Cuventul, august 1929 (Anul 5, nr. 1536-1566)
1929-08-01 / nr. 1536
Ai UI a. v-iea. — No. 1538. KfcUAC'iiAti* ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, BUL. ELISABETA 12, Et. II. TFIFFON J 378 ,0 REDACT,A TELEFON 378/ g ADMINISTRAŢIA Fondului TITUS IcNACOVICI Director NAE IONESCU Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SQCIETaTII GENERAU de PUBLICITATE CAROL SCHULDES si S. BESSER Str. Eug. Carada Vost Karagheorghevtd 9). • eÎGîIOîl icla mesaj la nilcfâ Cu riscul de a displace, odată mai mult, acelora care socotesc că s’a vorbit până la saturaţie de problema mutilaţilor de războiu, vom aborda, sperăm pentru ultima oară, această chestiune vitregită de toate regimurile. N’o facem cu vre o plăcere oarecare şi dacă n’ar fi cu putință să tragem o concluzie pe baza unei congruente de evenimente de recentă dată n’am face-o, de fel. Nu sunt prea multe zile de când Camera vota un proect pentru împroprietărirea câtorva generali, proect combătut cu vigoare de un alt domn general, care promitea să dea pe față nu numai greşeli de calcul la numerotarea voturilor dar şi lucruri mai puţin cunoscute şi nu mai puţin grave. Nu vom tăgădui dreptul generalilor de a fi împroprietăriţi, dar nu putem să nu observăm cât de uşor, chiar împotriva celei mai categorice împotriviri, râzleaţă dar nu mai puţin violentă, se pot trece prin parlament procese de legi, de natură graţioasă, cum a fost acela, de zilele trecute, al împroprietăririi celor 4 generali. După cum, orice s’ar zice, nu va fi scăpat nimănui că între beneficiarii recentei împroprietăriri, figura şi un nume identic cu el al propunătorului proectului, actualul ministru de război. Sunt, iarăşi, câteva zile numai de când un alt proect de lege, din iniţiativă parlamentară, acorda la două văduve de luptători naţionali de dincolo de munţi, pensii viagere. Şi iarăşi nu vom tăgădui frumuseţea gestului de solidaritate şi omagiul pe care camarazii marilor răposaţi ai luptelor naţionale l-au adus memoriei lor, ajutorând pe tovarăşele lor de viaţă şi de sacrificii. Departe de noi gândul de a formula cea mai mică obiecţie, de principiu, şi de a scădea în vreun fel nobleţea unor atari gesturi. Dar iarăşi nu putem contesta, cetăţeanului, dreptul de a corobora anumite puncte de cronologie politică şi de a constata că pensiile viagere se dau întotdeauna de parlamente amice beneficiarilor, cee ce scade puţin din caracterul de recompensă naţională al ăstor pensii viagere. Sau de a face apel la memorie şi a găsi încrustată pe răbojul aducerii aminte graba cu care, în timp ce dăunaţii de războiu, în marea lor majoritate aşteaptă calendele greceşti, s’au împărţit mai acum vre-un an de zile, poate şi doi, daune martirilor naţionali, care au luptat pentru Tinire. Şi binefacerea se efectua tot sub un guvern şi mai ales sub un departament care compătimea, sufleteşte şi politiceşte, cu beneficiarii. In noianul de legi, câte necesităţile de autonomie politică a regimului de astăzi, a muls parlamentului, extenuat, nu mică ne-a fost bucuria să înregistrăm şi pe aceea care modifică vechiul regim al pensionarilor. Foştilor funcţionari ai monarhiei habsburgice li se dă posibilitatea să-şi valideze drepturile la pensie, ofiţerilor invalizi din Basarabia li se aplică statutul pensionarilor de războiu, raportat la soldele de astăzi, cum prevede legea ş. a. m. d. Aplaudăm aceste manifestări ale unei înalte justiţii de Stat, dar nu putem opri pe cetăţeanul, invalid de războiu, al vechiului regat — «vatra de sacrificii», cum îl numea aşa de plastic şi de judicios, d. Iorga — să nu constate că toate aceste atenţii, pe care el primul le aplaudă, vin din partea unor reprezentanţi ai regiunilor unde sălăşluesc beneficiarii şi că la