Cuventul, noiembrie 1928 (Anul 4, nr. 1268-1297)
1928-11-26 / nr. 1293
ANUL al IV-îCtt. — No. 12930 REDACTIA Şi""«UM1NISTRAŢIA BUCUREŞTI, Str. SĂRINDAR No. 4 BUCURESTI TlFFnr. l 378 10 ADMINISTRATA TELEFON: I 378/ 9 redaCTIA Director politic: "| TITUS ENACOVICIDirector: C. 60N0UPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂȚII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER și S. BERGER fstr. Eug Carada (fost Karagheorguievici 9), glolefon 30/84, 3 lei Dacă aş fi Mihalache Dragomirescu — ferească’l Domnul, şi pe cine mi-o fi mai duşmani — un an de la moartea lui Ion Brittiaru are da prilej unei conversaţii între răposaţi, aşa cum le orândueşte eminentul stuholog de la Casa Şcoalelor, Societatea scriitorilor şi alte Jocuri unde se masacrează literatura românească. Drept este, că ar avea ce spune defunctul Dictator, asupra celor petrecute într’un an de zile, în fosta gubernie a Brătienilor... S’a întâmplat tot ce Ion al II-lea credea cu neputinţă. Factorul constituţional încetând d’a mai pare un simplu factor poştal, însărcinat cu predarea la adresă a edictelor liberale. Guvernul întocmit de el, Ion, şi lăsat moştenire fratelui Vintilă, înlocuit după sistemul brevetat de către liberali — numai împotriva adversarilor. Succesiunea hotărîtă tocmai în contra voinţei şi intereselor partidului liberal. Şeful acestui partid, Vintilă Brătianu, înaintea căruia nici chiar el, Ion, n’avea adese ori putere, rămas pe drumuri fără să-şi fi încheiat împrumutul lui, stabilizarea lui, «investiţiile» lui, budgetul lui, «operas Itt*._ Şi un guvern Maniu, un guvern al partidului naţional-ţărănesc, unic şi fără tutelă, dizolvând prin decret la Monitor un parlament liberal, care n’a avut parte de cât de o singură sesiune ordinară!.. Noroc pentru morţi — or ce ar spune d. Mihalache Dragomirescu şi diverşii spiritişti,—că nu mai ştiu nimic despre ce se întâmplă pe pământ în urma lor. O nemurire spirituală în contact continuu cu viaţa trupeşte părăsită, ce neurastenie incurabilă pentru nefericiţii răposaţi ! Dar dacă revoluţia franceză s’ar fi petrecut şi fără Jean-Jaques- Rousseau,precum toţi actualii filosofi de la Geneva nu au să proată împedica războaele). —. tot astfel revoluţia paşnică din România s’ar fi produs şi dacă Ion Brătianu trăia. Ar mai fi avut, poate, oarecare întârziere, însă asta nu risca decât să-i agraveze caracterul.. Fără exagerarea, inconvenentă din punct de vedere istoric şi naţional, pe care miorlăitorii de omagii posthume o aduc memoriei lui Ion al II-lea, cine ar tăgădui că fostul şef al partidului liberal n’a adus înalt servicii ţârei? Şi poate unuldintre cele mai de seamă, va constata mai târziu Istoria nepărţinitoare, a fost la 24 Noembrie 1927. Nu este de dorit nimănui să repete un identic exemplu,—decât cel mult la figurat... Câţi însă ar putea fi capabili de asemenea abnegaţiei Carol Quintul a lăsat două Coroane, ca să se închiză într’o mănăstire. Ce ar fi pentru d. Vintilă Brâtianu să renunţe la prezidaread lor Niculescu-Ritz şi Ionescu- Tramvay, fără obligaţia d’a se ospitaliza într’un locaş special. Dar va continua să fie «şefa, să circule — şi sa vorbească. La Piteşti uitase că este în opoziţie,— şi i-a tras unul din vechile sale discursuri: partidul naţional-ţârănese este în «echivoc» pe chestia dinastică; s’a aliat cu Moscova, ameninţă ordinea în Stat, etc., etc. Ce voiţi!... Mai departe, în acelaş