Cuventul, februarie 1929 (Anul 5, nr. 1358-1385)
1929-02-01 / nr. 1358
ANUL al V-lea. — No. 1353, REDACŢIA Sl rtll/VilMblKA |lA BUCUREŞTI, Str. SARINDAR No. 4 BUCUREŞTI TPIFFON I 378,10 ADMINISTRAŢIA TtLtrUM t 37g 9 REDAC11A Director politic : TITUS LNACOVICI Director U. GIIGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv 1 SOCIEIApi GENERAU de PUBLICITATE CAROL SCHULDER $ S. BERGER Str. Eug. Carada Host Karagheorghevici 9), telefon 311;14, 0 PAGINI 3 LEI Vineri 1 Februarie 1929 IIII de C. GONGOPOL ., Ultima zi a desbatereiAdresei în Cameră a făcut să se repete făgăduelile de «răfuială» nu atât dogmatică pe cât politică dintre partidul liberal şi cel naţional- Ţărănist. D. I. G. Duca a confirmat intenţiunea liberalilor de a lua chiar iniţiativa acestei explicaţiuni retrospective, căci controversa angajează un trecut, despre care nu se poate spune, că ar provoca interesul palpintant al prezentului. In adevăr, este de revizuit istoria specială croită de către partidul liberal pentru uzul metafisieei sale politice, şi pe care ţine cu or ce chip s’o transforme intr’un manual autorizat pentru cultura generaţiilor viitoare. Potrivit acestui «op» utilizat şi în diverse calendare ilustrate ale partidului, d-nul Costinescu, fostul primar al Bucureştilor, ’şi-a îngăduit incongruitatea să aşeze pe un bulevard public o placă de marmoră înregistrând pe «Ion C. Brătianu întemeitorul Românie independente şi Ion I. G. Brătianu făuritorul României Mari», adică un grosolan atentat la cel mai elementar simţ de solidară demnitate naţională, precum şi o gravă schimonosire a adevărului istoric. In virtutea aceleaşi legende în care familia Brătianu nu se va sfii să-şi înghesuiască şi ultimile spirte ale unei roţi care a încetat de a ma fi a norocului, declaraţia de la discuţia Adresei a partidului liberal, afirmă că acesta «a înscris la activul său întregirea nealinului», ca şi cum ar fi verba de firmă comercială, o cointeresaresau un alt «Eldorado» liberal . Gr. Ionian, ministrul Justiţiei, a relevat, în treacăt, acest îndrăzneţ branconat în domeniul [istoriei apropiate, manifestare firească în apucaturile constante ale unui partid, care prin acapararea datelor naţionale a urmărit şi -.sulemenirea altor acaparări mai certe şi mai profitabile... ! Desigur, restabilirea desinteresată a adevărului este o necesitate şi istorică şi politică. Şi dacă această operă nu poate avea astăzi perspectiva trebuincioasă uneijudecăţi nepărtinitoare, «răfuiala» va fi în măsură să ofere un material preţios cronicarului de mai târziu Dar pentru folosul palpabil al naţiei de azi şi de mâine, o altă înfruntare, între cele două partide, naţional-ţărănesc şi liberal, înfăţişează un viu interes imediat. Este vorba de noua legiuire economică pe tărâmul căreia se va da, dacă se va da, adevărata bă- tUiUe. l ară îndoială că și în numele fd-lui Vintilă Brătianu, absent de la Cameră dar bătăios în «sfaturile» parlamentarilor liberali, d. Duca a repetat și deunăzi, replicând d-lui Grigore Iunian, că partidul liberal este gata să răspundă afirmativ propunerea de «conlucrare» pentru binele comun din .Mesaj, fireşte, câteva «dacă» esenţiale corectează această bună dispoziţie.