Cuventul, septembrie 1928 (Anul 4, nr. 1207-1236)
1928-09-15 / nr. 1221
Sâmbătă 15 Sept. 1928 ANUL al IV-lea. No. 1221. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI. Str. SARINOAR No. 4. BUCUREŞTI TPIPPHN. 378 10 ADMINISTRAŢIA TELEFON: 378/ 9 REDACŢIA Director politici TITUS ENACOVICI Directori C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂȚII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER și S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon 311/S4. ÎNTOARCEREA de I. VINEA S’a întors... In clipa de faţă, hotarele patriei, de câteva ceasuri, îl vor fi îmbrăţişat, şi în conacul reintegrat, de la Mihăieşti, d. Vintilă Brătianui, repauzează, bătrâneşte în fes, cămaşă de noapte şi papuci. Fie-i odihna dulce, vistiernicului sforăind printre gutui. O stare de panică, de tresărire şi de illamo, rea în ţară, sfârşit, odată cu reîntoarcerea d-sale. Fiindcă e mai presus de orice îndoială că şeful guvernului e mult mai puţin primejdios, aci, printre noi, decât peste graniţa. Printre noi, în politica internă, ne-am deprins cu d. Vintilă, şi-l suportăm cu toate poznele ce le săvârşeşte, cu toate năpăstile pe cari cu o mută înverşunare le atrage asupră-ne. Am surprins odată, o tristă şi eroică nensu, curăţind patul de zăcere, chiar printre mădularele mânjite ale soţului. Faptul se repeta de două ori pe zi, cu o dureroasă şi desgustătoare regularitate. După fiece primenire femeea deschidea ferestrele şi se apuca, vitejeşte, decensivă, hotărâtă să-şi îndeplinească până la urmă, şi de oride câte ori va trebui, ceeace socotia, desigur, ca o demnă şi omenească datorie. Dar toată această măruntă şi respingătoare dramă se petrecea în taina bine păzită, a nefericirii lor comune. In ziua când vecinii s’ar fi sgâit în intimitatea lor, când ritualul cotidian al sacrificiului consimţit ar fi devenit spectacol public, femeia, desigur, ar fi roşit de puterea compătimirii şi martiriului ei, de măreţia unei asemenea jertfe. Sunt multe asemenea resemnări supranaturale, asemenea devotări inutile şi cari trădează, poate, o aservire peste măsură, o pierdere de personalitate, o neputinţă de a se libera conformându-se realităţii şi raţiunii reci. In viaţa zilnică, femeia îşi avea numele şi rosturile ei civile şi sociale bine catalogate la oficiul primăriei şi la biuroul populaţiei. In lumea semnelor însă ea s’ar putea numi foarte bine, naţiunea română, iar bărbatu-i slăbănogit, ministrul ei de finanţe. Plecată, de-acum, pe scotacul pedepsei sale, România, voluntară victimă, se va devota cauzei sale obscure, fatalităţii ei intime. Fără revoltă, fără crâcnire, aşa cum educaţia ei istorică, porunceşte. Sunt mari nefericiri, cari stârnesc ilaritate. Infernul casnic al femeei şi al soţului ramolit, tragedia României robită unui vistiernic poznaş, sunt dintre acestea. Cel puţin de suferinţele noastre nu vor mai hohoti metropolele europene. ...D. Vintilă Brătianu a convocat pe Duminică, la Mihăeşti, stat-majorul guvernului. E mişcător. D-sa schiţează încă gesturi de conducător , ia informaţii, pregăteşte măsuri. Iluzia d-sale capătă proporţii epice. Asemenea stări de anestezie au isbit cu predilecţie sfinţii, proorocii şi eroii, în momentele de iluminare şi de extas. Medicina modernă propune unor atari apucături diagnoza de alienare morală. Am crede că ne aflăm în faţa unui asemenea caz, dacă vasta operă de acaparare a avutului public, întreprinsă de d. Vintilă Brătianu, n’ar desvălui mobilările întunecatei sale încăpăţânări. Aci stă şi explicaţia insensibilităţii sale aparente sub loviturile împrejurărilor. Omul e cu ochii aţintiţi la scop. Şi ultimul său scop a rămas, după atâtea înfrângeri, salvarea statutului actual al