el, la mutilatul de războiu din vechiul regat nimeni nu s’a gândit. E adevărat că legea votată în ultimile douăzeci şi patru de ceasuri ale bogatei sesiuni legislative, cuprinde un alineat şi pentru dânsul. Dar e un alineat introdus cu chiu cu vai la Senat, abia, şi unde se fixează drepturile sale în zodia anului 1925, minus cincimea de războiu, ceea ce nu se ştie dacă reprezintă un avantaj sau o diminuare de drepturi. Şi atunci în faţa acestor variate regimuri de atenţie se poate trage o concluzie, care numai spre meritul actualului regim nu este. Cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate uita acel punct din mesagiul cu care s-a înscăunat guvernul de astăzi, în care se vorbea expres de noul statut al victimelor de războiu, care va forma una din preocupările noului regim. Ori din toate acele nădejdi, nimic. Am spus-o în nenumărate rânduri şi nimeni nu ne va convinge de contrariu, că peste obligaţiile materiale stau cele morale. Că nu e ruşine mai mare pentru un neam decât să precupeţească dreptul la viaţă al acelora pe care i-a dus în foc şi apoi i-a lăsat, sfârtecaţi, pe la vetre. Că tot ceea ce se face, sub masca omagiilor pentru eroii morţi, câtă vreme victimele de războiu sunt nesocotite, e mort. S’a discutat săptămâni întregi o chestiune total gratuită, după noi: «Cine a făcut România Mare?» Şi fiecare şi-a tras spuza pe turtă. Guvernul ar fi aflat cel mai potrivit mijloc să curme o discuţie aşa de penibilă venind în parlament cu Noul Statut al victimelor de războiu. Ar fi fost răspunsul cel mai plausibil şi ar fi împlinit şi litera mesagiului. In schimb, ceam văzut? Legi şi dispoziţii împărţind dreptatea în dreapta şi’n stânga, nesocotind pe cei mai jinduiţi. Ba să nu minţim. S’a făcut ceva şi pentru victimele de războiu. S’au instituit comisii de revizuire ale căror rezultate sunt cea mai gravă condamnare a trecutelor regimuri. Condamnare însă, de care nu va scăpa nici cel de astăzi, dacă în locul promisiunilor din mesaj, va socoti că totul se poate împlini cu cele câteva milioane de pe urma ruletelor instituite în staţiunile balneare. Dar cine să se mai gândească la angajamentele din mesagiu când şi alegerile şi războiul sunt aşa de depărtate de ziua de astăzi? Daţi drumul la multe, la cât mai multe rulete. Perpessîsius -COXXXOO„Peşti Hirlip“ şi Optanţîi Există la Budapesta un ziar, «Peşti Hirlap», a cărui democraţie se opreşte regulat cu sei de extatic in faţa fiecăreia din problemele iridenţei maghiare şi, ceea ce este şi mai surprinzător, chiar în faţa amiralului improvizat palatin Horthy. Nu putem preciza de la Bucureşti dacă această comuniune de vederi dintre regimul Horthy—Bethlen şi confratele «Pesti Hirlap» este rezultatul regimului politic în care se tipăreşte, este o tradiţie a ziarului cu pricina, sau numai o afacere de oportunitate. Fapt este însă că de acolo vin cele mai strigătoare nuanţe ale tricolorului maghiar. Lucrul acesta, evident, nu are, pentru noi, nici o importanţă. Politica României se face la Bucureşti, pentru toţi cetăţenii ţatei, ca şi pentru optanţii unguri, şi dacă lucrul acesta nu a fost încă înţeles la Budapesta, cu atât mai rău pentru vecinii noştri de la apus. Ziarul «Pesti Hirlap» însă slujeşte greşit cauza opianţilor atunci când predică un nou voiaj la Societatea Naţiunilor. Guvernul român al d-lui Iuliu Maniu a precizat hotărât că nu mai admite nici un fel de peregrinaj pentru o cauză pe care nu o recunoaşte nici el, nici noi, toţi românii, şi că ţara e hotărîtă să rămână singură judecătoare a actului ei de solicitudine, făcut faţă de optanţii unguri. Limbajul acesta hotărât al guvernului român pare, totuşi, să nu fi mulţumit deplin pe agitatorii iridenţei maghiare. Bineînţeles însă că