Cuventul, octombrie 1928 (Anul 4, nr. 1237-1267)
1928-10-14 / nr. 1250
ANUL al IV-lea. No. 1250, redacţia şi administraţia BUCUREŞTI, Str. SĂRINDAR No. 4 BUCUREŞTI , ppnu. 1 378/10 ADMINISTHATIA TELEFON. I 378/ 9 BEDACTia Director politic: + TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER $ S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon 311/84. COADA SMEULUI pr. inu vă dă de gândit coincidentele stranii care se frământă, asemeni viziunilor de coşmar, în lumea noastră politică ! In biata noastră arcă politică, bălţaţă în tot toiul de lighioane, plutind pe apele potopului revărsat de silnica dominaţie aproape seculară a liberalilor şi ameninţând, încântată de sine, să nu mai ateriseze niciodată, pe stânca unui providenţial Ararat? Dar ia în să stăruim puţin. Coincidenţele politice, ale zilelor din urmă, merită să zăbovim un minut mai mult şi mai puţin mut decât acela de la lespedea eroului necunoscut. începem să ne cunoaştem eroii, chiar eroii de parodie, şi ar fi păcat să nu le acordăm toate onorurile de circumstanţă. Acela, de sub piatra înflorată de inscripţii şi flori veşnic naturale, cu flacăra candelelor pururi nestinsă, este, oricât l-am cerceta zilnic, o mare taină. Din enigmă a venit şi’n mister s’a întors. Acesta de lângă noi însă , aceştia din faţa ochilor noştri, eroi tocmiţi ai unei comedii din zi în zi mai jalnice, încep să ne devie familiari, cunoştinţe de eri şi de alaltăeri, ca şi flaşnetarul cu romanţa cotidiană, căruia îi aruncăm banul şi fără să ne mai dea planeta, la fel cu paparudele de vară, peste cari zvârlim o găleată de apă, cu toate că nu aşteptăm de la puterea lor de chemare, ploile. Mirajul autorităţii politice şi-a trăit traiul. Aşa de mult şi aşa de irevocabil că până şi clasicul neutru scepticism începe să se clatine. Ca mâine în locul obsesiei tradiţionale îşi va face loc credinţa cea nouă, optimismul sănătos, convingerea, certitudinea, ce zic, chiar fiinţa acvea a unei zile mai bune. Procesul după cum se vede, a fost fulgerător. Toţi cei care, după moartea lui I. C. Brătianu au aşteptat, nerăbdători, schimbarea la faţă a politicei noastre, pot să se bucure. Îndoiala care cuprinsese pe atâţia alţii îşi va da în curând suflarea. Duhurile rele vor intra, cât de curând, în găurile de şarpe ale trecutului blestemat. Că minunea se putea întâmpla — cum de atâtea ori fu vestită — mai curând, iată ceeace nu credem. Intre ţară şi tron ne ridicase stânca granitică şi dictatorială a fostului şef al partidului liberal. Deo parte şi de alta cei doi osândiţi îşi duceau viaţa străini, unul altuia. Strâns, nebuneşte, în cămaşa de forţă a dictatorului, poporul îşi aştepta, neputincios, sfârşitul. Abia, ca în romanul lui London, dacă izbutise, cu trucuri ingenioase năşi mai umile, în vreme ce era strâns, pieptul, şi să-şi mai smulgă un pic de loc liber. Altminteri, sorţul se părea tras pentru veşnicie şi izbăvirea ameninţa să vie pe lumea ceialaltă... S’a întâmplat însă că voia Celiide-Sus, milostivindu-se, a orânduit altfel. Zăgazul de granit s’a ridicat la ceruri, odată cu sufletul dictatorului şi pe locul vechii fântâni cu smei, din basmul (din nenorocire, real) al politicei noastre, şi a cărei faimă îngrozise întinderile, n’a mai rămas decât un colac de piatră, ca o pomană aruncată, din ceruri sau poate de voia bună a poporului hâtru, la răscrucea altor zile. Tot se mai vorbea, ca de o vreme de pomină, de vraja ameului, de jertfele cu care îşi sătura nesaţiul de sânge, de ploile de catran cu care împânzea ţinuturile. Prea călătorise mult basmul, ca să i se şteargă aşa de repede urma. Şi nu puţini erau aceia cari se temeau să treacă pe lângă vechea fântână a