Băncii Naţionale, care trebuie scoasă şi adăpostită de operaţiile împrumutului. In faţa foametei iminente, în faţa bancrutei generale şi a dezorganizării crescânde, d. Vintilă Brătianu, prim ministru al României, a rămas om de partid. Partidul se destramă. Salvând Banca Naţională şi trecând astfel în opoziţie cu întregu-i sistem economic intact, d. Vintilă Brătianu ştie că îşi va ralia partizanii şi va putea înăbuşi orice scandaluri, încă un sfert de oră de rezistenţă pentru a evita o eternă prăbuşire. Ziua de azi Prea multe accidente. Şi în prima linie cele de automobil. Sporirea vitezei şi insuficienţa controlului su asupra personalului conducător. Dacă se observă sumara statistică a acestor accidente, se poate uşor constata că autobusele interurbane provoacă pe cele mai multe. Proprietarii, când nu sunt însă şi şoferi, pun la volant pe câte un băeţaş, ex-derbedeu, care de abia a învăţat aproximativ să conducă. Şi răsturnările în şanţurile şoselei se ţin lanţ. In accidentele aşa zise «particulare» o cauză principală este tot mai frecventa apariţie a femeii-şofeur. Feminismul sportiv are o deosebită înclinare către automobilism, preludiu aviono-maniei care, sper, nu va întârzia să captive aptitudinile sportive ale sexului contrar... Găsesc chiar că aviaţia ar fi singurul leac pentru femeea care nu visează decât al şeaptelea cer, umblă cu capul numai «prin nori» şi nu se gândeşte decât cum să aibă sau să-şi dea «acre». Unde mai pui că această ocupaţie absorbantă ar împedica-o, poate, să mai facă literatura Primejdia pe care ar risca-o ridicându-se în aer, ne-ar evita nouă cel puţin pe acea a roman dor Astfel dacă d-na Martha Bibescu, de-o pildă, ar face aviaţiune... Dar spre a reveni la automobilism, care, pare-se, el nu vindecă de lirism, ravagiile ce a provocat în ultimul timp ar trebui să dea de gândit factorilor răspunzători, — care sunt de două categorii: întâi autoritatea, care se uită mai curând la ochii sau numele persoanei care doreşte a deveni şoferă, decât la aptitudinele ei de a conduce. Permisele se liberează de«influenţă» şi cu o uşurinţă scandaloasă. «Examenul» este pentru anumite solicitatoare o formalitate inoperantă, cea ce explică de ce poţi întâlni la şosea automobile conduse de cucoane şi care vor parcă a demonstra, că linia frântă este cea mai dreaptă. In al doilea rând soţii, protectorii sau părinţii grăbitelor persoane, care cum se văd la volant îi şi dau drumul cu viteză, ar trebui să împartă răspunderea cu delicvenţa în caz de accident. Căci astfel ar exercita o supraveghere mai autoritară. Că sunt bărbaţi, cărora le place să se lase conduşi şi n’au nici o obiecţie când femeia pune mâna pe frână, faptul este perfect indiferent în menaj. Nu însă în automobilism. In definitiv fiecare este liber să facă ce vrea cu oasele lui; nu-i aparţin însă ale trecătorilor. Siguranţa şi viaţa individuală impune un respect, pe care niciodată cel din trăsură nu-l acordă pietonului... E drept, că în această privinţă iniei legea nu are mai multă atenție. C. G. ------ooxxxoo----- COONICA DSAFIATICA de ALEXANDRU KIRIŢESCU Teatrul Regina Maria: „OMUL CARE A VĂZUT MOARTEA“, comedie în trei acte de d. VICTOR EFTIMIU. An cu an, d. Victor Eftimiu nu încetează de a ne uimi. Ardoarea sa creatoare răscoleşte mileniile şi scrutează erele umane, recrează epopeele naţiunilor şi fecundează legendele, şi când ostenit de o peregrinaţiune fără pereche în literatura românească, se aşează pe o piatră chilometrică, cel dintâi fapt cotidian care-i cade sub priviri, un individ care trece, ceea ce pentru oricare altul e searbăd şi incolor, capătă deodată pentru d-sa o semnificaţie totală şi strângând la pieptul său noua achiziţie cu