discurs, n’a recunoscut singur, că «zece ani de nebunie nu se vindecă într’o sil» d ’ D. N. Iorga, având totdeauna perspectiva neţărmurită a orizontului istorie, ar zice că niciodată... In schimb alianţa sa cu generalul Averescu nu este destinată nici unei perspective... Cei «două oameni» — literatura electorală totdeauna exagerează — care «se pun la dispoziţia societăţei româneşti». Uită că ore o societate, ca şi natura, are oroare de golit. Desigur, este trist lucru să faci atâta Istorie pentru alţi —■ şi să muţi poţi rezerva măcar o pagină pentru tine. D. Iorga are ceva din Erostrat. Ii trebue numaidecât o anumită faimă, singularizând-o într’un titlu — cel mai străin de toate acele titluri în care omul de ştiinţă îşi putea găsi faima, pe care o şi are. Şi pe care o desconsideră. Cum nu-şi dă seamă, acest cercetător de documente şi de vremuri, că de la prietenul său politic cel mai recent, posteritatea, dacă va avea ceva de reţinut, are să fie numai despre generalul prestigios şi nimic de la primul ministru incapabil? Iar de la dânsul, Iorga, a cărui activitate , mozaic, are multiplele reflexe ale ciucurilor de cristal din condelanbie, Istoria, atât de depărtată de snoavele politice în cinci fraze pe care le scrie pe genuchi, între două conversaţii, pentruNeamul românesc, n’are să păstre de C. GONGOPOL de nici poeziile de care de pe acum nu se mai ştie; nici piesele de teatru care n’au fost ştiute nici când se reprezentau; cu atât mai puţin tribulaţiile publice, care stârnâe mai viu doar în perioadele de aşezare sau de primenire ale guvernelor... Toate astea ca să fie coata prim-ministru — iluzie absurdă ! • Iar în acest timp «avocatul de la Blaj» şi-a pregătit cu răbdare intrarea în istorie. Iată un drum pe care nu se poate umbla decât în linie dreaptă. Revoluţia de care vorbeau mai sus este în mers. Elementele ei se adună. Şi cei care cască ochii ca înaintea unei şarade complicate, vor fi cei dintâi surprinşi de simplitatea deslegărei. Da, fără stare de asediu e linişte, fără censură este reţinere şi ordine fără de jandarmi. Vor fi alegeri fără fraudă şi majorităţi fără teroare. Se va guverna prin Constituţie, şi va fi Domnie, fără ca ea să guverneze... Veţi spune, poate, că această idilă politică mai trebue să şi reuşească... Sunt bune nădejdi din cauza coaliţiei ostile: Vintilă—Iorga—Averescu... Numai în ziua când aceştia vor depune «armele», situaţia noului regim va avea nevoe, poate, de o cuirasă. ———‘OXQ**"1——m Dumineca Astăzi la ora 11 jum. se oficiază in biserica Sf. Neculai Tabacu, slujba de pomenire a lui Titus Enacovici. S’au împlinit şase luni de la moartea lui. Nu a fost desigur un credincios, dar omul acesta de cifre şi de realităţi imediate, ascundea un surprinzător cunoscător a problemelor noastre bisericeşti, pe cari, în anumite direcţiuni, le stăpânea până în amănunţimi de specialist şi de practicant. Crescuse — de copil — în umbra învăţatului nostru teolog Constantin Erbiceanu, într’un mediu de Arhierei şi de Episcopi; şi, de sigur, cea mai dureroasă mustrare pe care am auzit-o din gura lui, privea biserica: nu sunt creştin, pentru că prea am cunoscut de aproape pe popi». Gravă eroare pentru un logician, de sigur; căci nu te îndepărtezi de Dumnezeu, pentru nevrednicia slujitorilor lui, dar explicabilă la un temperament pasional ca cel al lui Enacovici. Căci asta a fost «patronul» nostru: un pasionat al convingerilor