«Concursul partidului liberal» rămâne condiţionat de angajarea guvernului Maniu pe drumurile desfundate ale «continuităţei». Cine poate tăgădui că, in principiu, guvernările, spre a fi rodnice, nu trebue să păstreze deja ,una la alta anume verigi, oare să ,nu stânjenească perfecţionarea înfăptuirilor dar să le asigure stabilizarea ? ! Continuitatea «usque ad finem» independentă de rezultatele obţinute este, în schimb, o prostie. De acea a avut dreptate ministrul justiţiei, atrăgând atenţiunea partidului liberal, că regimul actual este fără «contract». Locotenenţa averescană de la 1926 erau lanţurile unui asemenea «contract». D. Vintilă Brătiannu îi impusese servitudinea acelei continuităţi dezastruoase, care adus ţara la povârnişul catastrofei. Or, politica fostului dictator economic astfel şi-a lămurit consecinţele, încât prin definiţie îndreptarea trebue căutată în orientările contrare... In mod elementar se deduce incompatibilitatea unei «conlucrări» liberale la reformele guvernului, dacă paranoiamul vătămător al ,’d-lui Vintilă Brătianu urmează a .'idiota atitudinea partidului. O asemenea conlucrare este însă numai decât necesară . Materialmente, nu. Guvernul Iuliu Maniu este deslegat de interdependenţa legislativă a creaţiunilor de partid. Aci însă se găseşte şi punctul nevralgic al întregei probleme. Dacă o concepţie sau o doctrină trebueşte înlăturată din cauza justei experimentări a nefericitelor ei roade, cele chemate a le înlocuiau să se ferească în principal de virusul primitiv, care infestase pe acele dinainte. D. Vintilă Brătianu n’a fost doar un lunatec, bâjbâind Într’o cameră întunecoasă în jurul comutatorului electric, pe care să’l știe unde se află, dar de care să nu vroiască a se servi, dar mai mult un îndâratnic halucinat de o operă de partid, pe care a crezut-o posibilă, fără să întrezărească ruina formidabilă ce despica în jurul ei. Dacă ar fi deci chestie de acomodarea unei alte opere, cu presumţiuni mult mai favorabile, dar tot de partid,cointeresat şi altfel decât moralmente în reuşita ei, desigur, ar fi necesară şi utilizarea dărâmăturilor liberale pentru închegarea unei realizări solidară. Căci altcum e îndoelnică asigurarea acelei stabilităţi, care în ordinea economică şi financiară constitue o dogmă. Alt guvern de partid s’ar socoti autorizat să aibă şi el dreptul la o «operă» economică, şi instalarea lui Sisif la conducerea permanentă a unui asemenea sistem ar echivala cu cel mai tragic dintre falimente. Legiferarea regimului naţionalţărănist fiind şi în ordinea economică şi financiară cea ce a început prin a fi în latura politică, adică aşezarea interesului general şi permanent al naţiei la temelia operei lui constructive, — poate să-şi asocieze toate conlucrările desinteresate, şi va fi liberă să se lipsească de colaborarea calculată. Şi pr care ar fi opoziţia ce ar întâmpina-o, ce va întemeia va rămâne, ca oriee creaţiune,de cinste, desinteresare şi bine solidar. ---------OOOXXXOOO--------- Cu prilejul unui discurs D. Chivorcuman a încheiat de pe banca ministerială, discuţia la Mesaj. Şi deşi nu suntem nişte pasionaţi ai pompelor parlamentare şi constituţionale, cari de obiceiu ascund atâtea nemernice publice şi atâtea meschinării personale, de rândul acesta am gustat cu o certă voluptate solemnitatea momentului, fiindcă ştiam ce conştiinţă probă, ce intelectualitate rafinată imprimau demonstraţiunii de la Cameră un prestigiu indiscutabil. D. Iunian a fost un tânăr liberal, entuziast şi idealist, care a părăsit gaşca profitorilor în zilele cele mai tragice pentru ea, acele ale retragerei de la Iaşi. A fost un moment acut şi patetic, de revizuiri de conştiinţe pentru foarte mulţi. Dar foarte puţini au avut vârtoşia morală ca pe deasupra tuturor sfâşierilor să mai adauge una în plus — acea a unor convingeri personale şi preferinţe sentimentale care trebuiau abandonate în debandada generală ca încă un bagaj de refugiat. Cum şi mai puţini au fost în stare să descopere în noianul de opinii contradictorii, de tendinţe obscure, de curente embrionare, direcţia cea sigură şi obiectivul spre care urma să se îndrepte sentimentul public. D. Iunian a abandonat partidul