Cuventul, iunie 1928 (Anul 4, nr. 1115-1144)

1928-06-11 / nr. 1125

ANUL al IV-Iea.­­ No. 1125. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI. Str. SĂRINDAR No. 4. BUCUREŞTI I 376/10 ADMINISTRŢIA TELEFON: 1 -37­­­9 redCŢIA Director politics­t TITUS ENACOVICI. Director: C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9), telefon 311/34. a. - Săptămână ----00^09---­ Următorul «avis», cel puţin me­lancolic dacă nu funebru, ar putea fi înserat chiar în «Monitorul Ofi­cial», odată cu decretul pentru con­vocarea Parlamentului în sesiune extraordinară: «Adânc întristaţii Vintilă I. C. Bră­tianu preşedinte de consiliu şi ministru de finanţe; Ghiţă Popescu zis Esop al ll-lea, autor de fabule financiare; C. Gheorghiu, director la Banca Naţiona­lă; Nae P. Ştefănescu, şampion al Ro­mâniei în tantieme şi consilii de ad­ministraţie; Traian Lalescu, raportor al budgetelor cu excedente invizibile; dr. I. N. Anghelescu (cu fotografie) econo­mist, etc. au durerea a aduce la cunoş­tinţa publică, încetarea din viaţa po­litică şi financiară a iubitului lor. «Prin noi înşi­ne» Principiu fundamental al doctrinei partidului liberal în economie­­ şi fi­nanţe, «Funeraliile vor avea loc în dealul Patriarhiei, la Adunarea deputaţilor în ziua Mesagiului sesiunea extraordinară pentru votarea împrumutului şi stabi­lized. «Florile — chiar cele­ de retorică — sunt interzise. «Principiul» va repausa în fundul ur­nei albe, în care va fi votat împru­mutul. » » In adevăr, au să se împlinească peste câteva luni zece ani, de când d. Vintilă Brătianu ne usucă cu «Prin noi înşine». N’aveam nevoe de străinătate, nu ne trebuiau împru­muturi, capitalurile din afară erau o filoxeră iar «finanţa internaţio­nală» un vampir, care­ nu căuta de­cât să sugă «sângele României­­bo­gată, prosperă şi fericită...». Dacă leul naţional nu era regele monetelor, în ori­ce caz era să devie candidat la acel tron şi revaloriza­rea lui o certitudine matematică ce se dispensa de demonstraţie, ea de Iorga de logică, Iosefina Baker de ciorapi, Bucureştii de salubritate. D. Vintilă Brătianu se plimba prin capitalele Europei, împărţind financiarilor memorii­ prospecte des­pre o ţară fenomenală, unde cu cât era mai mult bine teoretic, cu atât locuitorii ei se pocâlteau de mize­rie. Iar despre cei care ţineau un alt limbaj er afirmau alte idei, d. Vin­tilă Brătianu spunea, autoritar sau furios: «vrăjmaşii dinăuntru în sluj­ba intereselor străine. Noi, prin noi­­înşi­ne». Or acum tatăl nostru — vitreg — economic, renunţând mai întâi la sine însu­şi, căci a sfârşit prin a arde ce a adorat şi să adore ce a ars, este la rându-i acuzat de către aceiaşi «vrăjmaşi dinăuntru» că a devenit unealta finanţei interna­ţionale prin concesiile excesive ce ar fi consimţit, numai ca să capete împrumutul ce dispreţuia odinioară şi stabilizarea, pe care o avea în e­­roare... Dacă au dreptate, se va vedea la publicarea condiţiunilor operaţiei, care nu pot rămâne secrete, ca acele personaje ale d-lui Victor Antones­­cu, despre care se susţine că ar fi perdut portofoliul, tocmai din cau­ze prea marei sale griji de porto­fel. Ori­cum, dacă şi d. Vintilă Bră­­tianu a trebuit să se schimbe, sunt semne că putem aştepta şi altfel de schimbări. • In această privinţă Liga Naţiu­nilor face şcoală. Acum, cel