lui. Violenţa francă, pusă în slujba unor ţeluri clare, şi curajul trecând peste limitele oricărei prudenţe şi oricărei asigurări a persoanei sale proprii, cu care a intrat în lupta împotriva regimului liberal acum un an, e fără exemplu în presa şi în viaţa publică românească. Doar de Nicu Filipescu dacă ar putea fi apropiat. Era însă mai ascuţit, mai tăios şi — în ordinea ideilor — mai convingător decât acesta. Aşa a isbutit el să facă din «CUVÂNTUL», SINGURA GAZETA CARE SE MÂNDREŞTE A NU FI FĂCUT VREUN SERVICIU PARTIDULUI LIBERAL. Când a închis ochii, acum şase luni, o grozavă prigoană s'a pornit împotriva moştenirii lui, materiale şi politice. Resturile marii lui averi, fruct al unei îndrăzneţe iniţiative creatoare şi a unei neînfrânte hărnicii, înghiţită în cea mai mare parte de jertfele făcute pentru acest ziar, au fost atacate de moştenitori improvizaţi, cu aceeaş violenţă cu care guvernullui Duca se arunca împotriva gazetei noastre. Astăzi, cele două procese sunt în hise, prin isbănda voinţei lui. Nici ruşinoase încercări de şantaj, nici scandaloase siluiri ale legilor, nu au isbutit să schimbe o iotă măcar din ceea ce hotărâse el. Dumnezeu nu i-a îngăduit să vadă prăbuşirea guvernului liberal pe care îl atacase cu o înaltă competentă şi violentă energie. Dar «Cuvântul», trecut printr’o generoasă şi dreaptă înţelegere a voinţei lui, în stăpânirea celor cari îl scriu, prenumără printre titlurile sale de cinste, ca pe cel mai eminent, măn- tria de a fi contribuit, în mijlocul unor indescriptibile vicisitudini, la sugrumarea acestui regim. La slujba de pomenire de astăzi, noi tovarăşii lui de luptă, ne înfăţişăm cu conştiinţa împăcată, am ştiut să-i cinstim amintirea, învingând în numele lui. Fie ca liniştea de conştiinţă a datoriei împlinite să se coboare asupra tuturor celor cărora le-a stat alături. Nae Ionescu Trei zile după apariţia manifestului liberal către ţară — scris de d-l Duca — şi în care se reclama ca un merit capital al trecutei guvernări liberale faptul că chestia constituţională ar fi fost definitiv închisă, d-1 Vintilă Brăilun a găsit cu cale să redeschidă personal chestiunea în discursul de la Piteşti. Pentru că faptul are o deosebită importanţă, vom reproduce după «Viitorul» No. 6233 pasagiul cu pricina, aşa cum a fost înregistrat după notele stenografiei. D. Vintilă Brătianu vorbeşte «Să nu uităm — a declarat d.Brătianu — că avi e la guvern un partid care în momentul crimei constituţionale provocată de moartea alegelui Ferdinand, fără nici o grijă, specula chestia constituţională, stând într’o politică echivocă. Al, Maniu înţelegea atunci, că el concepe regimul monarhic ca un regim care se poate schimba oricând vrea poporul. ANCHETE POLITICE III Discursul d-lui Vintilă Brătianu finut la Piteşti este viu comentat în tară şi străinătate gJccc a redeschis d. i Brunam chestia coosaiulienalä «Fe mine nu mă încântă nîştis se află în echivoc vorbele ademenitoare ee î constitufional, ci şi He* le spune acum pentru mi- a genţa. ne şi colegii mei. «Nu am văzut în această, privinţă nici o declaraţie, prin care să înfiereze a Ventura Prinţului de ieri şi să arate că au rupt legăturile cu dânsul. «Iată ce mă îngrijeşte». Ce ascund vorbele ? Declaraţiile d-nul Vintilă Brătianu, cu toate întortocherile de stil inerente felului sale de a cugeta, rămân categorice . D-l Vintilă Brătianu consideră chestia dinastică închisă, dar