Cuventul, septembrie 1932 (Anul 8, nr. 2644-2673)
1932-09-01 / nr. 2644
ANUL ĂL VISl«8ea. — Wo. 2644 \ \ nedacta şi Administraţia BUCUREŞTI, Calea Victoriei 48, etajul 1 (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) I 312/45 Direcl/a TELEFON : 378/10 Redaclia l 373/09 Administraţia Fondator: Director: TITUS ENACOVICI NAEIONESCU AMIIMCIDMIE $1 PUMICililiLE se primesc la : ADM1NISIRAI1V „CUVANTUIUI" și prin toate agențiile de publicitate_______ Taxa de francara plătită iu nmerar conform aprobărei Dir. den. P. ro 169 196/332 T. T. 8 PAGINI 3 LEI C. JQÎ 1 SEPTEMBRIE 1832 Cum se omoară comerţul de grâne / ____ Scrisoare către d. ministru Voica Niţesei Prea stimate Domnule Ministru, veţi fi luat şi Dvs. cunoştinţă, dacă nu altfel, cel puţin ca şi mine, din ziare, de cele ce s’au întâmplat la Brăila. Exportatorii din marea noastră schelă de cereale s’au adunat, s’au sfătuit, şi au hotărît să înceteze operaţiile de export. Nu ştiu, Domnule Ministru, ce impresie vă va fi făcut această ştire. Sunteţi, după cum vă cunosc, un om cu grijă pentru treburile publice. Dar ca unul ce vă trageţi dintr’o regiune de munte, nu aveţi, ca să zic aşa, terenul a perceptiv pentru ca o hotărîre ca cea a armatorilor brăileni să găsească în Dvs., în afară de aprecierea obiectivă a împrejurărilor, acea rezonantă lăuntrică, care singură dă viață unei impresiuni, dinamizând-o. Eu, însă, Domnule Ministru, am crescut pe malul Dunării, tocmai în acea falnică Brăilă de odinioară, poarta prin care curgea aurul străinătăţii în ţara românească. Şi îmi dau seama, deci, organic aproape, ce înseamnă hotărîrea exportatorilor brăileni. Exportatorii, Domnule Ministru, sunt cei cari în regimul nostru fac preţul grânelor. Iar dacă preţul acesta e câteodată mai ridicat, apoi asta se datoreşte exportatorilor mici. Ştiţi şi Dvs., ştiţi mai bine decât mine chiar, că piaţa noastră a fost acaparată în ultima vreme de două mari firme exportatoare străine, cari, instituind un monopol al cumpărărilor, tindeau să coboare prețurile, împotriva lor nu luptă decât un singur element: micul exportator, împotriva lor și a statului, căci eu, care cunosc chestiunea, vă pot dovedi oricând că organele oficiale au lucrat în interesul marilor firme. Iată însă că exportatorii aceștia mini, cmneriT»ii. deBi. rtArî mflî îmbunătăteau pacostea de preturi, de la o vreme nu au mai putut să lucreze. Cumpăraseră grâu plătind producătorilor și prima de export, iar statul nu le înapoia aceste prime. Ceea ce îi apăsa greu. Pe marii exportatori, nu. Ei pot să aștepte, — ei au credite în străinătate. Micul grânar însă, nu. Căci o sumă de un milion, care îi lipseşte pentru că nu i-o înapoiază statul, îl paralizează complet. Şi aşa, paralizaţi, ajunseseră către sfârşitul iernii trecute. Eram pe atunci deputat de Brăila, şi oamenii au venit la mine. A venit unul, Ciurea, român de ispravă şi de faptă creatoare cum puţini se află, domnule Ministru. Şi am mers cu el la Banca Naţională. Să ţi-o spună d. Costică Anghelescu: a fost una din cele mai rodnice discuţiuni. Din ea a eşit legea vacanţelor pe care o vot arăţi dvs. acuma, şi a mai ieşit un avans de 100 milioane, pentru o parte din primele de export restante. A urmat o uşurare, o intensificare a exportului, o urcare a preţurilor, şi a intrat valută în ţară. Până când aţi venit Dvs. la minister, întâmplare care a coincidat cu noui dificultăţi ale exportatorilor. Nu vă mai amintesc ce s’a petrecut de atunci. O ştiţi. Cunoaşteţi şi eforturile, mai presus de orice laudă, ale Băncii Naţionale, şi pe cele ale Dvs., şi dificultăţile peste cari aţi crezut că nu puteţi trece. Oamenii se frământau, gemeau greu, dar aşteptau, aveau încredere în dorinţa Dvs. de a-i ajuta. Iată, însă, că acum în urmă s-a întâmplat un fapt nou: a fost reluată plata primelor de export. Banca Naţională a mai găsit 20 milioane lei pe care vi le-a pus la dispoziţie. Ştiţi. Domnule Ministru, cum au fost împărţite, le-aţi dat pe toate la Arad şi Oradea Mare. Este, categoric, un act abuziv, o favoare. Şi îmi veţi permite să vă întreb: de ce? Eu ştiu că un guvern este silit în anumite împrejurări să facă şi acte abuzive. Dacă, de pildă, cele 20 milioane lei, în