aceiaşi pasiune cu care a purtat spre stele pe Electra sau pe Prometeu, porneşte spre o nouă realizare de artă şi spre noui triumfuri opime. Fecunditatea sa într’o ţară de diletanţi şi de puturoşi a fost socotită ca o sfidare şi profunda sa dragoste de oameni, căreia în fiecare din operile sale îi înalţă un imn sonor, n’a fost răsplătită de oameni cu aceiaşi măsură. După fiecare nouă premieră, variate cantităţi de injurii se revarsă asupra d-sale, — la început surprinzătoare şi delectabile pentru dulcea noastră ţigănie bucureşteană, azi ele nu mai impresionează pe nimeni. Fiindcă d. Victor Eftimiu care timp de cincisprezece ani de zile a fost animatorul întregei vieţi teatrale şi artistice româneşti, a devenit clasic. Un vagabond — soi de Christ în hala*2 de baie, de Prometeu de subprefectură, pătrunde, datorită unui palid fapt divers într’o familie burgheză de provincie, sgâlţâie oamenii şi împrumută o viaţă miraculoasă lucrurilor, stârneşte energiile şi înfloreşte inimile cu stigmatele pasiunii şi ale sacrificiului, pe cei răi şi trufaşi îi umileşte, iar celor buni le întinde punţi de aur şi le aşterne culcuşuri de puf, înnoadă şi desnoadă, face şi desface şi clădeşte cu mâinile lui pe cari mai dăinuiesc cicatricele găurilor de piroane, o lume vastă cât universul, modelează din lut, din apă şi din suflul lui o umanitate proaspătă, înduioşată şi împăcată, după ce deasupra argilei gata să capete chip de om, a lăsat să cadă o larimă din cele cari au picurat pe buretele sutaşului, îmbibat cu oţet amestecat cu apă. A, miracolul acesta al crucificării şi al Redemţiunii, reconstituit ■ntre ceasornicul cu cuc şi pantoful brodat pe canava în care se odihneşte ceasornicul cu lanţ de aur al d-nului Filimon — iată cea mai originală şi mai patetică realizare de artă pe care am văzut-o de zece ani încoace. Sub masca lichidă a înecatului salvat, sau sub bretonul cârlionţat al falsului nepot din Basarabia. «Omul care a văzut moartea» este acelaş personaj evanghelic, superpământean şi subterestru, mirosind a crini şi a mormânt, scânteilor şi macabru, transfiguraţiune şi putrefacţie, imn de iubire şi de eternitate, înecat în funebra lozincă a zădărniciei tuturor zădărniciilor. D. Tony Bulandra a înţeles admirabil acest lucru. A fost dealungul fabulei un profet cafeniu, plângăreţ, sgâit, cu pletele năclăite de mătasea broaştei şi cu gura plină de nomol în actul întâi, apoi lunar, cu nu ştiu ce fluiditate opucă în ochii-i cari au întrezărit tărâmul cellalt, eu nu știu ce rictus de moroi sub jovialitatea-i prefăcută în actul următor, pentru a culmina, în scena sa finală, pironit la zid — de răutatea semenilor, învăluit în lumina portocalie a proectorului. Cu capul lăsat pe un umăr, în poza acea sublimă şi sfâşietoare a tuturor Agonisanţilor, de la primele fraze ale admirabilei incantaţiuni cu care-şi termină rolul pe scenă şi pe pământ, începuse să se decoloreze şi să se dematerializeze — parcă la un moment dat picioarele nu-i mai atingeau podelele, în vreme ce cu o voce profundă, muzicală şi vibrând de toate vibratilităţile inimilor noastre, îşi lua pentru a doua oară rămas bun dela oamenii cari nu l’au înţeles, nici de data aceasta. De aceea ne-a crispat faptul că piesa nu s’a terminat numaidecât după ieşirea Vagabondului, pe întuneric, pe două trei fraze înmărmurite şi pioase, din care cea din urmă ar fi trebuit să fie această adorabilă replică a fetei: — «Uite-1 în grădină. Stă de vorbă cu o femee bătrână, înţelegeam că un nou ciclu, terestru şi celest începea pentru Vagabond şi ne despărţeam de El pe o prelungire de mister. Pe când ciorovăiala reluată sub lustrul oblojit cu tifon verde, ne-a scandalizat inutil. D. Maximilian a