numai pentru d-sa şi o consideră deschisă — sau mai bine zis o des - chide d-sa — pentru naţional-ţărănişti. Ceea ce agravează aceste declaraţii este faptul că ele urmează de aproape un act de supremă încredere săvârşit de Regenţă faţă de partidul naţional-ţărănesc însărcinarea d-lui Maniu cu formarea guvernului. Concluzia se intţiune de la sine. Nu numai naţional*fără* Iar eSm Vintilă Brătianu cu declaraţiile dela Piteşti, ASTA a vrut să spună. Ori, când un şef de partid şi fost şef de guvern acuză Regenţa că, de acord cu guvernul actual, s’ar menţine într’un echivoc constituţional, nu este de mirare că, în ţară, dar mai ales în străinătate, unde toate ziarele s’au grăbit să releveze declaraţiile cu pricina, faptul este viu comentat. Nedumerirea în stăinătate este cu atât mai mare, cu cât nu este nici o lună de când d. Vintilă Brătianu, personal, a scris şi publicat în Franţa o sumă de articole în care repeta mereu că chestia constituţională ar fi fost definitiv închisă. Ce ascunde acest joc al d-lui Vintilă Brătianu, vom încerca să lămurim fără întârziere. REVIZUIRI DEZOLATE Partidul naţional-liberal a comemorat împlinirea unui an dela moartea celui de-al doilea Brătianu. România Mare nu s’a asociat la această solemnitate. Cu ani în urmă, ea întrerupsese orice contact cu acest bărbat d stat şi dispariţiunea sa aproape fulgerătoare a socotit-o drept o catastrofă particulară, o nenorocire întâmplată unui străin. Nici un cadavru n’a fost luat singur ca acel al lui Ion Briltianu sub cupola Atheneului. Ne aducem aminte catafalcul scund în lumina glacială de Noembrie, cele patru sfeșnice sărace cu lumânări aprinse, capul acela cărunt cu gâtul înfofolit în cârpe cu creozot, bietul gât jugănit de d-nul Angelescu (totdeauna tiranii şi-au încredinţat ultimele şanse de salvare în mâinele curuncilor de casă) — tricolorul trecut pe sub coapsele rigide (sărmanul stindard naţional slujea de la o vreme doar drept giulgiu)— şi cele cinei penibile garoafe roşii asvârlite pe piept şi cari se răsuceau într’o agonie somptuoasă prin trecutele marelui cordon al Stelei României. A trecut de-abia un an dela moartea lui Ion Brătianu şi opera sa e la pământ. Doctrina sa politică s’a spulberat în toate vânturile în ziua de 3 Noembrie, normele în care-şi închipuia că a turnat pentru un secol de aci înainte întreaga viaţă de stat a României întregite s’au spart în cioburi ca nişte tipare de lut, partidul politic pe care-l organizase după statute poliţiste şi pe care-l substituisi naţiunii, după cum pe sine şi familia sa se substituise dinastiei străine, s’a fărâmiţat în zeci de facţiuni de rebeli şi de partizani cari se sfâşie între ei — locotenenţi ai lui Alexandru, cari-şi dispută cu o ferocitate de şacali situaţiile şi preponderenţa. Pricina? La baza edificiului Itomfiniei-Noni, Ion Brătianu n’a zidit o ideie morală. De-a doua zi după evacuarea teritoriului naţional de inamic, a îndepărtat cu violenţă colectivitatea românească dela opera de consolidare externă şi internă. La conferinţa de pace dela Versailles s’a prezintat singur. La spatele său nu era imensul şi totalul consens al sentimentului naţional, care dă autoritate revendicărilor înşirate în tratate şi dărueşte protestelor o resonanţă jupiteriana. Ce-a urmat în politica externă, dealungul a zece ani de reluare de relaţiuni cu aliaţi şi foşti inamici, n’a fost o apropiere treptată între popoare, precedată