puţin, suntem bucuroşi că iar a întors-o spre noi. Ne-a zâmbit în Septem­brie, ne-a plouat în Martie, — şi iar ne-a luat în braţe în Iunie. D. Chamberlain a observat — pu­nând oarecare timp pentru asta — că după ce ne dăduse dreptate pe chestia optanţilor în toamna tăcu­tă, nu poate să se dezică acum. Deci Consiliul în unanimitate a trimis pe Unguri să se înţeleagă direct cu noi, socotind pentru Ge­neva afacerea definitiv închisă. A fost rândul contelui Appony — şi de data aceasta fără întoar­cere, să devie oftant... D. Titulescu, pe care în sfârşit, îl vom revedea între noi, liberat de obsesia acestei probleme, a şi fă­cut oferta de acord: despăgubiri — din despăgubirile ce Ungaria ne datorează. Este drept că Budapesta interien­­na să ne plătească la o dată pe ca­re numai astronomii, aceşti maniaci ai cifrelor chilometrice, ar fi fost în stare să calculeze... De acum, dacă-i plânge sufletul de soarta optanţilor, n’are de­cât să se grăbească... Trebuie să înţeleagă şi vecinii noştri că este mai practic un de­breţin naţional pe farfurie de­cât un fasan Rothermere la Londra... Şi pe urmă vai de stomacul care ajunge să se hrănească numai cu macaroane, fie fabricate la Roma şi chiar cu parafa d-lui Mussolini... • O experienţă în acest sens a făcut şi bietul general Averescu, pe care îl vedem azi căzut în plin film me­lodramatic. In adevăr, după demonstraţia de la Temişoara, unde s’au ciocnit mai multe capete de cât idei, generalul s’a declarat usufruptor al misiunei încredinţată de un mort «Cuvântul mortului» se intitula o piesă proastă reprezentată înaintea războiului la Naţional, întru cât a­­cest teatru a avut şi altă dată pa­costele lui.TM­D. general Averescu invoacă scri­soarea defunctului Rege Ferdinand din 2 iunie 1927, ca o împuterni­cire pe care ar­ avea-o şi azi să formeze un guvern naţional. S’a dus şi la Regenţă, care nu face oficiu de executor testamentar, cu scrisoarea pe care Regele i-o trime­sese anul trecut, tocmai spre a scă­pa de guvernul Averescu. Fie liniştit şeful partidului popo­rului, care de rândul acesta de­gea­ba mai aşteaptă în «oficiul» guver­nului deschiderea sufrageriei. Dorinţa lui va fi împlinită. După guvernul naţional-Mieral, va veni cel naţional-ţârănist.TM Căci aşa se joacă piesa politică, din care n’ar fi exclus ca d. N. Ior­ga să scoată o dramă istorică, fie chiar în colaborare cu d. Averescu — ca să se mai distreze şi această naţie destul de amărâtă. • In schimb despre o altă dramă al cărei act final se va desăvârşi înaintea Secţiunei I-a a Curţei de Apel din Bucureşti, e­s­te destulă circumspecţie de recomandat tutu­ror —■, şi în vorbă şi la scris. Sunt delicateţe elementare pe care nu-i nici o surprindere că unii ar putea să le ignoreze, — dar este de datoria or cui să le-o aducă aminte... C. Gongopol Dumineca Un cetitor din Oltenia ne întrea­bă de ce nu luăm apărarea P. S. Var­­tolomeu, episcop al Râmnicului, ca­re de o bucată de vreme este sânge­ros atacat prin presa zilnică. Este o întrebare căreia trebue să-i dăm răspuns nu numai pentru cazul spe­cial la care se referă, ci şi pentru că ridică o chestiune ceva mai ge­nerală. Eu cred că P­­S. Vartolomeu nu are nevoie de apărarea noastră. P. S. Sa e unul din puţinii noştri înalţi ierarhi care lucrează în adevăr în eparhia lui. Poate