Cuventul, mai 1932 (Anul 8, nr. 2524-2552)
1932-05-01 / nr. 2524
Redacţia şi Administraţia: BUCUREŞTI, Calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiu imobiliara) 312/45 Direcţia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia Fondator: Director TÎTUS ENACOVICI________________NAE IONESCU ANUNCIJURJIE ŞI RbBLICAIIIlE se primesc la ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate . Paştele gândului şi celelalte Paşte Nu ştiu cum s’ar putea mai bine prăznui Paştele. Probabil că trăindu-le. Probabil. Dar afeta e din ce în ce mai greu. Pentru cei mai mulţi dintre noi. A trăi Paştele — asta presupune a te duce la biserică; a te ruga acolo; a te supune — ceară moale şi receptivă — tuturor sugestiilor transcendenţei; a te pregăti pentru coborîrea barului, lăsându-te purtat pe unda caldă şi învăluitoare a cultului — minunată propedeutică la deschiderea cerurilor. înţeleg, însă, că asta nu se mai poate. Asupra tuturor acestor amănunte şi momente noi am gândit; noi, părinţii noştri, părinţii părinţilor noştri, de patru sute de ani încoace, sau noi singuri, cu mintea acestor patru sute de ani. Iar gândul omoară viaţa — ori de câte ori, orgolios, se ridică deasufra ei, voind să o stăpânească în oc de a i se supune şi a o sluji. La toate năcazurile coborâte de împrejurări asupra ţarii a venit să se adaoge şi calamitatea unor inundaţii cari în atâtea ţinuturi ale pământului românesc au răvăşit bunuri şi gospodării durate cu trudă şi cu stăruinţă. Pentru a alina suferinţele celor încercaţi de dezastru, pentru se convinge singur de ravagiile apelor, pentru a vedea ce măsuri mai sunt de luat, M. S. Regele s'a smuls muncii sale zilnice şi a mers să viziteze locurile şi oamenii mai greu loviţi de urgia forţelor elementare. Suveranul a vizitat astfel Aradul şi Bârladul unde a împărţit ajutoare şi, în contact direct cu suferinţa obştei, a grăit nefericiţilor Săi supuşi de la suflet la suflet. Reconfortul moral pe care prezenţa şi cuvântul August al Regelui la coborât în inimile arădenilor şi bârlădenilor este lesne de înţeles. Căci ce poate să fie mai reconfortant pentru întreaga obşte românească decât să ştie că Regele ei stă cu mintea şi cu inima Sa lângă inima naţiei. Prezent în bucuria ca şi in durerea supuşilor, Domnul este astfel una cu colectivitatea. Lumea românească a avut acum încă odată prilejul palpabil, concret, de a şti că nimic din nevoile, din bucuriile ca şi din suferinţele ei nu rămâne străin de inima Regelui.De pretutindeni, de-a latul şi de-a lungul ţării, oamenii simt că acolo, la Bucureşti, este un cârmuitor de veghe, sensibil la toate întâmplările naţiei. „ . . Certitudinea absolută a acestei lefărâmă. Dar pentru că fărâma a gâturi organice, vii, permanente ce asta era tot ce puteam înţelege cu gândul, am crezut că asta e tot. Şi s’a născut astei pentru omenire, chiar pentru cei mai buni dintre noi paştele nou, paştele cel sărac. In care taina a dispărut. In care omul-Dumnezeu a devenit omul-erou. Un erou al unei noui credinţe, care pentru această nouă credinţă, a lui, se oferă în holocaust, cam aşa cum pentru convingerea lui era să se ofere ca jertfă şi Galilei — dacă nu l-ar fi isbit spaima durerii. Ce e Chrsitos? Un erou alunei convingeri morale. Ce e Paştele? Prăznuirea amintirii unui proces juridic între două morale, în care peste veacuri a învins cea a victimei. Atât. Nu e destul? Atât — nu e destul! «Probe» — desigur nu am. Dar e ceva în fiinţa mea care se refuză cu încăpăţânare gândului că Paştele ar putea să fie aniversarea unui fe de «afacere Dreyfus» de acum nouăsprezece veacuri. A răsunat în mine Joi seară strigătul sfâşietor al crainicului care anunţa: «astăzi s’a spânzurat pre lemn, Cela ce spânzură pământul pre ape»; şi s’a strâns în mine sufletul în seara de Vineri la cântarea de prohodire care mărturisea că în mormânt fu