de pipăiri şi sondări reciproce, de revizuiri a sentimentalităţilor şi de canalizare metodică a animozităţilor spre o firească normalizare de raporturi — ci o succesiune de poze şi de atitudini personale, de mutre surâzătoare imediat urmate de burzuluiri nemotivate, de rancune intime cultivate cu tenacitate. Fiindcă Germania, împotriva conjecturilor sale puerile, atacase România unică, deşi... nu-i declarase războiu, Ion Brătianu a socotit-o până în ziua morţi sale drept un inamic detestat şi a ordonat fratelui său să trântească uşa în nasul d-lui Deraburg, când acesta a venit să tranşeze litigiile pendinte pe nişte baze pe cari azi le regretăm cumplit Fiindcă nu i-a placat mutra lui ,Mussolini, a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a înstrăina de la noi simpatia «aventurierului» italian. In ordinea internă, arbitrariul şi bunul plac au înlocuit Legea. A instalat deasupra naţiunii Dictatura, sprijinit pe o gardă de generali pretorieni, pe câteva regimente de jandarmi, pe un aparat poliţist şi o organizaţie de spionaj de o amploare şi o virulenţă necunoscută poporului nostru de tradiţie şi disciplină latine , pe stare de asediu şi pe cenzură. Şi pe o bandă de oameni de casă şi de cununci de bodnar, a căror venalitate, conrupţie şi imoralitate le ştia şi totuşi le tolera. Ca ministru de interne a tolerat sinistra panama a paşapoartelor şi n'a trimes la puşcărie pe ucigaşii emigranţilor de la Long Island, după cum în calitate de ministru de războiu în timpul neutralităţii a tolerat tripotagiile şi delapidările generalului Iliescu, cari au desfiinţat vechiul regat în şease luni de zile , pentru ca după Turtucaia să-l ia în braţe şi să-l aşeze la loc de frunte în partid şi în parlament. «Cu cât mai compromişi, cu atât mai credincioşi !» Aceasta a fost lozinca potrivit căreia Ion Brătianu îşi recruta şi păstra partizanii. Pe Ardeleni îi detesta. Splendidul trecut secular de revoluţiune şi de lupte civice a fraţilor noştri îi inspira o tenace oroare. Şi duelul său cu Iuliu Maniu a fost spectacolul cel mai tragic al vieţei publice româneşti de după războiu. Era înfrânt dinainte de a se pogorî la zeii subterani. «Scopul scuză mijloacele» Aceasta maximă sângeroasă a lui Machiavel a fost crezul său politic şi ultima raţiune a acţiunilor sale. Este un imperativ negativ, care să justifice nimicirea implacabilă a unor adversari utilizând arme egal de imorale — Cesar Borgian a invocat cu amploare. Dar pentru construirea unui stat nou pentru înfrăţirea Indissoluble a milioane de suflete regăsite după aşteptări de o mie de ani, era nevoie de o formulă constructivă şi de lin decalog moral pe cari Ion Brătianu n’a ştiut să ie descopere nie! în tradiţia sa de familie, nci în doctrina sa politică, nici în inima sa de om, AlexaíEsIr&i ÜBE*í|essM Cronica muzicală de G. BREAZUL impresariatul, mişcarea muzicală şi producţia muzicală autohtonă. Corul cazacilor de a Don.Ysang Tapales şi Sullivan la Operă - •*—coîfcep Concertele din urmă, asupra cărora ne-am oprit în această rubrică, nu ar fi fost posibile fără considerabile riscuri băneşti la care s-au expus cele două firme de impresariat mai importante: Jean Feder şi Mozart. Se cuvine să însemnăm şi să încurajem această bună dispoziţie pe care casele de comerţ muzical amintite o arată impresariatului. Când orice întreprindere de natură comercială, şi în direcţiunea impresariatului, determinant