smeului. Câte un vis negru tot mai tulbura nopţile şi somnul. lată însă că un an de zile, favorizat de bună seamă şi de înviorarea cu care, sub conducerea partidului naţional-ţărănesc, se trezeşte la viaţa peltică poporul, a fost de ajuns să pue capăt legendelor. Resturile de autoritate — moştenire de la răposatul, sau chiar răposaţii — cu cari se tonifică de un an de zile d. Vintilă Brătianu, sunt pe sfârşite. Alegerile de la Bistriţa şi Prahova, sunt cel mai categoric indiciu de câtă conştienţă politică e capabilă naţia, lăsată în seama destinelor ei, nemiluită şi având să lupte cu umbra, numai, acelei autorităţi despotice, care o încătuşase. Ce înseamnă, pe de altă parte, cât de eroică a fost stăruinţa naţional-ţărăniştilor, câte nădejdi trezeşte, abia acum apare, evident, pentru toată lumea. Atitudinea lor fermă şi ferită de compromisuri îşi are, cu mult mai devreme, răsplata. Ziua praznicului de un an de la moartea fostului premier liberal cade cam în aceiaş vreme cu ziua izbânzii politice a naţional-ţărăniştilor... ...Coada Smeului a mai trăit şi ea un an de zile. S’a zvârcolit adică, uan mai curând au zvârcolit-o a spaimă, beneficiarii unei faime şi unei mentalităţi intrată de apururi în recuzita istoriei. Astăzi, manopera se dovedeşte ineficace. Perpessicius VFacultativ“ Abia acum, la aplicare, încep să se vadă golurile nouei legi a învăţământului secundar. Plângeri şi reclamaţiuni cari ne vin la redacţie, atrag atenţia mai ales asupra învăţământului limbilor străine. Legea are ceva bun: a reintrodus studiul limbii eline, pentru toată lumea. Nu ştiu dacă orele prevăzute în programele analitice vor fi suficiente pentru o îndestulătoare luare de contact cu limba greacă. Asta depinde şi de metoda profesorilor respectivi. Dar înă înscrierea acestei limbi, clasice din toate punctele de vedere, în programa liceului însemnează un mare fapt de cultură românească, pentru că, prin aceasta, se recunosc şi se reiau legăturile noastre cu răsăritul elinocreştin, — în mai mare grad esenţiale pentru spiritualitatea noastră poate, decât chiar cultura latină. Legea are însă şi ceva neisprăvit: deosebirea dintre limbile moderne facultative şi obligatorii ca obiecte de învăţământ. Obligatorie pentru toată lumea e limba franceză. Asta e natural. E mai puţin natural însă ca limba germană să fie facultativă, alături de italiană sau engleză. Intâiu pentru că orice activitate ştiinţifică universitară este iluzorie fără cunoaşterea limbii germane. Asupra acestui punct nu mai poate exista controversă, nici în ceea ce priveşte ştiinţa pură sau filosofia, nici în ceea ce se leagă de technica. Al doilea, pentru că, vrem noi sau nu, situaţia geografică şi economică ne impune legături de cele mai diverse feluri cu ţările de cultură şi limbă germană. Europa centrală, care fatalmente îşi va mări cohesiunea, va trebui să folosească germana ca limbă de legătură în afacerile curente. Că nici până acum — cu toată obligativitatea — nu s’a învăţat nemţeşte din licee? E adevărat. Dar nici latineşte şi nici greceşte nu s'a învăţat, şi totuş aceste două limbi au devenit obligatorii. Şi pe urmă, ce însemnează, în practică, facultativ? Iată, la Botoşani funcţiona de mulţi ani o catedră de italiană. Cu succese vădite. (Doisprezece din bacalaureaţi şi-au continuat studiile în Italia). Acum se desfiinţează. De ce? La Bârlad funcţiona o catedră de engleză. Anul acesta s’a desfiinţat. Pentru că nu există profesoare de engleză. (De fapt catedra era ţinută de o excelentă profesoară, cu breier superior). In acelaş timp însă se desfiinţează la o şcoală din Bucureşti catedra de limba italiană, ţinută de o profesoară titulară, ca să se înlocuiască