că metodele nu sunt întotdeauna cele mai domoale. Dar noi toţi cari ne supărăm, de bună credinţă, pentru suferinţa vre­unui preot oltean, am face-o poate mai puţin, dacă ne-am reîmprospăta cunoştinţele asupra metoadelor cari au fost întotdeauna în biserică, la noi şi aiurea. Deci,­­ dacă există o activitate pastorală, ale cărei roade se văd, Prea Sfinţitul e apărat în potriva oricărui atac prin chiar a­­ceastă activitate. Noi suntem, între altele, şi gaze tari­ şi ne dăm seama că un atac, chiar punând în linie unele fapte a­­devărate, nu prinde decât dacă e dezinteresat şi dacă nu închide în el nici un resentiment personal. Exis­tă, orice s'ar spune, o realitate eti­că, de natură a condiţiona eficaci­tatea unui atac. Cine se emoţionea­ză de orice violenţă apărută într'o gazetă, trebue să aibă o foarte ne­liniştită conştiinţă/TM In privinţa «campaniilor» împo­triva diverşilor, publicul trebue să fie orientat asupra calităţii celui care scrie. Fapte împotriva ori­cui se pot aduna câte vrei. Mai ales în biserică. Sunt oameni gata să te in­formeze ori­când, cu acte şi docu­mente. Dacă publicul e dornic de scandal, îl poţi ori când satisface, şi copios! întrebarea este dacă îţi dai seama de la început unde poate duce campania, dacă crezi că e ne­cesară, şi dacă nu va păgubi mai mult decât va drege. Sunt cazuri de conştiinţă cu cari venim în fiecare zi în contact. Biserica noastră e mai mult la alte instituţiuni un adevărat vies­par de intrigi. Să protestezi? Să iei apărarea. E inutil. Cele mai multe atacuri se frâng în propriul lor ri­­dicul. Când se găseşte un «ortodox» care să atace pe un arhiereu ca Tit Simedrea PENTRU CA A FĂCUT O FAPTA BUNA, vă închipuiţi în ce mocirlă trăim; — dar şi ce efect poate avea o astfel de campanie. Noi lăsăm vremea să aleagă între scrisurile noastre. Iată de ce nu a­­părăm pe P. S■ Vartolomeu, Nae lonescu In lumea naţional-ţărănistă se priveşte cu răceală sbuciumul d-lor Iorga, sau Averescu, sau dr. Lupu — separat şi împreună, sub oblădui­rea guvernului care le întreţine spe­ranţe disproporţionate cu ceea ce re­prezintă, politiceşte şi le alimen­tează combinaţiile alături de reali­tate — pentru succesiunea d-lui Vin­tilă Brătianu. Ca şi, la drept vorbind, —e guver­nul. Aceasta însă pentru că speră să mai poată sta la cârmă şi dincolo de toamnă." Naţion­al-ţărăniştii însă — cari cred în schimbarea guvernului în Octombrie, dacă nu cumva—înainte, — în caz de eşec în împrumut şi stabilizare. . . ■ __ Guvernul, naţional-ţărăniştii­­ şi împăcarea S’au făcut în ultimul timp disuete dar, insistente sondagii — nu fără autorizaţia d-lui Vintilă Brătianu, pe lângă conducerea naţional-ţără­­niştilor, în vederea unei «împăcări». Urmarea unor­ sugestii din loc înalt ! Calcul propriu al guvernului spre a-şi asigura liniştea, atât de necesară în perioada agitată ce se prevede? " . Fapt este că, cu toată atrăgătoa­rea ofertă a guvernului , obligaţia cu garanţii de­ a trece puterea în octombrie d-lui Iuliu Maniu, condu­cerea naţional-ţărănistă a conside­rat-o neavenită şi a luat măsuri pentru aducerea la îndeplinire a ho­tărârilor­ de la Alba lulia. D. Iuliu Maniu a examinat împre­ună cu bioul de conducere a cam­paniei opoziţiei nafional-ţărănistă contra guvernului d-lui Vintilă Bră­tianu, problema succesiunei