pusă, prin coborîrea lui Christos, însăş viaţa. Patimile, răstignirea şi învierea nu sunt simboale, ci fapte. Ele nu «însemnează»,ci «sunt». S-au întâmplat aievea, iată, acum 1900 de ani. Şi ne-au deslegat pe noi de păcat, de vină şi de moarte. A trebuit să se jertfească cineva. Dar jertfa omului singur nu putea deschide din nou porţile cerului. Şi s’a jertfit Dumnezeu-omul. A suferit pe lemnul de spânzurătoare ca un om — după ce ca Dumnezeu suferise pentru noi încă dela căderea lui Adam în păcat. Şi aşa gândul a omorât în noi Paştele în momentul în care am vrut să trăim ceea ce înţelegem, în loc să fi încercat a înţelege ceea ce trăim. A fost, desigur, în sufletul omenirii, cândva, undeva, o soluţie de continuitate, când s’a întunecat totul şi când la întoarcerea luminii ne-am găsit într’un alt peisaj spiritual. A fost. Nu înţelegem bine când şi cum. Dar a fost. Şi când pe crugul cerului s’a întors, ca în fiecare an, ceasul tainei pascale, auzul nostru nu se mai măsură pe trăznete, ci pe plesnituri de bici; fulgerile erau biete scântei electrice, pe cari şi noi le puteam fabrica în laborator la o simplă maşină a lui Whimshurst; şi nu mai mirosea tot cuprinsul a pucioasă, ci ne gâdila înţepător nările doar fumul de iarbă de puşcă a focurilor de tracatruci! Paştele erau o amintire ştearsă, care nu se mai revărsa împlinitoare în suflete. Dar pentru că totuş, măcar ca moştenire (deşi zăvorită cu nouă păcate înţelegerii fiinţei noastre) încă mai dăinuia, ne-am îndreptat asupra ei cu cheia gândului. A, desigur, din vechea taină am deslegat prea puţin. Un colţ; o S’a răstignit deci; şi s’a îngropat; şi a înviat a treia zi. Toate — «pentru noi oamenii, şi pentru a noastră mântuire». Ca să ne fie iarăş cu putinţă a arunca punţi de la noi la Dumnezeu; de a eşi din noi destrămându-ne în Dumnezeu; de a scăpa de noi — depăşindu-ne. Ca să nu se mai sperie gândul nostru în faţa morţii, a murit El; cu moartea pre moarte călcând — omorând deci moartea. Şi a înviat —după trup — cum vom învia şi noi la împlinirea vremii; când se va împlini şi ceea ce credem când mărturisim: aştept învierea morţilor, şi viaţa veacului — ceva să vie. ...Iată Paştele — pentru cari nu am probe, dacă voiţi. Dar Paştele sunt, dincolo de gând, în inima fiecăruia, bucurie. întreb, deci, numai: unde e bucuria, acolo sau aci'?! Şi poate că prin asta am făcut şi proba. Pentru cine are ne- V0e- Nae lost eseu In marginea unor vizite regale dintre Rege şi Poporul Său mărturiseşte mai mult decât orice că Naţie şi Rege nu sunt factori contractuali aşa cum o mioapă şi uscată teorie se strădueşte să convingă. Căci iată nici unul din matadorii politicei cari se bat cu pumnii în piept de dragul poporului, cari se agită pe uliţe şi prin gazete pentru drepturile democraţiei şi constituţionalismului, iată nici unul n’a tresărit de durere în faţa suferinţei obşteşti, nici unul n’a putut simţi realmente drama cumplită a nefericiţilor sinistraţi. Ei au rămas cu toţii la cluburile lor, la intrigile lor, la cancanurile lor, la măruntele lor socoteli şi la urâtele lor ranchiuna. Căcii chiar cei de treabă, câţi vor fi printre ei, nu pot realiza această confundare organică şi naturală cu trupul naţiei. Unul singur, prin funcţiunea pe care o îndeplineşte în viaţa colectivităţii, o poate realiza: Regele. Teoreticienii contractului bilateral, Rege-Naţiune, puşi în faţa unui asemenea act care depăşeşte biata lor formulă juridică, livrescă şi fără de substanţă, rămân desigur cu ochii sgâiţi. Pentru naţie însă certitudinea mereu reînoită a legăturei care o contopeşte pe ea şi Regalitatea în aceeaşi unitate organică înseamnă mai cu seamă în vremile de restrişte de astăzi un mântuitor îndemn. Vladimir Ionescu 26 PAGINI 5 Lfl DUMINICA I MAI 1932 AVUL AL VlII-lea. — No. 2524 ca prel**re ®®la ce este întru lumina cea purtarea fiitoare, cu morţii ce-l căutaţi, pre un mort ? Nu este aicea! S’a sculat, precum a zis!» (Canonul învierii) Ceiace d. Rist a putut auzi Si pe franţuzeşte... Foarte suparat se arată unii! Ei bine, ce pretind confraţii «blconfraţi eleganţi şi gentili de concerescuti»? Cer ca toată lumea mentariile amicale cu cari sinceri- românească, ca toate organele el iîlImi rnmunA»nn« «nl.Uy — — itatea romaneasca salută prezenta de expresie oficial si sufletească în Romania a savanţilor trimişi să strige: «ura, a! sărut mâna! de creditorii noştri scumpi ca să Poftim, fiQBoshl*.