loc să să dea în ordinea de pe listele ministerului, s’ar fi dat exportatorilor din Brăila, ar fi fost o încălcare de drepturi, explicabilă însă prin necesitatea de a finanţa exportul, şi de a aduce valută în ţară. Dacă în loc să se dea exportatorilor s’ar fi dat agricultorilor, ar fi fost iarăş un abuz; dar iarăş explicabil; căci ar fi mers banii la finanţarea nouilor însemânţări. Dar numai celor din Arad şi Oradea, — şi încă numai unora din ei — asta. Domnule Ministru, nu mai are nici o explicaţie; sau, cel puţin, nici o explicaţie pe care Dvs. să o puteţi andosa. Căci, să fim înţeleşi. Domnule Ministru, eu nu vă cunosc de mult. I. Sânt în Lege prescripțiuni ce nu cunosc perimarea. A şasea poruncă, săpată pe tablele Sinaii, e una din ele. Oprirea omorului, prin porunci speciale, devenea inutilă, devreme ce căile ce duc la omor, se închideau prin cuvântul Bunei-Vestiri. Predicând noroadelor pe munte, Iisus le spune : «Auzit-aţi că s’a zis celor de demult: să nu ucizi, că cine va ucide vinovat va fi judecăţii; iar Eu zic vouă: că tot cel ce se mânie asupra fratelui său în deşert, vinovat va fi judecăţii şi cine va zice fratelui său: iaca, vinovat va fi soborului». (Mat. V 21-22). Condamnând mânia şi pornirea asupra fratelui nostru, Mântuitorul tinde la extirparea răului, chiar din rădăcină. Omorul, fruct al mâniei şi al altor păcate (mândria, lăcomia, zavistia, etc), nu mai avea nevoe de speciale înfierări, de vreme ce cauza era suprimată. Comiterea omorului însemnează falimentul învăţăturii evanghelice, însemnează complecta ei nerodire. De aceea Noul Testament nu ne va sfătui niciodată cum să furăm «mai creştineşte», cum să ucidem mai creştineşte. Acest adevăr se impune tuturor conştiinţelor, atâta vreme cât e vorba de relaţiuni dintre indivizi« în particular. Valabilitatea lui însă, e pusă în discuţie de îndată ce «împrejurări speciale» se ivesc şi mai ales când e vorba de relaţiunile dintre grupuri organizate, de indivizi. In anul 1879, se răspândea în Rusia, tipărită în 80.000 de exemplare, «Cartea de rugăciune cu explicaţii». Era un fel de catehism, datorit mitropolitului Filaret. In această carte se puteau ceti următoarele: — Care este a şasea poruncă a lui Dumnezeu ? — Să nu ucizi ! — Ce opreşte Dumnezeu prin această poruncă ? — Ne opreşte sa lipsim pe om de viaţă. — E însă păcat să ucizi, după lege, pe criminal, şi să ucizi pe duşman în răsboiu? — Nu, nu este păcat. Pe criminal îl lipsesc de viată, pentru a curmă marele rău pe care el îl face; pe inamic îl omoram, în răsboi, fiindcă atunci ne luptăm pentru împărat şi patrie». Hotărât, această învăţătură, răspândită cu atâta zel în popor, e mai mult decât o imprudenţă, e o vinovată tentativă de adormire a conştiinţelor. Şi această operă ar trebui lăsată în seama altora... Pascal, vorbind despre respectul vieţii omeneşti în societăţile creştine, spune: «Toată lumea ştie că nu e nicicum îngăduit particularilor să ceară moartea cuiva şi că, chiar dacă cineva ne-a ruinat, ne-a sdrobit, ne-a dat foc casei, ne-a ucis părinţii. Şi că are, apoi, gust să ne ucidă şi pe noi şi să ne ţiiardă cinstea, în justiţie nu va fi luată în consideraţie cererea noastră de a fi omorât acela, devreme ce a trebuit să se numească persoane publice (procurorii), cari cer aceasta în numele Regelui, și mai ales în numele lui Dumnezeu». (Lettres provinciales). Dar câte nebunii nu se comit în numele lui Dumnezeu! Ideia că uciderea în urma unei hotărâri, a unui ordin, nu e o crimă, o găsim şi în «Catehismul creştinului ortodox», al învăţatului Antonie, mitropolit al Chievului şi Galiţiei. Pentru a evidenţia fragilitatea acestui criteriu, după care uciderile se împart în crime şi... datorii, vom aminti aci un caz . In primăvara anului 1917, bravul locotenent român Ciulei, este învinuit de trădare şi în urma unei judecări sumare şi a unui ordin, este executat pe frontul de la Bacău. Deci uciderea nu era crimă: se făcuse doar în baza unui ordin, dat de «cei în drept». Dar abia executat, ordinul de execuţie se anulează prin altul şi se comunică în grabă că locotenentul nu e vinovat. Acum toţi, ordonatori ai execuţiei, şi executanţi inconştienţi, aveau convingerea că se