în lu­mina eventualelor încercări de-a se schimba ordinea constituţională — ca să-i zicem aşa — în materie de succesiune de guvern. .S’a spus atunci, ceea ce ne repro­duce, textual, un informator: TM Regele Ferdinand, — care era Rege şi n’a voit, în 1926, când pri­ma oară partidul naţional-ţărănesc a candidat la succesiune, săt ocolea­scă formal voinţa Naţiune!. Opo­ziţia aliată răsturnase guvernul I. I. C. Brătianu prin alegerile comu­­nale, unuia dintre aliaţi, neputân­du-se desprinde exact partea fiecă­ruia în încrederea Naţiunei, i-a re­venit succesiunea. Sofisticare, da , dar înfrângerea făţişă a voinţei Na­ţiunei, nu... Va face Regenţa ceea ce nu a fă­­cut Regele . Exclus, — spune conducerea na­ţional-ţărănistă. Ych ANCHETE POLITICE PROBLEMA SUCCESIUNI, PRIVITA PE NATIONAI-TARANISTI National-tarânistii nu cred In stare pe d. Vintilă Bră­­tianu sa schimbe ordinea constituţională D. IULIU MANIU D. V. BRATIANU REFLECŢIUNI DEZOLATE de ALEXANDRU KIRIJESCU Ce l-a îndemnat pe genialul Ave­rescu să-şi serbeze cărămida şi să întindă cumetrie la Timişoara? Care este popularitatea partidului său în marele centru bănăţean? Ce reînoire şi reconfirmare de presti­giu au urmărit Cărămidarii adu­­nându-şi deliquenţii şi mardeiaşii într’o localitate în care nu au nici unul ? Ce forţă electorală veniseră să verifice cei cari n’au numărat nici o sută de voturi din zecile de mii, cari au mers de bună voie la naţional-ţărănişti , cu baioneta între coaste, la guvern ? A fost o sfidare şi o provocaţiu­­ne asvârlite Banatului şi Ardealu­lui întreg. Aventurierii politici din vechiul regat s’au obicinuit să ia oraşele din noile ţinuturi drept o­­biective pentru incursiunile dum­nealor obscene. Obiceiu de care se vor desbăra în curând. Deocamdată felicităm pe d. Sever Bocu pentru lecţia pe care a administrat-o ex­cursioniştilor cu browninguri şi cu chei potrivite din zilele de 3 şi 4 iunie. Ardelenii nu aveau voie să se adu­ne la ei acasă, la Alba lulia. Cana­liei bucureştene şi lăturilor clubu­rilor politicastre din Calea Victo­riei le este îngăduit să murdărea­scă zidurile venerabile de veacuri ale cetăţilor transilvănene şi bănă­ţene cu urmna frazeologiei lor fe­tide* A, ziua în care vor fi târnuiţi cu nasul, cu gura, şi cu tâmplele în propriile lor defecţiunii. Dealtminteri, strânsura Cărămi­darilor de la Timişoara a încheiat o perioadă de campanii de presă, de declaraţiuni publice, a căror ca­racteristică dominantă este una şi aceiaşi, mereu neschimbată: ura po­­liticianilor din vechiul regat faţă de provinciile realipite şi de repre­zentanţii lor fireşti­. Nu vom reedita fazele luptei de d­elrminare a elementului ardelean din viaţa publică a României­ Mari, pe care partidul liberal şi guver­nele sale, o duc de zece ani de zile. N'au existat manevră, intrigă, lo­vitură făţişă sau pe la spate, care să nu fi fost puse la contribuţie. Dar pumnalele cu lama de plumb s’au tocit de o armură indestructi­bilă. In umbra urei liberale, toţi şefii de partide sau grupări politice au defilat cu toate stindardele lor în vânt. D. A. C. Cuza la congresul Ligii de la Iaşi, a atacat cu violenţă şi cu răutate opoziţia naţional-ţărăni­­stă­ D. Nicolae Iorga se risipeşte în îndrumări spirituale şi sfaturi cu două tăişuri. Acţiunea d-sale este cea mai