fost magistral —- nu există alt cuvânt pentru a caracteriza amestecul de grandilocvenţă şi de bufonerie, de umanitate şi de duioşie, de răţoeli şi de jertfire de sine, de afectaţie şi de simplicitate, de tragic şi de caraghios, din cari a alcătuit personalitatea lui Filimon mare proprietar şi podgorean, candidat la primărie şi tată de familie cu inimă de aur. Deşi a debitat în lene, oarecum în silă, textul în actul întâi, în tirada oratorică din cel următor, a fost splendid. Probabil că d-sa a adoptat maniera anumitor mari actori, cari nu «dau» decât într’o scenă sau două, lăsând restul într’un clar-obscur voit, procedeu numit «prin cuplete». Aşa lucra Sarah Bernhardt şi încă doi trei mari artişti străini. Deşi e o «manieră», o preferăm procedeului obişnuit la actorii noştri, cari dela primele replici s’au şi urcat pe acoperiş, de unde nu-i mai dai jos nici cu măngile, până la final. D. Talianu a avut parte de un rol profund antipatic, de om rău, invidios, arivist şi fără scrupule — adică de om pur şi simplu. L’a salvat cu nuanţări inteligente, ca o mască reuşită, D-na Tautzi Elvass, reapărută la lumina rampei după o lungă absenţă, falsă şi manierată ca totdeauna. D-ra Corina Barbu a fost o fată de provincie graţioasă la culme şi luminoasă de toate făcliile pure ale celor douăzeci de ani ai săi. Bine condusă şi inteligent întrebuinţată, d-sa va deveni una din ingenuiele noastre cele mai preţioase. Iar d. Finţi, din ce în ce mai degajat şi mai autoritar, a fost foarte simpatic şi agreabil, deşi cel puţin două replici de mare efect le-a ratat complect, fiindcă s a repezit prea mult. Cum din excremente nu poţi scoate aur, tot aşa din piese proaste nu poţi scoate succes şi din roluri imbecile, creaţiuni de artă. De câţiva ani, conducătorii Teatrului A fost cu prisosinţă demonstrată soliditatea poziţiunei noastre la Geneva în chestia optanţilor. Nu numai în privinţa dreptăţei cauzei noastre, dar şi a confirmărei ei formale şi definitive de către Consiliul Ligei. De aceea resuscitarea ei a apărut celor mai mulţi fără nici un sens şi guvernul român era în drept să aibă o atitudine tramşată. A existat o hotărâre sau o mistificare? Cu drept cuvânt s’a pus această întrebare: când d-lui N. Titulescu i s’au dat în sesiunea precedentă asigurările conplecte care Lau îndrituit să declare în ţară, că procesul optanţilor nu mai există pentru Liga Naţiunilor, ele nu erau rezultatul unor decisiuni precise? O hotărâre a Consiliului Ligei poate fi susceptibilă de sofisticare, dacă nu de mistificare ? Fiindcă nu trebue uitat incidentul final al pertractărilor din sesiunea precedentă. După ce s-a anunţat hotărârea Consiliului lăsând tranşarea litigiului celor două părţi în controversă, contele Apponiy a cerut ca, eventual, Liga să se sesizeze din nou. Dar după intervenţia imediată a d-lui Titulescu, d. Aguiena, care prezida Consiliul în sesiunea aceea, a declarat că hotărârea nu comportă o asemenea rezervă, iar* astăzi prieteni noştri intervin... pentru Unguri ! Nimeni dintre membri Consiliului n’a făcut vr’o obiecţie acestei interpretări. Şi iată că în sesiunea aceasta Consiliul, prin zeii săi minori se sesizează din nou de chestie, contrazicând declaraţia fostului său preşedinte şi adaptând teza ungurească. Ca o culme însă, însă şi acei care ne-au dat drept nate rândul trecut, prevete inel legitima noastră surprindere dacă nu supărare faţă de acest continuu «de-a v’aţi ascuns», ne adresează acum curtenitoare dar strâmtoare îndemnuri la calm, — şi mai ales îngăduinţa faţă de Unguri. Aşa din partea Angliei, aşa din partea Franţei. «— SOYEZ MAGWAME- f^EF!» este recomandaţi® pe care d. Aristide Briand a făcut-o, de cum a sosit, delegaţie