lucrul acesta nu implică neapărat o coincidenţă cu punctul de vedere al optanţilor. Şi«Pesti Hirlap» riscă, în această chestiune, să se izbească, poate, da punctul de vedere al celor direct interesaţi. Fiindcă chestia optanţilor are, în Ungaria, ca şi pretutindeni unde propaganda maghiară a izbutit îndoita înfăţişare a unei chestii politice şi a unei chestii pecuniare. In starea de fapt şi de drept însă, ea, la noi, nu există nici într’un fel şi nici într’altul. Există însă ca rezultat cil mărinimiei poporului românesc, o chestie a optanţilor, dar, ca atare, ea nu poate fi tratată decât cu tact, cu modestie, şi cu prietenie, numai la Bucureşti. Latura politică a afacerei însă trebue înmormântată pe veci atunci când se încearcă discutarea cu noi a chestiei optanţilor. Ziarul «Pesti Hírlap»), în agitaţiile pe care le face, însă, ignorează tocmai chestia principală a optanţilor, adică latura ei pecuniară, pentru a vâna un nou prilej de demagogie naţionalistă şi de sgomot iridentist la Liga Naţiunilor. 11 priveşte pe el, dar îi priveşte şi pe optanţi. Şi ordine la Budapesta nu avem noi de pus. Lucrul acesta lam făcut odată, milităreşte, şi nu avem acum răci un motiv să devenim dascăli de disociere a ideilor, ai politicianilor unguri. C’est a eux de choisirl N. OawidessMj Anchete politice Cum era să avem un „guvern Mihalache“ Cu prilejul reformei administrative. Intre „guvernul şncii şi „guvernul Mihalache ...Ar putea pare o poveste, cele ce urmează. Dar nu este nici măcar o hipoteză, n’a fost un «balon de încercare», ci nici mai mult nici mai puţin decât o criză politică de câteva zile, reala trăită, cu prilejul crizei provocată de reforma administrativă care întârzia la Regenţă. Vă aduceţi aminte de zilele acelea de încordare când se anunţa de la un ceas la altul că «Regenţa nu semnează Mesagiul», că «guvernul nu cedează» că «reforma se va aduce azi» apoi că «reforma se va aduce Miercuri», — ba Vineri, ba Sâmbătă? Atunci a fost o criză de guvern,— şi lucrurile s'au petrecut — în liniile lor mari —aşa cum le relatăm mai jos. Intre «guvern Ştirbey» şi «guvern Mihalache» intrigiile liberale, ameninţările d-lui Vintilă Brătianu, modificările succesive aduse reformei administrative, hotărârea d-lui Maniu de a o vota în sesiunea aceasta și întârzirile depuse în semnarea mesagiului, crease o stare de încordare, pe cât de nejustificată în fond — așa cum s’a dovedit apoi — pe atât de înaintată în formă, încât d. Iuliu Maniu S’A DECLARAT, în aceea zi de Sâmbătă 6 Iulie, — reforma administrativă s’a depus abia ''arcuri 10 Iulie la Cameră — GATA SA TRAGA CONSECINŢELE, PREZENTÂND DEMISIA GUVERNULUI. Declaraţia făcută de d. Iuliu Maniu a fost cunoscută şi de d. Vintilă I. BARBU ŞTIRBEY Brătianu şi de d. Duca. D. Vintilă Brătianu a propus, pe cale particulară, primirea demisiei d-lui Iuliu Maniu şi însărcinarea d-lui Barbu Ştirbey cu formarea guvernului, asigurând Regenţa că în asemenea caz partidul liberal renunţă de a mai face orice dificultate, ba chiar că va da orice concurs ar fi necesar guvernului Știrbey! Ba bine că nu! Titre timp s'au mai produs două accidente ale d-lui Maniu la Regentă, — și echivocul care dusese la încordarea era pe cale de-a fi limpezit. In «Viitorul» d. Vintilă Brătianu, a dat un asalt la Regentă, vorbind de dificultăţile minorităţii Regelui şi de situaţia politică delicată. Răspunsul Regentei printr’un emisar acelaş care dusese ştirea crizei d-lui Vintilă Brătianu a fost că, în caz de demisie a guvernului Maniu, factorul constituţional va însărcina cu formarea guvernului, în condiţiuni care să stingă conflictul dintre guvernul Maniu şi opoziţie, pe şeful celui mai puternic grup al majorităţii parlamentare,în lipsa d-lui Maniu, adică pe