«aţaţi cât vreţi!» ne mângâie. Fiindcă în Cuvântul Cel mult Meă cei mai calificaţi s a prezentat, cu o precizie dacn-i dintre exponenţii aceştia ai bniei mentară de care s’a putut folosi purtări ar avea dreptul să întrebe oportun şi nevoia de a fi bine discret: «cu ce comision?, adică, informaţia zişilor confraţi, — fi- i nouă ce ne iasă?», indcă în Neamul Românesc de alai, .„Cum s’a mai făcut! Şi, tn această ori au «nărui câteva rânduri altă privinţă, sensibilul nostru consupra recunoştinţei româneşti fată frate Dreptatea are o deosebită au, de Europa generoasă de altădată, toritate să se pronunţe. Lucru pe supraveghetorii calificaţi ai care îl şi face când scrie: bunelor purtări în societate se simt „c’ar fi crezut acest regim de aşa de «şocat!» ca isbucnesc intre aventurieri a ajuns la fundul sacuini cu surprize, triste şi revoltătoare surprize, pe care le oferă de un an de zile naţiei răbdătoare. «Ei bine, nu, de cea ce este în ce-ar fi în stare să dea şi unui măgar ispita de a deveni pedagog — Cum se poate să vorbiţi astfel cu d. Rist?, zic mustrătorii eleganţi. Distinsul nostru oaspete care e francez şi inteligent trebuie să fie cuprins în taina fiinţei lui de o mare şi tăcută scârbă pentru această explozie de «apărare» a prezenţei sale, cu nimic jignită de cei cari îi discută rosturile. Fiindcă, în definitiv, d. Rist îşi zice: nu sunt chiar reprezentantul unui ordin călugăresc şi nici măcar al unei asociaţii de poeţi lirici, am venit ca trimis al unor creditori la nişte datornici cari gem că li se apropie scadenţa. Ce desgustâtoare e şi aici politica — îşi spune desigur sieşi amabilul expert, dacă şi pe o chestie aşa de unanim naţională, se poate face discuţie de spurcate calcule opoziţioniste!.. Când a pornit din Paris spre Bucureşti, d. Rist ştia că vine la prieteni, fireşte. Dar, la nişte prieteni cărora înţelegea bine că le-a sosit momentul de a vorbi, în sfârşit Pentru aceia, bunul nostru prieten s’a şi deranjat să vină. Ca să discute! Ca să vadă, ca să-şi dea seama, stare nimeni nu-şi poate inchipui. «O nouă dovadă o dă acum. Ea, este chemată să aibă un puternic răsunet şi peste graniţă. In Franţa se va afla cu uimire cum sânt trataţi în România, eminenţi specialişti francezi invitaţi de către guvernul român, câteva zile după sosirea lor.» Regim de aventurieri? Aventurieri, fiindcă în loc să trateze cel mul quantumul samsariâcului, au cutezanţa să ceară prietenilor ţării cruţările pe cari prietenii aceştia înşişi le reclamă creditorilor lor„. Aventurieri fiindcă, in loc să trimeată pe un ministru isteţ la Paris ca să discute în cafenelele de pe marile bulevarde ipomn pag. III şi IV, versuri şi proză semnate de: Claudia Millian, Ştefan Neniţescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Ion Călugăru şi Emil Gulian. tcearca României la o cămătărie ce o pedepsită oriunde afară de cuprinsul dreptului internaţional, aventurieri fiindcă chiamă ei, aici, în Capitala unei ţări ajunsă la ultima limite, a sforţărilor, ca să diseci mai calificaţi , cute amical — şi fără comision — măcar dreptul creditorilor noştri foarte dragi de a nu lasă pe debitorul lor sa crape înainte ca să-şi poată achita datoria». Dar, ce aude d. Rist de la sinceritatea celor ce n’au învăţat politeţă în cafenelele amabile ale samsarilor ? N’aude