naţional-liberal şi a întemeiat, împreună cu George Diamandy, partidul muncii. Mi-aduc aminte cum fiecare mişcare îi era urmărită de poliţia politică a lui Ion Brătianu. Agenţi secreţi îl urmăreau pe stradă, prin redacţii, la restaurant, iar casa în care se ţineau adunările tinerei înjghebări, era înconjurată cu adevărate cordoane militare. Acolo, în plină teroare se zămislea un ideal de libertate şi pe un imens morman de ruine se asvârleau temeliile unei politici noul, linei morale noui. Iar când partidul muncii s’a disvolvat, d. Grigore Iunian a luat cu sine materialul adunat de-a lungul atâtor seri de discuţie înfrigurată. Va sistematizat şi l'a amplificat, potrivit unei logice politice impecabile. Întâlnirea sa cu învăţătorul Ion Mihalache, ţâşnind fumegând şi vibrant de toate imperativele sociale şi naţionale, din tranşeele de la Mărăşeşti, a fost un moment istoric în viaţa publică a neamului românesc. De atunci, d. Grigore Iunian este Eminenţa cenuşie a democraţiei triumfătoare. Este, din umbra voită în care se complace, inspiratorul, animatorul, sfătuitorul. Acţiunea sa n’are nimic ocult, în înţelesul pe care acest cuvânt îl are îndeobşte la noi. Dar e învăluită în nu ştiu ce mister salutar, în nu ştiu ce discreţiune adorabilă. Iar când iese la lumină, în pâlpâirea fulgurantă a primului plan, radiaţiunea sa lăuntrică prelungeşte sărbătoarea până la marginile orizontului. AlexandruCriţescu ------C IXXXII0----- D. Vintilă Brătianu a învins! Evident, e vorba de o victorie în partidul liberal, unde d. Daca i-a creat o situaţie ce face pe liberali să se întrebe nu numai cine va fi şef, — dar este. Intr’adevăr, se anunţa că partidul liberal va întreprinde o campanie contra guvernului întemeiată pe modificarea legislaţiei economice. A Anunţat-o şi d. Duca, în Cameră, cu prilejul replicei ce-a dat execuţiei la care a supus d. Iunian, la Adresă, partidul liberal. D. Vintilă Brătianu şi d. Madgearu Nu e vorba de sentimentele ce-şi poartă, cunoscute. Ci e vorba de atitudinea d-l. Vintilă Brătianu ca autor al legislaţiei economice, faţă de d. Madgearu exponentul politicei economice a guvernului Maniu, ca adversar ireductibil al acelei legislaţii şi după cum se vede, ca dărâmător al ei. Când Mesagiul a anunţat modificarea legislaţiei economice vintilisto-tancrediene, d. Vintilă Brătianu, faţă de satisfacţia chiar a partidului liberal, părea resemnat. Partidul liberal e ameninţat... A fost însă destul ca d. Tancred Constantinescu să-l viziteze de câteva ori şi să-i arate, în cifrele Băncii Româneşti, ce însemnează modificarea legislaţiei lor comune, pentru ca d. Vintilă Brătianu să-şi dea seama ca partidul liberal e ameninţat în organele sale esenţiale şi că deci... Ţara e jefuită de d. Madgearu. . Şi, ca prin farmec, d. Vintilă Brătianu a redevenit şef, dârz, intransigent; şi-a mobilizat stat-majorul economico-financiar , şi-a bătut din picior d-lui Duca : «partidul e ameninţat, începem campania contra guvernului». D. Duca a trebuit să se supună. O campanie nesinceră şi cu dedesuptul. Aşadar, partidul liberal va începe o campanie. Cum însă d. Vintilă Brătianu ştie că acum, timp de o lună şi mai bine guvernul va fi ocupat cu stabilizarea, pleacă la odihnă şi după forţe noui. Intre timp, însuşi d. Duca, împreună cu d. Tancred Constantinescu, Gheorghiu, Slăvescu şi ceilalţi «economişti» vor pregăti campania. Dar partidul liberal nu e entuziast de această campanie, care nu e a lui, a păturilor largi, ci a d-lui Vintilă Brătianu, ca vizionar, şi a celorlalţi ca profitori. Pe de oparte. Iar pe de alta, e minată, politiceşte, de d. Duca, ale cărui scopuri le serveşte, prin reasociarea dlui Vintilă Brătianu cu Tancred