cu engleza (unde nu sunt profesoare, cum zice ministerul!) încredinţată unei străine angajată prin contract. Ş. a. m .d Sunt sigur, harababura asta o să mai ţină câţiva ani. Şi vă închipuiţi ce vor învăţa copnii. N. I. «NOI NU MAI PUTEM SA TOLERAM SITUATIA CARE PUNE COROANA IN ASPECTUL CA N’AR FI ARBITRU INTRE PARTIDE, CI PROTECTOAREA UNUI PARTID»! Aceste declaraţii făcute alaltăeri, la Cluj, de către d. Maniu, lămuresc sensul reluatei campanii de răsturnare, naţionalţărăniste. O alăturare a lor de întraripatul avertisment de la Bucureşti, al d-lui Ion Mihalache, va preciza, viguros, situaţia: «Tactica cuvintelor încetează astăzi, şi începe fapta... La cuvânt, cu cuvânt, la sabie cu sabie, la pumn cu pumn»... Cele petrecute la Ploeşti demonstrează că toate acestea n’au fost vorbe goale. «Viitorul» în exagerările-i fireşti, confirmă eficacitatea şi realitatea rezistenţei cetăţeneşti, când se plânge că administraţia a fost terorizată de massele naţional-ţărăniste. Dar vorbele şi faptele ultimelor zile depăşesc ,pare-se, formula rezistenţei cetăţeneşti. Se tem, anii, că ne-am afla în faţa unor semnificaţii mai grave. Cum ar fi, de pildă, o isbucnire de violenţă, deoparte şi de alta. Fiindcă alt mijloc, pentru amândoi adversarii, de a eşi din încurcătura de azi, n’ar exista. Să se fi hotărât, şeful opoziţiei populare, să dea semnalul extremei lupte, dacă la somaţiunile lui supreme nu va primi răspunsul aşteptat? Pentru opoziţie, problema s’a simplificat. Datele ei au fost supuse opiniei publice. Dece nu pleacă guvernul? Fiindcă el s’ar afla în stare de, să-i zicem «încăpăţânare, faţă de arbitrul situaţiei. Acesta nu mai dispune de mijloacele prompte de odinioară, ale regilor, pentru a se desbăra de un ministru-crampon. Dacă e aşa, opoziţia apelează la naţiune pentru a readuce guvernul în ascultare. O acţiune de liberare a factorului constituţional a cărui soartă s’ar confunda cu a poporului. Căci şi unul şi cellalt au fost deopotrivă, jefuiţi de drepturile lor constituţionale. Apelul opoziţiei şi trecerea la fapte capătă astfel un îndoit caracter legal. Şi desfăşurarea procesului ar fi înlesnită. Dar dacă toate acestea sunt simple închipuiri ale opoziţiei? Dacă trinitatea iresponsabilă, e de acord cu primul ministru, e de parere, anume, că starea de astăzi, cu binefacerile ei, să fie menţinută? Atunci mişcarea populară, încercând să-şi recapete drepturile uzurpate, capătă pecetea sediţiunii. Fiindcă numai regenţa decide, până în clipa victoriei, de caracterul de legalitate al lozincelor şi al campaniilor crunte. Atitudinea Regenţei, e legală, oricare ar fi ea. Iată paradoxul instituţiunilor omeneşti şi a spiritului, secular, de disciplină. Chiar când mulţimile îşi revendică cele mai scrise şi neîndoielnice drepturi. Chiar cănd tema uriaşelor tragedii e aceiaşi poveste a Charte! călcată de tirani, dreptatea e nevoită să lupte sub steagul roşu. Până în momentul actului final. Până în clipa când actorii cari s’au identificat vitejeşte cu rolurile lor simt deasupra capului cununa de lauri sau împletitura de cânepă. Fiindcă, asemenea împrejurări suprimă echivocul, tergiversarea făţărnicia. Când armele decid, cad măştile. Primejdia te defineşte, te descoperă, îţi indică un loc pe poziţie — în gardă ! Legalitatea nu e decât corolarul biruinţei. In istorie, aşa s’au petrecut lucrurle. Opoziţia somează. S’a văzut scopul acestei declaraţii de răsboi, care nu înseamnă încă răsboiul. E ceea ce numesc nemţii, «starea de primejdie de răsboi». Prin decretarea ei, naţional-ţărâniştii nu urmăresc decât desluşirea echivocului pe title care ne obsedează. Răspunsul regenţei îl va risipi, chiar dacă acest răspuns