nimic mai mult din ce a învăţat să asculte în frumoasa d-sale limbă franceză... In adevăr, nu e în sinceritatea necazurilor cari îl întâmpină aici cu încredere decât o palidă traducere a discursurilor, articolelor, implorărilor şi imprecaţiilor ce umplu de un vast ecou emoţional toate tribunele, ziarele, incintele şi chiar academiile din cuprinsul Franţei frumoase şi bogate, — oride câte ori e în discuţie, şi e aproape zilnic, chestia plăţii datoriei franceze către America. N’am îndrăsni să transcriem tocmai acum, fie şi numai pentru a împăca eleganţa cocoloşită a confraţilor gentili, cuvintele tari şi uneori «desobligeante» (să ni se ierte neologismul) cu cari se tratează în Franţa «lăcomia», «cupiditatea», «ferocitatea», etc., a creditorilor americani... Şi, să nu credeţi că creditorii americani nu au şi ei argumente foarte demonstrative ca să justifice dreptul lor de a cere să li se achite ce li se datorează... Aşa fiind, să fie mai puţin neli- niştiţi, maeştrii de protocol moral ai presei române de ce poate ceti şi auzi d. Rist în voiajul său de amară plăcere în România: e învăţat să le citească şi să le audă şi pe franţuzeşte... Dem. Theottecescu imn pentru un premiu deced. Foarte bine, d-le ministru. Iată o măsură culturală pentru care vă felicităm sincer. Premiul național pe care l-ați desființat zilele acestea, era un instrument cultural perfid. Pentru mai multe motive, din care n’am să înșir decât vreo trei. 1) Prin existenta lui, oricât de precară, îi acorda statului român putinţa de a simula nu ştiu ce teribilă ocrotire pentru artele naţionale. 2) Prin felul în care era distribuit devenise un fel de loterie, mai mult decât un examen artistic, un fel de alergare de cai cu favoriti şi outsideri şi mai ales cu lovituri de ultimul moment. 3) Prin proasta alegere a laureaţilor, premiul naţional era un foarte sigur mijloc de a zăpăci gustul public, de a-i dezorienta preferinţele, de a-i impune glorii false şi mincinoase. Intr’o ţară în care şi aşa oficiul critic este îndeplinit cu debilitate şi la întâmplare, acest accident nenorocit, care se chema premiul naţional, era o circumstanţă triplu agravantă. Să facem bilanţul acestui premiu? Să-i descriem cariera lui strâmbă, care la un moment dat, dacă n’ar fi fost esenţialmente ridiculă, ar fi devenit esenţialmente tristă? Nu. Nu pentru motivul că aceste rânduri sunt un imn şi nu o elegie. Noi respectăm genurile literare, Domnule ministru. Dar penMuzeul municipal din Milano a isbutit să achiziţioneze, după o mare luptă de licitaţie publică, un dinte al lui d’Anunzio. Nu ştim dacă poetul şi -a scos expres pentru o simplă afacere literară sau dacă e la mijloc doar iniţiativa inteligentă a unui dentist cu simţ istoric. Fapt e că zece muzee italiene s'au luptat să aducă în patrimoniul lor de glorie amănuntul de prisos al scheletului adorat. Ne întrebăm numai cu grije dacă suma obţinută pe ilustrul dinte, nu va constitui pentru poetul în criză financiară — criză reputată şi veche, — o ispită cu totul periculoasă aparatului d-sale bucal. In definitiv, când poţi câştiga cu o măsea, cu un canin sau chiar numai cu un colţ incomod mult mai mult decât cu un volum de versuri demodate, — ce nesăbuit şi laş sentiment de auto-conservare te-ar mai putea împiedeca să nu declari comercializarea totală a gurii. Afară numai dacă nu avem impietatea să bănuim că la 70 de ani— câţi numără autorul lui Forse ehe şi forse chend — situaţia stomatologică a cuiva, chiar a unui, liricru un rezumat foarte concins, să adorat, nu e chiar aşa de înfloritoa spunem aici, că literatura română!