d. Mihalache, rămânând să se vadă dacă d-sa va primi, şi că în orice caz, fără epuisarea căilor parlamentare de rezolvare a crizei, nu va trece la încercări cu persoane din afara parlamentului. D. Vintilă Brătianu, n’a mai răspuns, iar a doua zi după aceasta, Mesagiul reformei administrative fost semnat. Criza trecuse. A it ----------------- mu—---------------- ŞCOALELE CONFESIONALE Deputatul Coltur a cetit ieri la Cameră raportul privitor la legea pentru precizarea condiţiunilor în cari vor funcţiona şcoalele confesionale de peste munţi. Şi legea s’a votat. Expunerea de motive ca şi raportul care prezintă legea, fac elogiul acestor şcoale, şi arată înaltele rosturi naţionale împlinite de aceste şcoale în trecutul românesc. Şcoli confesionale poate avea orice religie şi orice biserică. La noi însă şcoala confesională este legată — în opinia publică — mai ales de catolicism. Iată de ce am regretat că raportor al legii a fost părintele Coltar, preot unit. Nu pentru părintele Coltar, şi nici pentru biserica unită, ci pentru problema însăș. Chiar dacă nu ar fi fost vorba decât de şcoli confesionale grecocatolice, din toate punctele de vedere ar fi fost de dorit ca raportor al legii să fi fost un preot ortodox. Pentru ca prin aceasta să se mărturisească în public că uniţi şi ortodocşi suntem cu toţii alături în aprecierea eminentelor servicii pe care şcoala confesională, de orice rit, le-a făcut cauzei naţionale româneşti peste munţi, şi în apărarea şi de aci înaintea acestui tip de învăţământ. In ce mă priveşte personal, sunt satisfăcut că d. Iuliu Maniu, care de când conduce treburile publice a dovedit o constantă preocupare pentru mărirea prestigiului şi puterii statului faţă de toate corporaţiile cari tind a-i redoce din iniţiativă şi din autoritate, a renunţat în acest punct la rigiditatea de care îl bănuieşte lumea, acordând şcoalelor confesionale un regim care te fugădue mai departe rodnica lor activitate. Dacă e să regret ceva este numai că biserica ortodoxă nu acordă destulă însemnătate acestui tip de şcoale. Imi aduc aminte şi acum de furtuna pe care a ridicat-o, în cercuri ortodoxe — bine intenţionate, nu mă îndoiesc, dar lipsite de înţelegere pentru ceea ce se numeşte disciplină lăuntrică — propunerea mea de a crea asemenea şcoli confesionale. Era vorba de reforma învăţământului teologic; şi cum cineva avusese primejdioasa inspiraţie de a mă chema in comisia pentru studierea şi redactarea anteproectului acestei legi, am propus menţinerea numerică a actualelor seminarii, cu posibilitatea de a le transforma treptat, după nevoe, în licee confesionale pe seama bisericei. Pentru asta am fost foarte ocărât. Chiar cineva care se complace în a se numi prieten al meu, m’a ocărât în gazetă sub iscălitură, făcându-mi însă graţia să nu numească pe cel care spunea «prostii» ten, adică). Eu nu mă supăr. I’entru că împotriva tuturor principiilor acelui proect de lege s’a ridicat o furtună de proteste. Ceeace nu a împiedecat noua comisie, numită pentru studierea unui nou anteproect să jefuiască fără nici un fel de ruşine proectul lucrat de P. S. Vartolomeu, P. S. Andrei Mageru, P. C. Preot Dănău şi puţinătatea mea. Să mă supăr, dară, că nu există înţelegere azi pentru şcoala confesională ! Va exista mâine. Recunosc ca tipul de educaţie realizat de această şcoală are de luptat împotriva a tot felul de prejudecăţi. Ieriua este că sar tinde la introducerea unui spirit clerical în viaţa publică. E absolut fals. Şi proba e în faptul că o mulţime de oameni politici din lumea radicală şi radical-socialistă franceză, şi-a făcut educaţia la «popi». A doua, că educaţia din şcoalele confesionale falsifică sufletul copilului, reducându-i sinceritatea şi spontaneitatea. E