este tot profitul material. Şi desigur, oricât am considera educaţiunea muzicală ca principiu hotârâtor în tot ceiace este mişcare muzicală românească, faptul muzical nu poate fi smuls posibilităţilor de a fi considerat, fie sub răpăitul cultural general, fie sub cel strict estetic sau cel al ştiinţei artei, fie social, etc., după cum faptul muzical nu poate fi desfăcut de factorul economic, material şi comercial care ia parte la realizarea lui. Factorul economic este atât de important în organizarea unui concert public, încât nu este exagerat să susţinem că, de fapt, nici educaţiunea muzicală, nici tendinţa afirmării unei personalităţi artistice, nici propaganda unui anumit repertoriu, nici unul din aceşti factori nu poate fi atât de preponderent, în general vorbind, ca facto- rara I I rul material. Cel puţin acestea sunt împrejurările la noi, în afară de cazurile foarte rare ale artiştilor desinteresaţi de producţia materială a concertelor ce organizează. Dar aceasta însemnează că agenţiile de concert au un rol covârşitor în viaţa muzicală, rol analog pe planul economic, în oarecare măsură cu rolul negustorului în traficarea bunurilor. Impresarul poate contribui la desvoltarea gustului ca şi la conruperea lui. Impresarul, intervenind între artistul producător şi publicul consumator, este ipso facto regulator a mişcării muzicale. El nu va angaja decât artistul care are şanse de a fi în capriciosul gust al publicului De asemenea, nu va îngădui angajatului decât repertoriul de care este interesat auditorul. Prin urmare, prin definiţie, negustorul de concerte nu va cunoaşte alt criteriu decât gustul, destul de discutabil al publicului. Va să zică, atât creaţiunea muzicală cât şi reproduicţiunea (interpretarea) stau direct şi covârşitor sub influenţa agenţiei de concerte. Ca şi educaţiunea muzicală. Bineînţeles, nu vorbim aci de calitatea artistică a concertelor organizate estimp de agenţiile sus amintite, ci de rolul hotărâtor ce revine impresariatului în cultura muzicală. Anul trecut puneam în fruntea uneia din cronicile noastre duminicale îngrijorătoarea întrebare: «Unde ne sunt soliştii?» Cu mai adâncă îngrijorare ne întrebăm: Unde sunt compoziţiile româneşti în programele concertelor susţinute cu subvenţii sau încurajate, cu înlesniri fiscale de către stat? Nimeni nu se poate împotrivi tendinţei impresarului de a-şi face comerţul său. Şi unei măsuri prohibitive nu avem intenţia să sugerăm aci. Vrem numai să trezim interes pentru soluţionarea unei probleme, care devine centrală, în viaţa noastră muzicală, problema producţiunei muzicale autohtone în activitatea impresariatului. Arta şi artiştii români trebuesc protejaţi. Lăsaţi în prada liberei concurenţe cu arta şi artiştii streini, nu aceştia vor fi învinşii. Nici impresariatul n’are cum risca e drept, întreprinderi ce se pot înscrie din capul locului la rubrica pierderii. Că el nu este vorba numai de valoarea absolută a productului artistic românesc, ce de multe ori ar putea fi situată la un grad mai înalt decât cea streină, ei de o serie întreagă de condiţiuni psihologice ale masei, care sunt hotârâtoare în atracţiunea către productul strein. Şi apoi,, dacă pentru încurajarea industriei naţionale, avem atâtea legi protectoare, nu este o datorie a statului cultural ca să avizeze la măsuri pentru protejarea şi stimularea producţiei artistice naţionale. Creatorul şi interpretul