** pentru a o transforma în mină l-a încoronat într’o zi cu soare pe * TMr\ Si‘ cine ?He dat Tuloarea dintelui cu care se mândreşte acum muzeul din Milano nu stă — în afară de originea lui olimpiană — şi în faptul că era unicul sau, mai bine zis, cel din urmă?... Altfel, poetul ar fi destul de generos ca să împace aspiraţiile cel puţin a o duzină de muzee, — mai dries că generozitatea ar fi aşa de legitim rentabilă. Noi care cunoaştem, însă, întâmplarea istorică cu cei 10.000 de bravi ai lui Garibaldi, ne e teamă de o încurcătură. Se ştie că grijile recunoscătoare ale Italiei au fost multă vreme istovite de echipa celor zece mii, care departe de a se împuţina odată cu trecerea anilor, se făcea din an în an mai numeroasă. In aşa fel, încât după vre-o 20 de ani de la moartea lui Garibaldi, o statistică indiscretă a putut constata că cei 10.000 erau acum vreo... 30.9001 Să nu se repete întâmplarea şi cu dinţii lui d’Anunzio!.. Şi că dăm prilej istoricilor şi paleontologilor viitori să afirme, luând act de imensitatea numărului dinţilor poetului, că autorul Focului era un monstru apocaliptic... d. G. Topârceanu, vesel scriitor de farse rimate, l-a încoronat cu acest premiu naţional, ceea ce înseamnă un fel de rege al muzeelor dacoromâne. Exemplul ajunge. Nu spun că între laureaţii premiului decedat nu au fost scriitori de primă valoare artistică uneori, naţională alte ori. N. Iorga, Octavian Goga, I. Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu. Desigur. Spun însă că alegerea lor nu mai avea nici un sens, că şi-l pierdea, prin alăturarea unor poeţi şi prozatori de mâna doua în cazul bun, de mâna douăsprezecea în cazul curent. Nu ştiu, domnule Ministru, dacă această salutară măsură ce se cheamă desfiinţarea premiilor aşa zise naţionale, este rezultatul unor intenţii de politică culturală sau pur şi simplu o obligaţie de ordin financiar. Vreau să spun că mă tem ca măsura Dvs. să nu fie numai accidentală şi numai economică. Asta ar fi rău. Căci nu înseamnă că dacă suprimaţi trei premii inutile, pentru care se cheltuiau 300 de mii de lei, aceşti bani trebue deturnaţi de la scopul lor cărturăresc. Aceşti bani, Domnule Ministru, să rămână mai departe sortiţi cărţii româneşti. Făceţi un început de editură de Stat, creaţi două-trei burse pentru scriitorii tineri, reorganizaţi căminul de La Sâmbăta de Sus, daţi de mâncare la 20 de poeţi tineri necăjiţi şi înfometaţi, faceţi în sfârşit ceva care să ne spună, că în România Mare, pe lângă cabotini, excroci şi reprezentanţi ai poporului, pot trăi şi oamenii de carte. Mihail Sebastian Dintele Poetului Titu Devechi (Citiţi continuarea în pag. II-a) Menţiuni critice F. ADERCA: Aventurile lui Ionel Lăcustă — Termidor (cu 27 fotografii după natură), ed. «Naţională», colecţia Rosidor. —1ireasa multiplă (Ţapul), roman, ed. 11, ed. «Universala». *■—-----0000-----— Spiritul în continuu neastâmpăr şi etapele, nenumărate, ale unei atât de bogate creaţiuni epice, trebuiau să dicteze d-lui F. Aderca, această carte, ameţitoare ca un coritai infernal şi substanţială ca un stup la care au colaborat generaţii de albine. «Aventurile lui Ionel Lăcustă-Termidor» se aleg la capătul unei serii întregi de peregrinări, de căutări, regăsiri şi respingeri, însemnând în acelaş timp cartea cea mai desăvârşită, sub raportul genului, dar şi cea mai tipică pentru scrisul şi predestinarea epică a d-lui F. Aderca. Şi spunând acestea nu ne gândim numai la datele superficia atunci de afabulaţie sau onomastică, pe de PERPESSICIUS cari le întâlnim în toate lucrările d-lui E. Aderca, cu parţială excepţie pentru «Domnişoara din str. Neptun». Pentru că şi’n debutul d-sale epic încă întâlnim pe acel personaj. — «D. Aurel, acest pioinier al civilizaţiei» — care va reveni tot timpul, fie în întruparea lui adevărată ca în «Moartea unei republici roşii», fie substituit, precum în «Ţapul», fie confundat cu memorialistul, precum în «Omul descompus», fie din nou în prenumele lui iniţial ca în «Femeia cu carnea albă» şi sfârşind, la capătul unor aventuri de inimă şi de simţuri, de o moarte sângeroasă, despre care d. E. Lovinescu