tot aşa de fals- Asta nu se dovedeşte cu nimic. In schimb, se uită minunata disciplină spirituală pe care o crează acest învăţământ, rara stăpânire de sine, raţionalizarea instrumentelor de acţiune şi înţelegerea largă pentru tot ce e suprapământesc şi metafizic, alături de simţul precis al realităţilor. Fie ca aplicarea legii pe care a prefaţat-o in Cameră părintele Coltar, să se dea roadele pe cari suntem în drept să le aşteptăm de la ea, pentru isbânda ideii şcoalei confesionale pe care am dori-o cât mai mult răspândită. Mai ales astăzi Nae Ionescu Joi I August 1S29 Desmăţul patriotard (Citiţi continuarea în pag- II a) vie subliniată în gestul unui mare general. Nu se cuvenea să mai urmeze nimic, fiindcă nimic nu putea să adaoge nici mai mult prestigiu, nici mai multă autoritate şi nici mai multă pondere morală unui act care complet şi definitiv prin el însuşi cădea tranşant şi nemilos ca un cuţit de ghilotină. Şi totuşi, deabia pierise în Senat sonoritatea de oţel a glasului ostăşesc, că din toate părţile se deslănţuiră Eumenidele- Incă nu ştiu câte declaraţii, moţiuni şi discursuri se rostiră, câte articole şi scrisori se publicară, invocând morţii războiului, detailând merite şi isprăvi cari e util, vezi bine, să fie reamintite, aruncând teribile .- ------=Xs=~— DCHligOiC Nici o clasă soctual nu /vsi mal n.-'t obiectul şi atracţia demagogiei ds toate nuanţele ca ţărănimea. Proletariatul industrial poate fi târât în aventuri de baricade — cu sau fără rezultate — poate, reprezintă, dacă e buna ţinut sub presiune, o aşa zisă opinie publică, este şi poate fi un bun material de experienţă socială. Căci proletariatul industrial nu e înlănţuit nici de proprietate, nici de unealta de munca, e un element mobil care nu are alte posesiuni decât trupul şi mintea şi care, pe deasupra, e animat şi de un romantism messianic. Ţărănimea e un element statornic, statornicit de pământul ce-l stăpâneşte, de tradiţii milenare ce s'au mineralizat în spiritul ei. Ţăranul e de aceia un element practic, care nu se ameţeşte cu cuvinte, oricât de meştere ar fi. Nu poate fi scos din inerţie decât dacă i se oferă ceva real. Proletariatul e atras şi de iluzie — adică de elementul politic dintr’o revendicare, cu răsfrângeri economice pentru mai târziu. Orăşenimea a dat lupte în trecut pentru drepturile elementare cetăţeneşti, — drepturi de care se folosesc astăzi cei ce fac demagogie pe seama ţărănimei — fără să creadă că generaţia revendicatoare se va şi folosi de aceste drepturi. Ţărănimea e indiferentă — sau a fost, mai ales — la revendicări politice. Sufragiul universal şi celelalte privilegii politice au venit aproape dra gata. Fără să le pretindă ţărănimea, fără măcar să aibă nevoie de ele. Şi cu toate acestea, ţărănimea este obiectul supralicitaţiei. E adevărat — toată lumea e de acord — că această clasă socială trebuie ridicată, trebuie scoasă de sub exploatare, lăsată să se developeze liber, să-şi întemeieze o economie prin propriile ei forţe, să ţâşnească un nou îndreptar de viaţă, din adâncurile ei. Dar e şi mai adevărat că ţărănimea trebuie să contribuie la sarcinile ce le are de suportat Statul, aşa precum contribue şi orăşenimea. Ori, în această privinţă, nimeni n'are curaj, să gândească clar, iar dacă gândește, n’are curaj să se exprime. Toate partidele, dar absolut toate, cată să protejeze formal fără (Citiţi continuarea în pag. II-a) N -coxxxooSlove asvârlite pripit pe filele înguste ale unui carnet, în scurte clipe de răgaz, sau, — rânduri înfrigurate, scrise în reculegerea nopţii, calde încă de impresiunea proaspătă a celor petrecute, au spus totdeauna, nepreţuit mai mult, decât documentele reci ale relatărilor oficiale. Note mărunte, scâlciate în formă şi