dezolantă dintre toate, fiindcă este mai vătămător un prie­ten nesigur, decât un vrăjmaş si­gur. Iar generalul Averescu, după ce a împroşcat opoziţia naţională cu ve­ninul şi cu flegma sa, a dat ordin oficiosul «îndreptarea» să amenin­ţe pe şefii ei cu un nou 1907. Dar ca să repeţi ,pe 1907, trebuie în prealabil să ai o revoluţie. Iată o invitaţiune bizară la valsul mor­ţii, la care nu se ştie cine va plăti lăutarii. Resentiment profund, iremediabil al politicienilor din vechiul regat faţă de partidul naţional-ţărănesc, dar mai ales faţă de Ardeleni. Cumplita formulă a lui Ion Bră­tianu: «Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni», îşi retrăieşte zile înfrigurate. Alba-Iulia a fost o manifestaţiune caracteristic ardelenească. Oamenii cari au jurat pe cruce reîntronarea legii, sânt cei cari dealungul unor persecuţiuni aproape milenare, şi­­au făurit o concepţiune despre li­bertate, care îmbracă forme aproa­pe mistice. Este un incoruptibil postulat po­litic cel proclamat în ziua de 6 Mai, o formulare spirituală de propor­ţiile unei dogme şi intransigenţa d-lui Iuliu Maniu apare în veridica şi redutabila ei însemnătate, nu­mai profilată pe aceste perspective şi contemplată sub acest aspect. Viziunea unui ideal de desrobire timp de veacuri cultivat şi mereu amânat — această moştenire pe care marii luptători ardeleni au lăsat-o legatarilor lor de suferinţă şi de sânge — iată primejdia de moarte pentru mentalitatea politică pentru normele de guvernare, pen­tru tradiţia fanariotă a conducăto­rilor vieţii publice din vechiul re­gat. Nu ne miră atitudinile slugarnice sau nervoase ale d-lor Averescu sau A .C. Cuza. Ne desnădăjduieşte d. Nicolae Iorga. Acest mare animator al Sufletu­lui românesc, pierde mereu prilejul de a deveni reconstituitorul său pe baze enorme şi indelebile. Cel mai reprezentativ factor al vechiului regat, întoarce spatele Ardealului în minutul când vrăj­maşii lui înteţesc uneltirile pentru a-l sugruma. Ce-ar fi fost prezenţa sa la Alba­­lulia!.. Spiritualitatea de un sfert de veac a României de dincoace de Carpaţi, ar fi adus spiritualităţi se­culare de dincolo de munţi salutul său arzător şi acolada sa fraternă. Vai, câte prilejuri am pierdut pentru a fi cu adevărat demni de zilele acestea magnifice!. Cronica muzicală de G. BREAZUL «NĂPASTA», operă in trei acte, libretul — după Ca­­ragiale — şi muzica de SABIN V. DRAGOI ! Opera româna bucureşteană şi-a încheiat stagiunea cu un succes pe care nu trebuie să ezităm a-l numi strălucit. Nu este aşa de frequent norocul unei instituţii de teatru mu­zical ca să obţină succese, fie mo­rale, fie materiale, reprezentând lu­crări originale, de autori aproape necunoscuţi. Mai frequent este re­latat de istoria muzicii contrariul. Lucrări de valoare au fost de cele mai multe ori întâmpinate la pri­mele reprezentaţii cu indiferenţă sau cu asprime şi ocolite. O rezis­tenţă ocultă şi încăpăţânată întâr­zie mai totdeauna, fără bineînţeles, a o anula, recunoaşterea valorilor conţinute în opera noua. Faptul se verifică de altfel, nu numai în is­tor­a ulu­irii, dur şi in istoria tutu­ror artelor. Maiorescu a scris în a­­ceastă privinţă magistrala pagină «despre progresul adevărului», iar un caz tipic,— ce demonstrează în fapt diversele etape trecute de o i­­deie nouă până