Constantinescu & Comp. şi prin, eşecul lamentabil al campaniei. D. Madgearu va repurta deci victorie uşoară. ANCHETE POLITICE Tot d. Vintilă Brătianu e şef! legile economice ale d-lii Madgearu şi partidei liberal O campanie nesinceră şi cu substraturi politice ! D. VINTILĂ BRATIANU D. VIRGIL MADGEARU FRONDA Intempestiva intervenţie a ministerului de instrucţie împotriva Teatrului Naţional a provocat o mişcare ce tinde să ia întorsături pe litice. Tensiunea este în orice caz de aşa natură şi însemnătatea instituţiilor astăzi în conflict de asemenea grad, încât, după impresia mea, numai o intervenţie a primului ministru poate găsi şi impune, o soluţie apropiată gravităţii împrejurărilor. Aşa cum stau lucrurile, este absolut deplasat să se mai discute dacă ministerul de instrucţie are dreptul să declare ca morale sau imorale piesele din repertoriul Teatrului Naţional. De altfel însuş comunicatul ministerului îşi interzice această operaţie, în crup explicit, îndreptăţirea comunicatului trebue deci căutată în altă parte. Unde ? Socotind acest act ca pornind din sincera dorinţă a ministerului de a controla educaţia morală a copiilor în afară de şcoală, — primul aspect al chestiunii comunicatului e favorabil celor de la ministerul învăţământului. Se poate spune, în adevăr, că, de îndată ce copilul stă sub regimul patronagiului, ministerul are dreptul să stabilească un «index» de ceea ce poate ceti şi vedea un copil de şcoală. Principial — exact. Dar în fapt în fapt o asemenea măsură este Inoperantă. Ea s’ar raporta la problema mai generală a educaţiei copilului în afară de şcoală. Revine această educaţie ministerului ? Evident, nu! Pentru că ministerul nu poate exercita un control sistematic şi umplet asupra vieţii copilului în afara orelor de clasă; şi atunci, e recomandabil ca autoritatea şcolară să se amestece într’un domeniu pe care nu-l poate stăpâni şi în care nu poate lua decât incidental măsuri fragmentare ? Elementare contact cu problemele pedagogice arată că nu. In chip normal acest domeniu rămâne părinţilor, cu cari — evident — autoritatea şcolară poate colabora, dar cărora le rămâne adevărata iniţiativă. Prin urmare, pedagogîceşte, ministerul s’a grăbit atacând o problemă a cărei rezolvare nu îi incumbă şi îl scapă. Asta e sigur. Ceea ce apare însă ca mai puţin sigur şi mai puţin clar este substratul din care porneşte comunicatul ministerului. Proces de intenţii nu se poate face nimănui, şi cu atât mai puţin ministrului actual al instrucţiei. Nu e totuş mai puţin adevărat că rezultatele obţinute prin amintita circulară sunt din cele mai stranii, şi ele depăşesc cadrul activităţii pedagogice. Rezultate de aşa natură, încât ele ar putea arunca o lămurire asupra întregului problem. Mai întâi, e cel puţin strania că ministerul a crezut de datoria sa să iasă cu comunicatul în public. Măsura privea direcţiunea diverselor şcoli din Capitală, şi nimic nu pleda pentru desbaterea chestiunii «coram populo». De o indiscreţie a presei nu se poate vorbi date fiind împrejurările în care s’au petrecut lucrurile. In al doilea rând, referatu directorului general al învăţământului secundar precum şi rezoluţia ministrului, au fost comunicate ministerului artelor. De ce ? De îndată ce ministerul instrucţiei nu poate aprecia activitatea Teatrului Naţional decât din punct de vedere pedagogic, conţinutal referatului care vorbeşte de imoralitatea pieselor nu interesa ministerul artelor. Istrucţia publică ar fi putut cere cel mult organizarea de reprezentaţii pentru şcolari. Judecarea activităţii Teatrului Naţional necăzând sub competenţa ei Ministerul instrucţiei a făcut-o totuş. De ce ? Ieşirea în public — sau chiar numai faţă de