neîngrijite în stil, dar ştampilate cu sinceritatea clipei, au statornicit adesea, în deplina şi adevărata lor lumină, personalităţi şi fapte pe care istoria, sprijinită numai pe hârtiile reci ale arhivelor, le orânduise definitiv, dar fals, în cadrul ei documentar. Astfel de relatări, — fixând atitudini, gesturi şi mici întâmplări zilnice, aparent fără de însemnătate, de N. Ml. CoraailESCU dar nespus de preţioase cu cât au fost dovedite mai târziu, — au răsturnat adesea temeinice sentinţe istorice şi s’au impus cu atât mai mult, cu cât cronicarul, fără de pregătire pentru un astfel de meşteşug, a făcut parte dintre acea cu servicii cât mai neînsemnate. însemnările ce vor urma, lipsite de-o înlănţuire cronologică, n’au pretenţiunea să fixeze, în desfăşurarea evenimentelor, atitudinea Marelui Rege. Adesea fragmentare şi de cele mai multe ori, voit incomplecte, sunt de fapt, creionări, sclipiri de lumină în zile întunecoase, flori în miez de iarnă, impresii intime, pe cari, cu pioasă reculegere, le scot din lădiţa amintirilor, aşa cum îmi cad sub ochi. De câte ori evoc făptura Regelui, nu-l pot reînchega decât în palaţele Palaşului. Am convingerea că, numai acolo, — printre coloanele sălilor pline de umbră, în liniştea caldă a încăperilor împodobite cu cărţi, tablouri şi bronzuri, în acea atmosferă odihnitoare în care se izola, dăruindu-şi îndelungi ore de reculegere şi de întreţinere cu sine însuşi, — s’a simţit cu adevărat El, desfăcut de feluritele aspecte în care trebuia, — după împrejurări, — să-şi încorseteze înfăţişarea şi cuvintele. Sunt doar câţiva ani de-atunci, — decorul a rămas aproape acelaşi şi totuşi am impresia că retrăiesc momente dintr’un trecut îndepărtat, trezind la viaţă imagini şi locuri moarte. Dacă castelul cel mare al Peleşului, păstrează până ’n cele mai întunecate unghere, fărâmi din umbra Regelui Carol, uriaş aşternută peste lumina marilor săli cu lemnăria îndantelată de chinuite sculpturi gotice, — dacă aşteptând să-l vezi apărând aevea, pândeşti să prinzi ecoul paşilor lui pe marmora saloanelor florentine, — apoi, — palpitaţia încă caldă a vieţii Regelui Ferdinand, stăpâneşte puternică toate celelalte castele ale Peleşului. Le-a locuit pe toate, lăsând fiecăruia, — în anume momente ale vieţii lui, — bucurii, tristeţă şi dureri, precum şi atâtea frământări lăuntrice, tăinuite până ’n ultima suflare a îngheţului. Un apartament cu încăperi mici, la al treilea etaj al Peleşului cel mare, i-a fost prima locuinţă la venirea lui în ţara pe care era sortit, mai apoi, s-o întregească şi în ţărâna căreia, după ani şi ani, a coborât să doarmă, lângă groapa descălicătorilor Basarabi. Apartamentul se păstra încă intact, acum cinci ani. Acolo, — sub severa şi neînduplecata ocrotire a bătrânului Suveran, — a început El să se îndrepte înspre desăvârşirea de mai târziu. Acolo, s’au sfărâmat răsvrătirile unui suflet adânc uman şi înţelegător a multe, acolo a învăţat să tacă cât mai mult şi să rostească vorba la vremea ei, cu sgârcenie, cuvenit împrejurărilor şi a oamenilor cărora se adresa. Şi tot acolo, şi-a domolit avântul violent al tinereţii şi şi-a gâtuit întâiele înfiorări ale dragostei. Nivelat exterior, — apă cu clocot în adânc şi cu întindere neclintită la suprafaţă, — a fost, pentru mai toţi, multă vreme, un mare punct de întrebare Foişor, s’a statornicit în primii ani ai căsătoriei, şi-acolo, cei d’intâi copii ai dinastiei, născuţi pe pământul nostru, au deschis ochii. (Tot la Foişor, s’a născut şi M. S. Regele Mihai). Astăzi, — în amurgurile înflăcărate ale toamnei, ferestrele Foişorului, încinse în pala de aur, răsfrâng dinăuntru şi trimet spre limpezimele albe ale crestelor muntoase, amintirea săgetărilor de priviri ale unor