaşa Cuciu­reanu este mama autoarei şi că, prin urmare, toate cele 48 pagini de în­vinuiri sunt un răsboi intre mamă şi fiică, am fost scandalizaţi. Broşura începe cu un „memoriu informativ d­in care citim: „Faptele şi moravurile abjecte ale mamei au lăsat mult de dorit la întreaga fami­lie şi în general tuturor prietenilor şi cunoscuţilor. Păstrez secretul fami­­liar şi relev numai părţile esenţiale pentru elucidarea cauzei". Cauza? Ah, cauza e delicioasă. Ea aici e un roman de cea mai scanda­loasă sensaţie, care cuprinde capitole de amor, divorţ, bătae, schingiueli. Diavolul acestor episoduri epice n’ar fi altul decât Bălaşa Cuciureanu, ma­ma denaturată care şi-a precupeţit fetele, dându-le hargaţilor cari,­­de fapt au fost posedaţi de către mamă". Fata autoare într’un timp destul da scurt, după o despărţire plină de scat, bă, a avut ,,nu mai puţin de 16 peţi­tori din care a consimţit la căsătorie cu 5". Numai opoziţia acelei mame monstruoase pare-se însă că a împins lucrurile la tragica lor stare de as­tăzi. Procesul! Adică procesele. Inchi­­puiţi-vă o fiică legitimă care-şi invi­­nueşte mama de preacurvie şi da alte ruşini practicate clandestin. Actele re­­produse în broşură constituesc un scandal fără pereche. Inculpata, fiica reclamantei, întreabă un martor, dacă mam­a sa trăeşte cu unul, sau cu atari. „Martorul observă că cuvântul iu­beşte, in loc de..." etc. Mai departe ne interzicem a cita vreun cuvânt. Trebue să adăugăm că în broşură toate aceste ignominii sunt scrise fără ocoluri sau pre­scurtări. Este un proces intre nebuni şi imorali. Nu se poate şti cine e vi­novat. Justiţia e intr’un haos de ab­­jecţiuni. E un semn al timpului această ma­ladivă imoralitate in care sexualitatea joacă un rol atât de exagerat. Auto­­ti.­. .a işi pierd vremea zadarnic. Cazul e de competenţa medicilor dli­­nicierii şi a psihiatrilor. Altădată un lucru ca acesta ar fi stârnit cel mai formidabil scandal. Astăzi procesul trece neobservat, iar publicul citește broșura doar ca să se distreze, sub ochiul indulgent al micului parchet. A. Pecetaru

Next