noastre la Geneva. Soluţia probabilă Se va recunoaşte câ este o situaţie destul de paradoxală■ Ungurii sunt cei care n’au dreptate, care-şi bat joc de deciziile Consiliului, care întreţin artificial această chestie la Geneva, — şi nouă aliaţii ne recomandă îngăduinţă! Este locul de reflectat asupra acestui tratament. In orce caz, după ştirile noastre, Consiliul, evitând să se mai dezică încă odată aspiră la amânarea chestiei pentru o altă sesiune. «Halimaua» a devenit criteriu la Geneva. ANCHETE POLITICE ALIAŢII, ROMANIA şi OPTANŢII Ni s’au adresat sfaturi de îngăduinţă faţă de nouile demersuri ale Ungurilor Probabilităţi asupra deciziei dela ccncva D. N. TITULESCU Intoarcerea în ţară a d-lui Vintilă Brătianu înseamnă sfârşitul vacanţei politice. Redeschiderea Parlamentului care marca această dată în vremurile normale este în conjecturile politice actuale un amănunt subsidiar. Situaţia politică şi mai ales guvernamentală, care are şi unele aspecte dramatice, se va clarifica dacă termenul e propriu înainte de 15 octombrie. Până atunci guvernul, are înaintea lui două probleme capitale: 1. Realizarea împrumutului și stabilizarea, în fotală legătură cu aranjarea litigiilor dintre noi și Germania. 2. Afacerea fraudelor petrolifere, care domină prin proporţiile ce i s’au dat toată politica internă. In cea dântâi sosirea d-lui Vintilă Brătianu nu aduce un element nou în beneficiul sau desavantajul operaţiunei, tot atât de incertă azi că în ziua plecării d-saie, dar grăbeşte aducerea ei la un sfârşit. In a doua, prezenţă în ţară a primului ministru asigură lichidarea laturei politice a afacerei, aşa cum a grefat-o peste cea judecătorească însuşi ministrul justiţiei. Acesta nu se mai poate întârzia în interpretări personale ale «instrucţiilor» ce i-ar fi lăsat şeful guvernului. Revenit la postul său, luând cunoştinţă de dosarul politic şi judecătoresc al afacerei, ascultând şi pe d. Stelian Popescu, ministru de justiţie şi director al Universului şi pe acei dintre membri guvernului care nu au apreciat această dublă calitate în chestia fraudelor petrolifere, îşi va putea face o idee, mai mult or mai puţin lămurită, şi fixa o atitudine, care nici într’un caz, nu poate fi ambiguă. Or de care partea 12 ar înclina mai mult balanţa decisiunei primului ministru, o criză de guvern pe chestia fraudelor nu se va deschide. Presupunând chiar că d. Stelian Popescu va fi obligat la «cercetări cu precauţiune», cum spune îndreptarea, ministrul de justiţie va accepta frâna, va face eventual o leturghie cu bragă, dar nu va demisiona. Căci, probabil, îi este teamă ca demisiunea d-sale nu va atrage pe a guvernului, iar d-sa, pentru motive bine cunoscute, nu ar putea să aibă nici măcar beneficiul moral al intransigenţei, care nu-i intră în caracter. In schimb guvernul demisionează dacă nu reuşeşte împrumutul. Evitându-i-se partidului liberal o criză dezastroasă dintr’o afacere de fraudă, nu i se mai poate lăsa regimului liberal favoarea unei supravieţuiri după înfrângerea financiară. De altminteri nici d. Vintilă Brătianu n’ar dori-o. Articolul din Independenţa Română, căruia Viitorul s’a simţit autorizat, din cauza interpretărei făcută de ziare, să-i aducă imediat un corectiv, n’a fost decât un prilej de-a pun în discuție eventualitatea retragerei guvernului... Ar fi să se atribue celor de la oficiosul în limba franceză al guvernului o neîndemânare excesivă, ca în ajunul sosirei din străinătate a şefului guvernului, din chiar senin, să provoace o polemică în jurul crizei automatic deschisă de nereuşita operaţiei financiare. De fapt fluturarea acestei alternative pe dinaintea ochilor singurei opoziţii pe care factorii răspunzâtori şi chiar guvernul