să răsbată, să trium­fe şi să fie general acceptată, «ca un substrat de sine înţeles pentru cu­getarea comună», — este, pentru a ne menţine tot în cadrul culturii ro­mâneşti, însăşi cazul dramei «Nă­pasta» a lui Caragiale, din care tâ­nărul muzician bănăţean, Sabin V. Drăgoi, şi-a extras libretul pentru opera sa cu acelaş nume. Se cunosc din istoria literaturii noastre dra­matice, dar mai ales din studiul lui Gherea. Criticii noştri şi «Năpas­ta», de ce erori grosiere s’a făcut vinovată critica de pe-atunci în pri­vinţa dramei lui Caragiale. Ceiace a şi atras de altfel urgia marelui pontif al criticii vremii. Parafra­zând părerea unuia dintre criticii căzuţi în vina de a nega valoarea lucrării lui Caragiale, părere for­mulată în cuvintele : «Năpasta e o adevărată năpaste a dramei», Ghe­rea şi-’ncheie faimosul său esseu: «Aşadar «Năpasta» a fost o adevă­rată năpaste a criticilor». Să recu­noaştem în treacăt că cu prilejul re­prezentării «Năpastei» muzicale, cri­tica muzicală a fost abil sustrasă unei asemenea aspre judecăţi. Public şi critică au primit aşadar entusiast lucrarea lui Drăgoi. In cele trei reprezentaţiuni, de câte s’a putut învrednici «Năpasta», — fiind prea târziu pusă în studiu —, sala Liricului a fost tixită nu de «invi­taţi» scorţoşi, îngâmfaţi şi moftu­roşi, ci de «platnici», atenţi, intere­saţi, concentraţi să nu le scape nici un amănunt, admiratori convinşi şi pasionaţi, cari au aplaudat şi acla­mat îndelung pe autor şi pe inter­preţi. Iată dar un succes franc, obţinut de opera noastră, pe care ne place a-l sublinia cu atât mai vârtos, cu cât el corespunde principiilor des­­bătute în această rubrică şi susţine faptic gândurile de artă româneas­că, vrerile unui stil muzical româ­nesc către care ambiţionăm, pe ca­­re-l râvnim şi pe care «Năpasta» lui Drăgoi ni-l confirmă în strălucit chip. Opera română, sbatându-se de ani de zile în dibuirile inerente şi caracteristice începuturilor, când a­­plaudată, când bârfită, făcând paşi îndrăzneţi de reprezentaţiuni într’a­­devăr «extraordinare» sau poticnin­­du-se în spectacole de exasperantă mediocritate, pune în studiu şi-şi înscrie în repertoriu, numai după Iaşi, două lucrări româneşti: «Şezătoarea» lui Brediceanu şi «Nă­pasta» lui Drăgoi, îşi înfiripează astfel şi-şi demonstrează acum o existenţă românească, prinde con­sistenţă în spiritul general al aspi­­raţiunilor noastre culturale, se a­­dânceşte şi statorniceşte în conştiin­ţa colectivă ca factor organic şi ca zW'*r instituţie eminentă de afirmare a culturii muzicale româneşti. • Factorii cari hotărăsc asupra va­lorii unei lucrări de teatru muzi­cal şi cari iau parte la realizarea unei opere dramatice muzicale, sunt atât de multipli şi atât de dis­paraţi, în­cât se poate afirma că nu este alt exerciţiu artistic, fie de pură creaţiune, fie de inter­pretare, care sa depindă de un complex de forţe atât de contra­dictorii şi de incongruente, ca ope­ra. I­ s’a zis arta paradoxelor sau a contradicţiilor, a antinomiilor, a neîmpăcatelor sau nepotolitelor conflicte. Opera însumează, în­tr’un fel, cea mai mare parte din condiţiunile de realizare ale celor­lalte arte, la care adaogă pe cel specifice artei muzicale. Partitura, traseul contururilor melosului, ar însemna deabia o palidă schiţă gra­fică, fără