ministerul artelor cu referatul plin de aprecieri aspre asupra activităţii Teatrului Naţional, a avut drept rezultat dincreditarea acestei instituţii. Constatăm: Ministerul de Instrucţie a făcut un act care-i depăşeşte competenţa. Prin acest act, o instituţie publică este pusă sub o acuzaţie gravă. Vina ministerului de instrucţie este evidentă, din punct de vedere formal, chiar dacă — prin imposibil — în fond el ar avea dreptate. Ministerul Artelor a fost jignit. Nu e nevoe de intervenţia preşedintelui de consiliu ? Noi credem că da, pentru că în tot locul e nevoe de claritate în exercitarea funcţiunilor statului. Nme tfcPORTA^Il Găzduire In Hadora.. de MIRCEA ELIADE Drumul dela gară, prin uliţe lu-. puminate slab cu petrol, în jatkâ în-1 Am gustă ca o cutie... Vedeam oase indiene cu tinda largă, firme luminate, tarabe încărcate cu fructe. In întunerec, vestmintele albe şi roşii căpătau nuanţa fanteziilor de balet, încercam să-mi fixez în minte, drumul. Nu izbuteam. Jatka ocolea grădini, pătrudea în mahalale, alerga zdruncinată de cei doi cai mărunţi şi repezi, înspăimântată de clopoţei şi de răcnetele vizitiului echilibrat pe pişte... In tren cunoscusem pe acel tânăr care se întorcea de la Rameshwaram. Aflând că rămânem o zi în Madura, înainte de a porni spre Madras, ne-a oferit — mie și lui Bhimi Chawda — ospitalitate în casa fratelui său, negustor, dunume Chandulal Gavendas, primit cu entuziasm. Din tren, tânărul huidus, a început să mă socotească oaspete, oferindu-mi ţigări indigene, dintr-o singură foaie de tutun răsucită, lapte cu ceaiu, fructe şi prăjituri. Ehimi mi-a făcut semn să nu încerc a plăti aceste daruri pe care tânărul le cumpără în fiecare gară. Altminteri, l-aşi fi jicnit. A trebuit, astfel, să mestec frunze şi nuci vitel, astringente şi iuţi, cari sfârşesc prin a da gurei o culoare puternică roşie. Când vorbesc indienii, ai impresia că tuturor le sângeră buzele. Jatka s’a oprit în faţa unei case mari, cu fereşti zăbrelite. îndată au apărut doi servitori, cari dormeau pe rogojini în tindă; apoi însuşi lituere, uucuiuuuu-pe sincer că are oaspeţi. Fireşte, era îmbrăcat şi el după obiceiul hindus, purtând adică numai câţiva metri de pânză albă înfăşurată pe şolduri. M-a călăuzit cu lampa prin două încăperi largi, apoi în curtea pietruită, ajungând în fund unde se afla «sufrageria» şi odaia oaspeţilor. Am urcat o scara de lemn conducând într’un coridor. De aici se vedea foarte bine curtea, cu basmn de ciment, cu eşmea, cu rufe întinse pe frânghii. Odaia oaspeţilor era curată, aerisită, cu cadre ciudate atârnând pe pereţi. Rogojini albe, iar lângă un aşternut cu o pernă capricios răsturnată — o carte. Puţina mea sanscrită mi-a fost deajuns ca să înţeleg că acea carte era Ramayana... Pe rogojini s’au întins îndată pături, perne, cearceafuri şi cuverturi moi. Două lămpi cu gaz au luminat odaia. Un băiat a adus tava cu Bitel, ţigări şi ceaiu. Un vecin care nu se culcase — a venit să cunoască oaspeţii. Ii mergea zvonul în Madura că ştie franţuzeşte, mau, ia toate mtreoame mele răspundea zâmbind: «Ah! oui, vous savez français ?»... * Pe cimentul odăiei erau trase cu creta o serie de cercuri decorative, iar la mijloc, o svastikă enormă. Svastka se întâlneşte pretutindeni, cu deosebire în faţa uşilor. Gazda mea ştia asupra acestui perin că e vechiu, e sfânt şi e «înalt». Se apropia miezul nopţii. Convorbirea noastră, aşezaţi pe rogojii, fumând ţigările cu fumul aspru, mestecând frunza iute, sorbind ceaiul cu lapte — se învârtea în jurul lui Mahatma Gandhi. Hinduşii erau toţi înţeleşi asupra faptului că Gandhi e un om foarte mare, asemenea lui Christ!... Bhimi Chawda, însă, care locuieşte în Bombay, nu prea