o iau în serios, s’a socotit o «abilitate» ocazionând anume sugestii la adresa partidului naţional-ţărănesc. Să renunţe la orce agitaţii violente, să revină eventual în parlament, şi binecuvântarea liberală la succesiune îi este asigurată. Şi cel puţin de data aceasta, nu este un simplu joc. Insuşi d. Vintilă Brătianu crede, că, în cel mai bun caz pentru liberali, axa guvernului de succesiune trebue să revie tot partidului naţional-ţărănesc. Şi cei care în lipsa şefului guvernului au condus manevrele de politica internă, au socotit necesară aceasta. De aceea generalul Averescu, care stă la pândă, sfrijit ca un păianjen fără pradă, a sărit în sus după articolul Independenţei, ordonând o somaţiune, care a şi apărut, către guvern de a nu se încrede în aceia «care au tratat şi un împrumut paralel cu guvernul». In orce caz răspunsul dat prin Dreptatea loviturei de sondă din Independența, a determinat pe celat oficios liberal să vorbească aseară de «programul legislativ» al guvernului», ridicolă fanfaronadă mediocru stilizată, căci spune că în afară de budget, «programul legislativ al guvernului cuprinde O ÎNTREAGA SERIE DE LEGI IMPORTANTE, PE CARE NU LE MAI ENUMARAM ACI». In adevăr, ar fi fost şi greu să le enumere. Şi iată conturarea situaţiei politice la sfârşitul vacanţei. X & Y. SITUAŢIA INTERNA . Discursul domnului Briand —— D. Briand a vorbit la Geneva. Asta nu poate mira pe nimeni.A ţine discursuri, nu înseamnă a face politică şi a face politică nu înseamnă a ţine discursuri. Sunt totuşi momente, când o cuvântare capătă o deosebită semnificaţie politică şi fără îndoială cuvintele rostite Luni la Geneva o au. Discursul d-lui Briand cuprinde patru părţi. Prima parte este compusă din obişnuitele laude aduse Ligii Naţiunilor şi constitue ceia ce manualele de retorică numesc «captatio benevolentiae». In partea doua d. Briand acuză făţiş Germania că nu dezarmează, că posedă azi o armată de o sută de mii oameni perfect instruiţi în vederea războiului modern, că dispune de cadre suficiente pentru o armată uriaşă şi că materialele de războiu nu sunt distruse. In sfârşit în partea a treia şi a patra a vorbit despre acordul francobritanic şi despre problema minorităţilor, declarând periculoase agitaţiile minoritare. Lucrurile spuse de d. Briand sunt fără îndoială importante; în gura d-sale devin însă semnificative. In politica franceză de după războiu, d. Briand a fost omul concesiunilor, omul dela Cannes şi dela Thoiry, a fost adversarul politicei Ruhrului şi căderea d-lui Poincaré în 1924, î se datora în bună parte şi lui. Acum d. Briand părăseşte dintr’o dată politica sa, dărâmă o tradiţie azvârlind Germaniei acuzaţia de nelealitate. Nu este de mirare că nici un membru al delegaţiei germane nu sa aplaudat. Pentru cei care însă urmăresc mai îndeaproape manifestările politicei internaţionale, discursul de la Geneva nu constitue propriu zis o surpriză. In adevăr, cercurile politice franceze nu pot fi prea mulţumite de ultimile manifestări ale politicei germane. Opinia publică a lumii germanice şi diplomaţia Reichului au fost prea brutale şi prea grăbite, iar unele manifestări ale fostului cancelar Marx şi ale actualului cancelar Mueller n’au fost tocmai bine venite. Problema «Anschluss»-ului şi problema evacuărei Rhenaniei au fost prea mult agitate. Deaceia cercurile conducătoare franceze au fost neliniștite și d. Poincaré nu trebue să fie cu totul străin de «volte face»-ul d-lui Briand, mai ales că avusese în prealabil o convorbire «picantă» cu d. Stresseman. Ceiace-i interesant de notat, e faptul că imediat după vehementul atac împotriva Germaniei, d. Briand a găsit nimerit să vorbească de pactul anglo-francez. Dovedeşte