va fi tăcerea. Căci în felul în care au pus oratorii opoziţiei întrebările, tăcerea însăşi, e un răspuns. Şi d. Maniu va putea conchide unde s’a oprit sau până unde a pătruns republicanismul secret al liberalilor. Odată stăpâni pe o certitudine absolută, naţional-ţărăniştii se vor feri să compromită prin isbucniri nesocotite, rezultatul a unsprezece luni de campanie. Ceeace s’a săvârşit în ultimul timp, e o definitivă şi paşnică revoluţie. Opinia şi mulţimile au izolat pe uzurpatori, prin ură şi tăgăduire, precum albinele izolează un intrus sub straturi de ceară. Faza cea nouă a campaniei nu urmăreşte decât atragerea în luptă a tuturor luptătorilor deo parte şi de alta, dacă vor mai fi fiind. O încercare de a fixa sau de a lărgi, după nevoie, cercul răspunderilor. Şi în câteva zile, toate acestea, se vor lămuri. Va urma, după moţiunea de la Cluj, «cuvântul de ordine»«. I. Vinea m acin ANCHETE POLITICE GUVERNULUI MAJORITĂŢILE Alegerea Maroniilor Parlamentului. Anchetă parlamentara asupra transacfiei „Eldorado“, pusă intr’un tragic impas, de a-şi renega favoriţii de ieri de dragul d-lui Stelian Popescu, să încerce o reacţiune împotriva acestei siluiri la care este supusă din partea guvernului. Deschiderea Parlamentului împru aşteptat ca majoritatea, 4*1 Tii nvi nnwn am îl rt n -P Ni y 8 B 8 AL * ■ mută un caracter de acuitate frământărilor cari stăpânesc azi partidul liberal. Afară de afacerea petroliferă, care cere majorităţii să-şi abandoneze doi membri în interesul justiţiei, numeroase sunt curentele şi nemulţumirile ce frământă azi majorităţile parlamentare. O soluţie «elegantă» In primul plan vine alegerea vicepreşedinţilor în jurul căreia s’a făcut atâta vâlvă..„ După interminabile conciliabile la Interne, în cursul cărora d. Duca a căutat să se asigure împotriva unei eventuale surprize, guvernul a adoptat o soluţie pe care miniştrii o numesc «elegantă». In ce constă această soluţie «eleganţă» ? Este vorba să se dea satisfacţiune parlamentarilor cari au vrut să fie vice-preşedinţi, secretari, chestori, etc., pe cari însă majorităţile nu i-au vrut In general, aceşti oameni de mâna patra vor fi, din voinţa guvernului, demnitarii Parlamentului în sesiunea ce se deschide auni la amiazi. Foştii miniştri, la cari se făcuse apel pentru funcţiunile de vicepreşedinţi, au refuzat propunerea pe care au considerat-o ca pe un «capitiu diminutio». Şi totuş, împotriva ordinului guvernului, este de STELIAN POPESCU va fi satisfăcut d. Stelian Popescu, este de aşteptat de asemeni o reacţiune din partea foştilor membri ai birourilor, cărora li se aduce o gravă jignire. In jurul soc. «Eldorado» Dar dacă prin soluţia de mai sus Cum prin diferite cercuri din jurul ministrului justiţiei s’a insinuat că membrii birourilor Parlamentului au fost cumpăraţi cu prilejul convenţiei cu soc. «Eldorado», se agită printre aceştia ideia de a cere o anchetă parlamentară în această chestiune. Ancheta aceasta parlamentară apare ca o compensaţie pentru membrii fostelor birouri, cari nu înţeleg să rămână sub suspiciunea de a fi fost cumpăraţi de societatea «Eldorado» spre a facilita votarea convenţiei. Este foarte greu să credem că guvernul, care a dat satisfacţie unor oameni de mâna patra, va putea refuza cererea de anchetă parlamentară , oricâte neplăceri i-ar procura punerea pe tapet a unei asemenea chestiuni. In aceste condiţiuni, se poate uşor întrevedea atmosfera morală grea care va apăsa tot timpul asupra ultimelor lucrări ale actualului Parlament, ale cărui zile sunt, dealtfel numărate. Intre Zoologie şi Vânătoare Când zicem fauna ţării, ne gândim la catalogul speciilor animale de la noi — şi la ariile lor geografice de