român trebue pus în stare de a-şi valorifica produsul artistic. Fireşte, nu înlăturând producţia artistică streină, ei sprijinind pe cea română, fie prin înlesniri acordate direct artistului, fie prin măsuri de încurajare a impresariatului pus în serviciul afirmării elementelor române. Impresariatul muzical nu este (Citiţi continuarea în pagina ll-a). Luni 26 Noembries 1026 Triste fiintr’un tot Cetitorul cunoaşte din frumosul foileton al d-lui Mihail Sebastian întâmplarea cu neadmiterea d-şoarei Otilia Cazimir printre membrii Societăţii Scriitorilor Români. N’ar fi fost calităţile, întru totul remarcabile ale acelor rânduri de îndreptăţită critică, de judicioasă desbatere, de reţinută revoltă, aşi fi voit să fiu autorul acelui articol, până într’atâta chestiunea era epuizată şi până într’atâta răspundea el gândurilor şi amărăciunilor pe care trista surpriză de Dumineca trecută le-a abătut în sufletele noastre. Rezervelor formulate în amintitul articol nu văd ce s’ar mai putea adăoga. Dar d. Mihail Sebastian avea un mare avantaj, scriind așa cum a scris. D-sa nu este încă membru al S. S. Il-ului, de aceea a pus cu atâta dezinteresare mâna pe condeiu și a spus lucrurilor pe numele lor cel adevărat. Pentru noi însă, pe cari vârsta în primul rând ne-a strecurat, prin destule furci caudine, de altminteri, în rândurile destul de îngroşate ale societăţii scriitorilor, pentru noi, oare n’am pierdut, în ciuda tuturor metehnelor legate de viciul originar al colectivităţilor fondate pe bază de primă ocupaţie n’am pierdut încă nădejdea într’un viitor purificat al acestei asociaţii, eu întâiul şi ultimul ei rost, profesio,nai, pentru noi chestiunea prezintă un caracter mai gingaş. Inadvertenţa votului — se poate, oare,, numi şi altminteri? — impunea o reacţie. Ea era în aşa de flagrantă contradicţie cu însăşi raţiunea de a fi a unei societăţi de scriitori, încât o atitudine de împotrivire trebuia luată. Dar votul, oricât de secret se resfrângea asupra totalităţii membrilor ei, asupra seriozităţii fiinţei ei actuale, asupra destinelor ei în viitor. Cu ce drept, se poate spune, pretinde această asociaţie profesională să reprezinte interesele şi să formuleze revendicările breslei scriitoriceşti când ea nu este fixată nici măcar asupra noţiunii de breslaş al scrisului, când nu ştie, până la această oră, că d-şoara Otilia Cazimir este o scriitoare profesionistă, că era un drept al ei, nu numai să ceară, dar şi să fie primită în rândurile suprasaturate de scriitorime ale societăţii, după cum, în atâtea rânduri, având să judece opere ce i se prezintau la premiere, S. S. R.-ul a dovedit, cu adunarea ei generală, că se conduce de criterii de altă natură, decât literare. Ar fi fost uşor pentru noi care am crezut altfel şi care nu ne-am fi aşteptat la suplimentul acesta de incomprehensiune a adunării generale, să aruncăm vina asupra-i, să ne scuturăm de oprobiul inevitabil, să ne spălăm mâinile. Pata neagră nu stătut mai puţin şi asupra noastră şi asupra bunului nume, al societăţii, pe care avem îndatorirea să-l privim şi să-l consolidăm. Iată pentru ce am nădăjduit să treacă neobservată în delicateţa gravă şi deplasată a votului de Duminecă. Era în joc prestigiul colectivităţii, prestigiul fiecăruia dintre noi. Astăzi când lucrurile au devenit de domeniul public, pudicţia şi discreţia gregară nu mai au nici un rost. Trebue să acordăm faptului toată