arăta încredere în «mişcare» — şi lăuda pe Gandhi că s’a retras din viaţa politică. Ceilalţi, se dovedeau înflăcăraţi şi nu mai conteneau cu laudele. Dealtfel, ei nu cumpărau decât produsele industriei naţionale, făceau pâinea în casă şi ieşeau pauza ca acum trei mii de ani... După miezul nopţii am rămas singur cu Bhimi, întins în aşternutul meu moale şi cald, cu ochii în tavanul ascuţit ca la cort — nu puteam dormi. Pe fereastră vedeam arborii caselor vecine, şi stelele. In India, stelele par aproape şi însufleţite, iar nopţile sunt albastre, albastre. A doua zi am pornit să vizităm oraşul, în tovărăşia gazdei. Templul zeiţei Minasei e cel mai mare din India. Bazarul e larg cât un târg. Elefanţii sacri au aici un grajd modern. Sunt blânzi ca nişte coloşi, şi ridică cu trompa monezile pe cari le zvârlim pe ciment. Cutreer aceleaşi coridoare, mă opresc în faţa altarului zeului elefant, privesc cât am vreme pe turile şi basoreliefurile vechi. Templul numără peste o mie de ani de viaţă. Regele Thumai Naidu l-a reparat în secolul XVII. Cu deosebire minunată e sala ee(citiţi continuarea în nap. Xll-a) Schizma fostului sinul Bisericii ortonofe Române de SANDU TUDOR „Toate limbile omeneşti şi îngereşti de ie-aşi grăi, iar dragoste nu am, făcutu-m’am arama sunătoare ori cimpai gălăgios. Şi datul proorocesc dacă aş avea şi tainele toate le-aş cu- noaşte şi toată ştiinţa, şi de aş avea credinţă atât de multă să mut munţii am foc, iar dragoste nu am - nimica nu sunt. Toată marea obşte a drept-slăvitorilor creştini dintre Nistru şi Tisa stă azi la o răspântie ciudată care poartă semnele întoarse ale unei grozave ispitiri. Roata vremii parcă s’a răsturnat spre zodii de alte dureri, pentru încercări şi sfâşieri noi, neştiute altă dată. Pare că azi după ce ni s’a împlinit, printr’o adevărată minune a Proniei, năzuinţa străbună, pământeană unire a tuturor ţărilor române dela munte până la apele hotarelor fireşti, printr’o blestemată viclenie, neghina desbinării dintre suflete a picat peste noapte între noi. Sfânta Credinţă mărturisită cu atâtea pietre de mormânt ale strămoşilor, «comoara cea de mult preţ» hărăzită după datină să o purtăm neatinsă mai departe nepoţilor şi celor ce iacă nu s’au născut, e în primejdie. E călcată de tălpile nelegiuite ale unui duh străin. Mâini grosolane de veneţie vrea să spurce îimpind în ea cea ce nu se poate înoi: veşnicia sfintei Aşezări. Grozăvia e cu atât mai neaşteptată şi mai uriaşe cu cât duşmanul nostru Cel-de-a pururi străin şi izgonit, a reuşit să uneltească în chiar inima Bisericii noastre, prin vlădicii adunaţi în sobor. O adunare întreagă sinodală, prin mai multe hotărâri ad-hoc, izbeşte în orânduirea şi aşezarea Sf. Paşti «,adică în miezul credinţei clătinând-o, prin cădere în schizmă, prăpastia cea pierzătoare de suflet cum spuneau altădată cei bătrâni. Cum, se va întreba oare cine cu multă mirare, printr’o neînsemnata schimbare de calendar? Da cu adevărat, fiindcă, în cele ale credinţei nu este nimic neînsemnat fiindcă în lumea duhovnicescului aceste semne mici desvăluesc nevăzute şi adânci reie. Apoi, calendarul religios, calendarul Bisericei, nu e şi nu împlineşte acelaş rost ca orice calendar lumesc care poate fi întocmit oricum, şi schimbat oricând la poruncă. Să depănăm mai pe larg gândurile spre deplina înţelegere. Cu toţii ştim că întreg creştinismul nostru trăeşte din mărturisirea şi slăvirea desăvârşită a Sf. învieri. Paştele e faptul central şi de minune, din ritmica vieţii noastre creştineşti. Nu se află în viaţa fiecărui ţăran şi a întregei ţări ca şi n toată istoria acestui neam, un alt adevăr care să fi trăit şi mărturisit cu o mai vădită tărie obştească. Dacă