repartiţie în ţara noastră — căci o specie nu se găseşte uniform pretutindeni (afară de rare cazuri de cosmopolitism): ea are o arie de repartiţie, limitată de anumite condiţiuni de existenţă. Din acest punct de vedere, atât cât are legături cu harta şi cu principiile geografice, zoologul este un zoogeograf. Fauna superioară a ţării noastre este o formă aproape necunoscută, fiindcă noi am fost până acum mai mult vânători decât zoologi şi mai ales decât zoogeografie şi fiindcă legile ţării se opun categoric studiilor faunistice, precum vom arăta. Soarta faunei şi a florei noastre naturale, ambele deopotrivă de interesante fiindcă se găsesc la zona unui complicat contact climatic, depinde de un minister al Agriculturei şi Domeniilor. Fauna vertebratelor noastre superioare (Păsări, mamifere), depinde numai de o direcţie a acestui minister, a Vânătoarei — şi direcţia e condusă numai de un singur om: directorul general. Legile noastre care se ocupa cu rosturile acestei faune pe pământul nostru, se reduc la una, a vânatului — şi e făcută de vânători pentru vânători, ocupându-se cu reglementarea masacrului acestei faune. Numai privită din acest punct de vedere, se poate înţelege oarecum pentru ce legea nu prevede nimic pentru cercetările faunistice şi pentru protecţia propriu zisă a faunei noastre cu pene şi păr. Deasupra Direcţiei de vânătoare, care e totul, vrem şi o formalitate: Consiliul superior al vânătoarei, compus de asemenea din vânători. Unitatea de directivă a societăţilor de vânătoare din ţară, este dată de către «Uniunea generală a vânătorilor din România» — despre care vom spune, câteva cuvinte cu altă ocazie. Există de asemenea o relativ bogată literatură cinegetică, ocupânduse cu educaţia noastră vânătorească — ceea ce arată încă odată că adevăraţii conducători ai destinelor faunei noastre superioare, sunt în România, vânătorii, cărora, zoogeografii (pe care legea îi ignoră) au ajuns să le cerşească umil ajutorul, pentru strângerea materialului de laborator de care au nevoie. Numai aşa se explică pentru ce nu se mai înfiinţează Centrala ornitologică la la ministerul agriculturei, anunţată prin ziare acum ■ - 1 ani şi observatorul ornitologic de la Jurilof ca ambele cu scopuri ştiinţifice, peste proiectele cărora, păsările migratoare îşi flutură din nou aripele! Şi totuşi, vânătorul, care este totul în timp ce zoogeograful este un cerşetor al acestuia, are tendiţe de civilizaţie, sau cel puţin în această direcţie se căzneşte cu greu să-l împingă, literatura noastră cinegetică actuală! El începe să vrea a cunoaşte sistematica, biologia, repartiţia şi problemele zoogeografice ale speciilor care-l interesează! Şi fără săşi dea seama, el marchează un moment în care simte necesitatea raporturilor cu zoologii! Dar fiindcă e prea simplu sau prea încrezut, se sfieşte sau evită ostentativ şi metodic, oamenii de ştiinţă, care rămân mai departe cerşetori ai vânătorului ! Şi momentul acesta coincide zadarnic cu momentul în care zoologul însuşi doreşte să lege raporturi cu vânătorul, pentru a fi ajutat în cercetările sale ştiinţifice — şi pentru o mai bună reglementare a destinelor faunei noastre naturale care începe să piară ! Situaţia aceasta însă nu mai poate dăinui! Printr’o serie de articole, vom căuta să desvăluim aci fiecare punct de contact între zoologie şi vânătoare, pe care, cei în drept de prea multă vreme se preface că nu le văd, arătând publicului românesc cult, adevărata stare de lucruri, care trebue să termine odată la noi R. I. Călinescu -----0X0——— 1. Ini iit... Se pare că anul acesta ne-au mers toate prost: recolta de porumb mizerabilă, criza financiară în toate ținuturile, tratativele