articulaţiunea organică, cu svâcnetul dramatic din care iai naştere, pe care-l urmăreşte, îl ex. (Citiți continuarea în pag. II-a.) Luni li Nanking-Peking de ION GONEA Odată cu mussonul — acel vânt de primăvară, care aduce neliniş­tea fiorului de viaţă pe meleagu­rile chineze — Chiang Kai Cek, tâ­nărul general reprezentant al su­flului revoluţionar din China de Miazăzi, — a trecut la ofensivă îm­potriva Nordului. Ne aducem amin­te că, spre sfârşitul anului trecut, din cauza disensiunilor din sânul Kuo-ming-tangului, disensiuni care păreau că vor risipi în vânt cimen­tul revoluţionar din sud şi în care influenţa Moscovei se arăta prea evidentă. — Chiang Kai Cek, oare­cum înfrânt moralmente, trecea desgustat în Japonia, unde-i trimi­tea scârba de acasă şi nostalgia, în atare stare sufletească, după me­diul şi locurile unde-şi petrecuse o parte din viaţă — studiind ştiin­ţele militare. Inturnându-se, însă, curând după aceea, izbuteşte să şteargă aproape cu totul influenţa roşie bolşevică: generalii, mai mari sau mai mărunţi, cari se scăldau în apele Moscovei, sunt sau înfrân­ţi sau readuşi la matcă şi, din nou în fruntea forţelor sudiste regru­pate, Chiang Kai Cek aruncă, acum prea sigur de sine, mănuşa lui Ciang So Lin. Cornilov, Denikin, Colceag, Vran­ghel, etc. — vă aduceţi aminte de ei — cum revoluţia rusească îi sco­tea, pe unu câte unu, de pe scenă. Scăpata de ei, acesta din urmă a început să-şi depene firele şi să puna în aplicare programele: un vast la­­boratoriu în care a prins şi prinde chiar un nou decalog social — zeii ştiu cu ce rezultate definitive. Aşij­derea astăzi şi în China: până mai deunăzi cel puţin cinci generali chinezi se voiau pe primul plan al atenţiei mondiale, cu toată valoarea lor personală foarte aproximativă. Dar, a coborât de pe scenă şi Feng, generalul­ creştin care-şi boteza tru­pele pe câmpul de luptă cu o uria­şă pompă de incendiu; şi nu se mai aude nimic nici de Ou-Pei-Su, cel ajutat de Englezi, nici de Fang, simpatia — par’că a Statelor Uni­te; şi, acum în urmă, un fel de Na­poleon mărunţel prin vadurile Be­rezinei, Ciand So Lin — generalul Nordului, cel ce posedă o cultură egală celei a fostului generalisim bolşevic­ — generalul Frunză care­­şi petrecuse tinereţa stupind în ta­van şi pereţi cu mucuri de ţigară —, Ciang So Lin, zic, a luat dru­mul Manciuriei de unde se pare că nu se va mai întoarce decât pentru înmormântare... Şi a rămas, astfel, singur — ge­neralul Chiang Kai Cek, idolul ti­neretului revoluţionar chinez. Spu­neam în această gazetă, odinioară: cei cinci generali chinezi nu luptă, fiecare pentru câte o putere străi­nă: Japonia, St.­Unite, Anglia, Ru­sia, etc. — cum s’ar fi părut, ci lup­tat — fiecare pentru sine, până în ziua în care vor lupta — cu toţii sau numai unul din ei — «pentru China, pentru că xenofobia e î n stare să-i unească pe toţi împotri­va năvălitorilor europeni». Astăzi dintre generali, a rămas unul sin­gur­­ care LUPTA PENTRU CHINA şi care întrupează con­ştiinţa ei naţională, atâta câtă e. Toate nădejdiile şi aspiraţiile în­­dreptându-se spre dânsul, trebue să amintim că el mai e şi membru în guvernul Kuoming-tanghez, despre care se spune că ar fi «cel mai bun şi luminat dintre guvernele care s'au văzut vreodată undeva». Iar între suflul de viaţă nouă al sudului naţionalist, care a înfrânt comunismul ce-l ameninţa până mai deunăzi — şi între nordul reac­­ţionarist al quasi-răposatului Ciang So-Lin care şi el, bietul, se lăuda .