românimea a ţinut piept cu toate restriştele, sub toate împărţile şi umilirile, e că a avut un singur suflet, o singură dreaptă credinţă, adică a ţinut cu nestrămutată neclintire Paştele, datina învierii Domnului. Omul poporului nu ştie multă cărturărie, dar prin toată viaţa lui vădeşte adânca-i ortodoxie, în felul cum trăeşte dumnezeeştele Paşte pe care le socoteşte sărbătoarea prin excelenţă, inima Bisericii drept slăvitoare. Aşa, fără să ştie nimic din cărţi, pentru el ca şi pentru teologie, Biserica e obştea a toată viaţa omenească care mărturiseşte şi trăeşte marele fapt al Advărului unic. Şi acest Adevăr pe care în chip viu şi sfânt se zideşte Biserica, este unitatea dumnezeescului cu omenescul prin biruinţa învierii Celui Unuia născut Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos. Aşa de desbinaţi şi învrăjbiţi, oamenii întâmplători ai păcatelor a iContmuaie m pag. ll-a) ——-ooxxxoo — Nn, na sünié}! Si parudjiuiiural Ziarul aViitorul reeditează, în numele partidului liberal, butada fastuoasă de la un banchet la hotel Bulevard a lui Ion I. C. Brătianu că «partidul liberal e şi un partid cultural şi aduce în sprijinul acestei afirmaţii faptul că în partidul liberal au existat C. A. Hosetti, Dim. Sturza, Spiru Haret şi Vetre Pont. Felul cum e făcută această afirmaţie ar putea fi, singur, dovada peremptorie a faptului că partidul liberal a fost, a rămas şi va urma să stea potrivnic oricărui principiu cultural. Cultura nu e colecţiunea de nume proprii culturale, după cum o bibliotecă nu e o cugetare. Cultura presupune o disciplină specifică, de sine stătătoare, dezinteresată şi pasionată, poate. Şi faptul că spirite ca ale lui Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Negruzzi au rămas statornic în adversitate faţă de liberali e, în această privinţă, semnificativ. Instinctul întradevăr cultural al acestor personalităţi de mâna întâi, la noi, a dat nota justă a preocupărilor liberale. Nu, Spiru Haret, în partidul liberal, nu a făcut nici ştiinţă şi nici cultură, iar situaţia lui acolo a fost numai electorală. El este, astfel, primul nostru demagog ilustru. Cu o putere de muncă uriaşe, cu mijloace de prestigiu bine cultivate, a încercat să transforme şcoala şi biserica într-o pepinieră electorală de partid, şi principiul învăţământului în mijloace de a capta pentru sine, cu avantagii, profesiunea. Şi tot aşa un Poni sau un dr. Angelescu. Simbolul culturei liberale e redat până la sublimare în chiar numărul de care ne ocupăm, cu două pagini mai departe, în următoarea informaţie: «Medicii liberali au format o grupare cu scopul de a cerceta şi studia chestiunile de organizare sanitară a ţarei, în vederea revistei «viitoare a întregii legislaţii sanitare, după principiul de bază stabilit de partidul liberal». Ori, o disciplină culturală ar fi cerut ca medicii, indiferent dacă sunt sau nu liberali, ci numai dacă sunt competenţi calificate, să se întrunească, să cerceteze situaţiile de la noi, posibilităţile noastre şi, pe baza lucrărilor lor, partidul lberal să-şi stabilească principiile lui sanitare de bază. , Lucrul acesta însă nu putea fi priceput într un partid în care şe-ful său, d. Vintilă Brătianu nu a cetit decât glorificarea dulceţurilor de la Florica, făcute de nepotul d-sale, d. Ion Pillat, în care d. Duca abia îşi mai aminteşte de pi vremea când era student, forma materială a unei cărţi, şi în care oameni ca Spiru Haret, ca Petre Poni sau ca d-rul Angelescu, chiar, au fost reduşi la rolul de agenţi electorali ai partidului în fruntea căruia a tronat şi tronează ignoranţa fastuoasă a brătienismului de nume sau de anticameră. Deci, nu, domnilor, nu sunteţi şi partid cultural! N. Davidescu