pentru împrumut, o nebuloasă din care numai geniul financiar al d-lui Tancred poate desprinde ceva etc... Toate aceste nenorociri sunt încă strălucit compensate cu o supraproducţie literară. Providenţa ne-a hărăzit în ăst an un manifest intitulat al «Crinului Alb» căruia varii comentarii se silesc eroic să-i maculeze virginitatea — precum şi vreo câteva sute de reviste trimise la ministerul Cultelor din toate unghiurile ţării. Ţifra nu este inventată. Românul este născut poet, câteodată escroc şi mai totdeauna director de revistă. Se scrie foarte mult pentru că ne dăm foarte bine seama că nu trebue să lăsăm semenii noştri în suferinţă şi cu felinarul stins. Această lăudabilă grijă pentru hrana sufletească a celorlalţi Români nenăscuţi poeţi sau directori de revistă este rar secondată de o grijă deosebită în stil, de idei sănătoase sau de o cultură uşor sezisabilă cu ochii liberi. Răsfoiţi-le şi vă veţi convinge. Multe din ele cu reclamă bine organizată ar scoate din circulaţie «Furnica» sau alte reviste umoristice. De ce scrie cetăţeanul nostru mult şi prost ? Pentru ca să aibe şi el «organul» său prin care Europa şi celelalte continente înecate în besnă să-i poată afla părerile în cutare sau cutare problemă. Foarte deseori directorul de revistă nu ştie să scrie. El însuşi se iscăleşte în colaborare. Atunci se adresează «băeţilor» cari cunosc meşteşugul. Directorul dă directive, căci unui director i-ar şade prost să scrie şi «băeţii» scriu, adică mai propriu zis aşează litere pe hârtia revoltător de indulgenţă. Când un asemenea director are mai mult simţ practic şi deci se ocupă mai mult de fiţuica lui decât de Planetă poate face în scurt timp avere. N’avem nevoe să ne expatriem pentru a constata că sunt mulţi directori de revistă cu milioane, directori cari n’au cheltuit nici o calorie cerebral, dar au speculat intens munca altuia. In schimb ei rămân intelectuali, nevestele şi rubedeniile îi privesc cu teamă şi admiraţie căci domnul director profesează cultul vieţii interioare, cultivă ideile epocei, deschide drumuri noui pe unde vor pătrunde mulţimile... C. Nestor (Citiţi continuarea în pag. II-a) Lui Teofil al nostru de P. C. SPATARU III. ------eoîjîoo—:— „Uniţii“- „catolici de a doua categorie“?! Căci nu doar cine ştie ce lămuriri «dogmatice» au dus la «Unirea» cu Roma a unei părţi din clerul ardelean, în frunte cu Vlădica Atanasie în pragul celui al 18 veac de credinţă creştină. Ce a fost în sine tot concursul de împrejurări politice şi religioase cari au prezidat la hotărârea acestui act, nu este tocmai uşor a spune aici acum, ultimul cuvânt. Cândva poate, nădăjduim, lucrurile se vor descoperi mai lămurit cercetării critice. Istoria naţională însă — şi să remarcăm imediat, istoria profană — politică — nu prea are măgulitoare aprecieri asupra faptului «Unirii», care este să rămâie: «cel dintâi semn al sfârşierii unităţii româneşti în forma bisericească, — singura cu putinţă, — prin care se statornicia, ca urmare firească, unitatea culturii, strânse încă în jurul bisericii naţionale» (N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, ed. 1908 vol. I pag. 421). Iar despre actul însuşi al «Unirii» din 24 octombrie 1698 cu «Biserica Romei cea patriolicească», în care aci se cuprind lămurit şi se întrezăresc toate motivele şi toate ezitările, temerile şi toate prevederile românilor trecuţi la «Unire»,— istoricul român scrie: «nu se poate din partea unor CLERICI (sublinierea istoricului P. C. S.), o mai vădită urmărire a interesului material, o mai mare neîncredere faţă de aceia cărora le întind mâna spre Unire şi o mai mare iubire pentru rosturile îndătinate, de care în ruptul capului