­­* *-~ •'_ până de curând că-i stavilă împo­triva comunismului rusesc (recte: unealtă japoneză, dar să se obser­ve faptul că toţi generalii comba­tanţi cari au dispărut pe rând de pe scenă, mărturisiau invariabil că ei luptau sau luptă pentru China. Zeii mi-s martori că am luptat pen­tru China noastră, împotriva Mos­covei şi a comunismului­ între Nord şi Sud, aşa­dar, se mai spune că ar fi şi alte deosebiri: în oraşele nor­dului, spune o recentă călătorie în China, acolo unde sunt concesiuni !Citifi continuarea în pag. ll­ a) -----------exon Om al loviturilor de stat şi de tea­tru, agitator de vorbe mari, jongler de baloane de încercare, d■ Musso­lini hărăzeşte Europei ascultătoare şi mai ales «glorioase», momente de nemeritată nelinişte. Seninătatea re­lativă din cerul boltit al politicei europene este, mulţumită Ducelui străbătută din timp în timp, de câte o expresie fulgerătoare însoţită de o grimasă de efect. Expozeul re­cent, are toate elementele care au caracterizat până acum personalita­tea omului de stat italian. Este clar, categoric şi mai ales spus de la nivelul înalt pe care cele şapte coline ale Cetăţii Eterne îl împru­mută vorbitorilor italieni. Din el se desprinde însă o dure­roasă morală. Războiul nu a folosit la nimic. Experienţa tragică a ani­lor de tranşee, nu a modificat de­cât o hartă, dar nu şi concepţia oa­menilor de stat. O veche concepţie care pe vremuri reuşise să revolte întreag lume şi care părea înmor­mântată în groapa comună a jert­felor şi deziluziilor — se ridică din nou la orizont, renaşte din cenuşa uitării. Ea nu face altceva acum de­cât să se mute pe un alt meridian, să se plaseze la o altă latitudine. Dar rămâne aceiaş concepţie de im­perialism cutezător, conştient de ci­nismul ţelurilor urmărite. Azi, d. Mussolini se ridică împotriva trata­telor de pace, dispreţuindu-le, aşa cum odinioară cancelarul imperiu­­­lui german, Bethman Holweg, a fă­cut-o, în ochii aceluiaşi bătrân şi glorios continent. Pentru cancelar, tratatele erau simple petice de hâr­tie, pe cari le rupi, în dispreţul sem­năturii cu care a­i întărit-o, le rupi, le asvărli la gunoi sau fabrici coră­bii pentru jocul copiilor în bazinuri­le grădinelor publice. Pentru d. Mussolini, acelaş lucru. Le rupi sau le modifici, după cum crezi, dup­e cum­­vrei, sau după cum «necesită­ţile unui popor în creştere» îşi dic­tează. Aceiaşi necesitate care, după cum spusese Bethman-Holweg, nu cu­noaşte legi — şi care dusese la ne­­respectarea tratatelor existente în 190 — va intra în joc, atunci când nevoia de expansiune a imperialis­mului italian o va pretinde. Faţă de această concepţie, la ce mai sunt bune pactele de arbitraj, ce confien­­tă mai poate prezenta în spiritul poporului o hârtie, sigilată şi para­­grafată, în aplauze, cu aparat de şe­dinţe solemne şi defilări militare — cari scapătă, prin forţa realităţilor, ascunse, într’un ridicol de operetă, D. Mussolini reeditând o sfruntată şi răpusă concepţie politică, nu isbu­­teşte decât să se semnaleze popoare­lor vigilente cari vor improviza în faţa Italiei, cordonul sanitar, fatal Germaniei şi Rusiei. Dr. C.

Next