se îndoia că va fi irevocabilă. Dovadă acest Ionel Lăcustă-Termidor, înviat din propria-i cenuşă, pe ruinele d-lui Aurel, dar de o tinereţă sporită, pare că, de toate combustiunile trecute. Au fost, tot timpul, în literatura d-luii F. Aderca, cel puţin trei caractere : un lirism torid, o poezie fierbinte, înflorind mai adesea în brazda misterului virginal, o vervă caricaturală exercitându-se pe seama istoriei contemporane şi amândouă strunite de o dialectică impecabilă, de un job al inteligenţii şi al spiritului — şi aceste trei caractere se întâlnesc cu prisosinţă în ultima d-sale lucrare. Iată pentru ce spuneam că «Aventurile lui Ionel Lăcustă-Termidor» sunt nu numai cartea desăvârşită dar şi cea mai caracteristică din literatura d-lui F. Aderca — fără să mai spunem că din cele trei tulpini amintite se desfac tot atâtea ramuri şi mlădiţe, care de care mai ispititoare, împletind umbrarul sub care, caun lucid, autorul contemplă, pătrunde şi notează. Notează, în primul rând, tot ceea ce ajută la înţelegerea eroului acestor aventuri, acestui spirit migrator prin spaţii, prin timpuri şi prin existenţe, aşa de lucid şi cu atâta cunoaştere de sine, încât cu greu te poţi reţine să nu acorzi ultimei lucrări a d-lui F. Aderca, un accentuat caracter autobiografic. Lăcustă Termidor este un publicist, un aventurier în goană de inedit geografic şi sufletesc, un poet cântând cu egală pasiune gratiile leandrului şi gratiile virginei, un amator de mituri istorice şi dramatice, un revoluţionar în materie de artă, un comentator, fără milă, al actualităţii, o natură proteică pe care singur autorul izbuteşte s’o capteze şi s’o domine, dealungul tuturor avatarurilor ed. Or, sunt, din câtă biografie publică pătrunde cu scrisul şi cu manifestările sociale ale scriitorului, atâtea din atributele spiritului proteic şi răzvrătit al d-lui F. Aderca— şi în felul acesta caracterul autobiografic se justifică. Caracter autobiografic ce nu prejudiciază cu nimic individualităţii eroului acestor aventuri, savuroase sau deprimante, prin care-şi mână autorul umbra nesatisfăcută şi curioasă." Termidor este, cu un cuvânt, spiritul călătorind dealungul veacurilor, din noaptea haosului până în spre noaptea din urmă, în nenumărate incarnaţiuni după împrejurări şi după meridiane, după fantäzia autorului, mai bine zis: «Idealul d-lui Ionel Lăcustă-Termidor şi care l-a chinuit cu voluptate toată viața, a fost descoperirea unei Americi — oricând! oriunde! oricât de neverosimilă!» — notează d. Aderca întrun popas al faustianului său personaj, după cum în lucrarea d-sale de debut, în «D-şoara din str. Neptun» notase despre d-l Aurel, această sosie a lui Termidor, că «suferea de patima cugetărilor necontrolabile» ceea ce-l obliga să afle diverse explicaţii, evenimentelor. Blestemul acesta, poartă pe d-1 Aurel pe drumurile europene sau din ţară, ale aventurilor de dragoste iar pe d-1 Termidor îl mână în născocirea tot a altor sensaţii, pe calea aerului, a apei sau a undelor hertziene. Termidor este omul timpului şi mai ales spiritul epocii, în cugetul lui se întretac toate «firele împletite» ale spaţiilor, cum aşa de plastic caracterizează d- Aderca civilizaţia întrepătrunsă, de astăzi. In felul acesta nu e de mirare că, eşti din calea robilor, strălucitoarea punte de diamant, a constelaţiilor, îl afli când la Cornul de Aur şi în moscheele Constantinopolei, debitând adevărateexcursuri de istoria civilizaţiei, când în aeroplan deasupra Ankarei sau peste Indii şi când în beciurile politici pentru că şi-a permis să dedice o odă nestăvilită unei muze princiare. Acea muză princiară pe care un pasaj din «Omul descompus» o anunţa chiar după pierderea Emei şi a lui Calypso. Termidor este mai mult decât un erou, Termidor este un principiu de viaţă, şi, reincarnările lui succesive nu au nimic contradictoriu. Aici se cuvine