nu se pot despărţi, ale vechei biserici în care trăise neam de neamul lor, luptându-se cu puterea sau cu vicleşugul, pentru păstrarea lor, ca cea mai sigură scară spre Dumnezeu şi «spăsenia sufletelor» (Ibidem, vol. II, pag. 17). Fireşte. Numai cu greu, foarte anevoie şi cu multă durere în suflet s’au putut hotărî acei clerici ardeleni, pela 1700, să se rupă de unitatea religioasă cu biserica părinţilor ca să se «unească» cu Roma. Numai pentru a putea birui vitrege împrejurări politice ardeleneşti, unde sub stăpânirea maghiară, românilor fără curmare li se puneau tot soiul de greutăţi în seamă — şi nimeni nu-i asculta, vaetul lor rămânea să fie mut şi fără de înţelegere la curtea împărăţiei dela Viena, care era catolică-Cum, cine era să ajute? Li s’a părut unora atunci, clerului în special căruia i se înfăţişau tot soiul de ademeniri şi făgădueli, că, numai «unirea» cu Roma li-ar putea fi de folos. Şi astfel, «Unirea» s’a făcut, aproape fără nici o jertfă de convingere religioasă în credinţa părinţilor. Căci, acceptarea aceia «numai de formă» a câtorva proposiţiuni de dogmă catolică din partea clerului «Unit», acelea nici n’au fost împărtăşite, n’au ajuns la ştirea şi la înţelegerea poporului. Preoţi uniţi şi popor de români, au păstrat şi mai departe datina şi credinţa ortodoxă. A fost o «unire» cu prevederea unor anume condiţiuni şi mai ales cu o enormă rezervă de aspiraţiuni naţionale şi personale ale clerului ardelean, pe cari nu socotim a ni le lămuri în acest loc, întrucât s’ar fi şi realizat adică, însemnăm doar pentru ţinere de minte: «Atanasie ar fi înfăţişat lui Vodă Brâncoveanu Unirea toată ca un lucru numai de formă, făcut în vederea iertării porţiilor ce se luau dela preoţi până atunci, (conform: Nilles, 261) îndreptăţire pentru care i s’a şi întărit stăpânirea Merişanilor. Şi lui Dindar, bulgarul care spiona pentru Domnul muntean la Sibiu, Vlădica-i răspunse desluşit că «nu e unit» (Iorga. II. 25). Asta nu-l împiedeca desigur, câteva luni după aceia, să iscălească la 7 Aprilie 1701, la Viena, actul desăvârşitei «uniri» cu Roma, însoţind acest act de toate făgăduelile pentru Roma şi toate uitările şi nesocotirile pentru tot ce a fost până acum locul şi îndatoririle lui în sânul bisericii româneşti. Este prea interesantă judecata istorică care judecă acest «act» cum se va vedea, ca să mă pot dispensa de a o aminti, aici, chiar acum. ... «Va recunoaşte oricine, după cetirea acestui act autentic (se află în Nilles, p. 289 şi urm., în «Unirea Românilor» de Popovici, în «Sate şi preoţi» de Iorga 1858), în care se oglindeşte sufletul josnic a unui om fără demnitate şi fără ruşine, al unui arhiereu uitător de toate datoriile şi jurămintele sale, al unui Român fără simţ de neamul său, că între deosebitele forme de Unire cu biserica Romei, pe care le-au întrebuinţat neamurile ajunse în stăpânirea Austriei, nici una n’a fost aşa de ruşinoasă şi de brutală. Oricâte foloase culturale, mari şi netăgăduite, ar fi adus Unirea, foloase pe cari Atanasie.... nu putea să le înţeleagă şi să le prevadă, declaraţia lui din Aprilie 1701 este desigur cel mai înjositor act public săvârşit până atunci de vreun Vlădică românesc». «Aceste îndatoriri nu se publicară însă niciodată, şi, când la instalaţia lui, în ziua de 25 iunie, mergea ca un Craiu, în cucie aurită, înconjurat de clerici şi nobili catolici în rădvane, întovărtoşit cu cruci şi prapore, de vre-o mie de preoţi, cu cincizeci şi patru de protopopi ai lui în frunte,... «...numai câţiva iniţiaţi ştiau şi înţelegeau că această sgomotoasă petrecere se serbează pe ruina unei vechi organizări bisericeşti şi pe rămăşiţele sfâşiate ale trupului XX—I———MBWMXB