asta solidaritatea politicei britanice cu cea franceză? Sprijinul englez şi-a avut rolul său în brusca schimbare a politicei franceze faţă de Germania? Se va vedea. Fapt e că Angliei nu-i place jocul pe două tablouri. «Flirt»-ul Occident-Orient, pe care-l practică cu atâta talent Germania va trebui să înceteze. Probabil că vom asista la noi manifestări de amiciţie germanoruse şi asta ne interesează şi pe noi. O reînoire a «Antantei Cordiale» care pare-se că se înfăptueşte nu ne poate nici ea lăsa indiferenţi. Nu-i exclus ca negocierile noastre cu Berlinul să fie facilitate de ultimile evenimente. Dar mai este un pasagiu din cuvântarea d-lui Briand care ne interesează, pasagiul pe care delegaţia română l-a aplaudat în mod ostentativ. Politica franceză încearcă să repare impresia pe care a cauzat-o atitudinea Franţei din Martie în afacerea optanţilor. Franţa dădea impresia că-şi părăseşte aliaţii în momentele grele, discursul d-lui Briand probabil că i-a liniştit. Polonia are mai ales cuvânt să fie mulţumită. Mica Antantă deasemenea, Ungaria şi Italia vor deveni mai prudente. In sfârşit ultima manifestare publică a d-lui Briand se poate să aibă şi repercursiuni în politica internă franceză. D. Briand este un fel de barometru politic şi multiplele sale schimbări la faţă au fost întotdeauna în concordanţă cu evoluţiile politicei interne franceze. Se pare că azi d. Briand vrea să cadă la dreapta şi asta-i iar semnificativ.Să nădăjduim că d. Briand îşi va păstra noua sa atitudine şi să fim convinşi că armata franceză pe Rin şi Antanta cordială ca Anglia sunt cele mai bune garanţii ale păcii europene, aş putea spune chiar mondiale. Rfl. Pol. -xxooxx- Indiscreţia comemorărilor Indiscreţia comemorialiştilor va deveni proverbială. Moda este ca la fiecare sărbătorire a memoriei unui om ilustru, cei chemaţi, — de fapt se prezintă singuri fără a-i chema cineva, — să celebreze în articole definitive, or presupuse ca atare «magnifica figură» a geniului dispărut, să pătrundă şi în viaţa lui intimă, dând pradă curiozităţei obşteşti mizeriile personale ale unei existenţe, care a onorat umanitatea. Dacă asta se întâmplă în chip obişnuit simplelor talente, faţă de care s’ar zice că or cine este mai puţin obligat la respect, cei din vârful piramidei admirațiunei universale nu găsesc mai multă cruțare. Biata George Sand fiindcă a torturat cu amorul ei capricios, ca al or cărei femei, pe Alfred de Musset, a fost forfecată în cele mai intime amănunte ale agitatei sale existențe. Dar n’a fost mai menajat Victor Hugo, ca mai atâţia alţi şi nici Tolstoi, a cărui comemorare se celebrează în toată lumea gânditoare şi literară, are copioase articole despre neînţelegerile sale conjugale. Generaţiile contimporane care poate ignorau faptul, ştiu azi că autorul Anei Karenina a avut 17 copii, dar că în cele din urmă a trebuit să-şi ia lumea în cap, din cauză că nevastă sa, care de altminteri îl iubise mult, nu-i mai putea suferi mania mai mult decât bolşevică la care căzuse, deposedându-se de tot ce avea în folosul comunităţii. E drept, cercetarea acestor substraturi psihice din viaţa cugetătorilor geniali foloseşte criticei, care crede să poată astfel explica anume stări şi manifestaţii morale din opera lăsată. Determinismul, care n’a făcut o carieră general admisă în filosofie, este temeiul nouei ştiinţe a criticei, căci şi critica, analiză a producţiei omeneşti în funcţie de peripeţiile vieţei creatorului, tinde să se înscrie ca ştiinţă. Iată de ce unii dintre contimporanii noştri indigeni trebue să se simtă bucuroşi că n’au talent şi mai puţin geniu. Vai! Câte n’ar afla şi posteritatea despre dănşi. CRIT. (Citiţi continuarea in vo final)-al