semnificaţia şi să ne desesizăm public de practica unor atitudini care sapă la chiar temelia organizaţiei noastre de breaslă. Şi încă nu e de ajuns. In scris, în presă, în adunări generale, în şedinţe de comitet, trebue reluat iarăşi şi iarăşi penibilul incident, interpretat şi adâncit pentru ca astfel de ciudăţenii să nu se mai repete şi pentru ca amorfa aglomerare a adunării generale să fie Insistent invitată să se cunoască pe sine însăşi, în nădejdea că va cunoaşte şi pe alţii, afară de dânsa. Perpessicsess —---------00---------- Oficiosul ţiganilor, ziarul «Viitorul» se miră foarte mult de concursul aproape unanim pe care presa română l’a acordat partidului naţional ţărănesc, şi la a cărui ascensiune în fruntea trebilor publice a contribuit într’o măsură atât de eficace. Mirare încropită într’un regret evident. Ce n’ar fi dat ţiganii să aibă şi ei o asemenea presa? E drept însă că au dat, câţiva au încasat, dar a dom zi, în locul imnului de proslăvire se pomeneau cu o Înjurătură de la bojoc*. Adevărata presă insă, cea curată şi cutezătoare, i-a isbit în moalele capului şi de zi, fără cruţare. Să pronezi în faţa opiniei publice demenţa lui Vintilă Brătianu, jegul dictatorial al fanariotului Dukas, sporturile lui Victor Antonescu, prostia-rului Angelescu, sardelele de butoi ala lui Niculescu- Ritz, bisericele de caş ale lui Berceanu, tripotagiile lui Tancred Constaninescu şi perimetrele lui Cândeşti . Ei nu, prea nntri Mortificări ar fi fost să se ceară presei româneştii... E o muncă, silnică şi zilnică pe care o fac cei de la «Viitorul» şi numai sufletul lor ştie cu ce entuziasm şi cu ce convingere. Grozav de frumos i-ar fi stat presei să ia foc în gură pentru tâlharii stării de asediu şi patronii cufurriţi ai cenzurii, devenind complir fron cea stigmatizată în amintirea generaţiilor viitoare a uzurpatorilor, teroriştilor, sugrumătorilor conştiinţei naţionalei... Acuzaţiunea monitorului ţigănesc — anume că în toate împrejurările «mari» e vorba de împrumutul pe care halapachoşii se sileau să-l excrocheze de la străinătate — prea a avut o acţiune dizolvantă, o revendicăm cu mândrie şi declarăm cu mâna pe inimi că oricând o vom lua de-acala. Da, am dissolvat şi comisioanele emisarilor lui Vintilă, au dissolvat guvernul liberal, azi dissolvăm partidul pre-istoric al ţiganilor... Neam consacrat acestei opere negative, subversive şi anti-naţionale (liberale) cu o pasiune ale cărei manifestări nocive ţiganii o vor mai simţi încă până la complecta lor spulberare din viaţa publică românească. Cât priveşte geniala observaţîune că noi am compromis şi compromitem pe d. Maniu, ce n’ar face bietul Vintilă să-l compromitem şi pe el!.. Ar fi în stare ele orice sacrificiu, ar fi capabil să se spele pe picioare in fiecare lună! Ce V ar compromite într’adevăr pe şeful guvernului, ar fi aşa — ca un mic certificat de cuminţenie politică eliberat de Arţăreanu ori de Dukas. Au strecurat cam aşa cei«* în «Viitorul» acum vreo lună. Şi ne-am cutremurat de o negrăită oroare. Dar cum, certificatul coincida în în chip bizar cu anumite sondagii timide şi tentative şchioape de apropiere, de-a doua şi oficiosul ţigănesc şi-a reluat lălăiala cu Moscova, cu comuniştii, cu interesele superioare ale statului, cu Plevna şi cu prescurile rămase de la ultimul parastas de la Florica. Şi presa subversivă s’a liniştit, spre cea mai mare nefericire a României-Mari, Cadet Roussel