săvârşise o crimă. In cazul expus, sânt două ordine, privind acelaş caz şi anularea unuia prin cellalt, însemnează anularea ideii de datorie, strâns legată de existenţa ordinului de execuţie. Iată prin urmare cum în iuţeala picioarelor unui cal, aducător de ordin, stă în cazul arătat tot secretul clasării uciderilor, în datorii sau crime. Cunoaşterea, numai a primului ordin în clipa execuţiei nu schimbă întru nimic esenţa faptului. Că executantul e nevinovat; că vina cade asupra judecătorilor, sau asupra acelora cari au produs dovezi de vinovăţie; asupra martorilor; asupra superiorilor nepricepuţi, ori pătimaşi; asupra împrejurărilor, ori asupra acestui ansamblu de cauze, nu interesează, e chestiune de dozaj alvinii. Iar mintea omenească greşeşte în stabilirea justă a dozei de răspundere. Se va şti aceasta la înfricoşata judecată. Ceia ce interesează, e că uciderea în sine e o crimă, un păcat, fiindcă după Evangheile nu există motiv care să îndreptăţească omorârea aproapelui, «Mărturisirea Ortodoxă» a lui Petru Movilă, nu face comentarii aşa(Citiţi continuarea în pag. S-a) dar nici chiar aşa de azi de ieri, şi ştiu că buna Dv. credinţă şi absoluta Dvs. cinste nu pot fi puse la îndoială. Dar, iată, aţi luat o măsură care nu vă seamănă — şi pe care nu o înţelegem. Rezultatul! Dezastruos: micii exportatori din Brăila au hotărît să suspende operaţiile. E foarte grav. Tişi, recunoaşteţi, sunt îndreptăţiţi sa o facă. Căci greutăţile statului sunt, desigur,mari.Dar şi oamenii înţelegători. Ei îşi dau seamă că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Şi oamenii se sbat, suportă sau sucombă, dar nu ridică glas. Este însă ceva ce oamenii nu pot suporta: nedreptatea. Asta frânge toate resorturile şi toate iniţiativele. Şi asta a înfrânt şi pe grânarii brăileni. Pentru stima afectuoasă pe care v-o păstrez îmi pare sincer rău că autor al unei asemenea nedreptăţi aţi putut fi chiar Dvs. Şi pus cum sunteţi acum, în faţa celui mai aspru judecător: conştiinţa Dvs., ve aştept! Nae Ionescu Pentru susţinătorii creştini ai uciderii de om -------oooo------Afirmă unii că tineretul din partidul naţional-ţărănesc se agită. (Celelalte partide nu dau atâta importanţă tineretului câtă i se dă la naţional-ţărănişti — aşa că nici nu se ştie dacă se agită sau nu). Nu contestăm faptul. De bună seamă că tineretul naţional-ţărănesc se mişcă, îşi caută orientarea cea adevărată. Numai că se remarcă un fenomen ciudat: tineretul se mişcă după indicaţiile celor mai vrăstnici — adică după cum se orientează la dreapta său la stânga. Sunt atâtea grupări ideologice tinereşti în partid, câte clanuri de oameni ajunşi sunt. Alta e mentalitatea democraţilor principali, dacă se poate spune aşa, a acelor democraţi cari doresc o economie individualistă, o libertate desăvârşită, de acţiune de esenţă burghezo-capitalistă; alta e mentalitatea vechilor «chemărişti» cu totul diferită de aşa zisa grupare a radicalilor clujeni, alta e mentalitatea militanţilor tineri ţărănişti cari sunt pentru un stat ţărănesc. Mai mult, fiecare grupare, care nu este considerabilă ca număr, ca forţe creatoare, nu are o coheziune organică. In fiecare grupare tinerească există elemente care cochetează cu cei din altă grupare. Şi nu notăm pe informatorii puşi de mărimile partidului să raporteze asupra situaţiei din fiecare grupare... Aşa stând lucrurile, se poate vorbi de o agitaţie a tineretului. Revendicări personale, dorinţă de ascensiune cu orice preţ, există câtă vreţi. Dar un tineret care nu face exces de zel în programe, nu este, de bună seamă, fixieret. Amănuntul că linii din membrii grupărilor n’au atins încă vârsta de 30 de ani, nu are nici o importanţă. De vreme ce tinerii evoluiază după porunca, după indicaţiile şi suggestia celor ajunşi este indiferent dacă au 30 sau 50 de ani. Desigur, că tineretul trebuie să primească influenţa luptătorilor mai vechi şi mai încercaţi. Dar, trebue să aducă şi ceva nou.. O contribuţie inedită la opera înaintaşilor-Aduc această contribuţie nenumăratele grupări de tineret din partidul naţional-ţărănesc ! Este o întrebare la care ne vor răspunde, desigur, cei interesaţi... La Cameră, — în discuţia mesajului care desbate, aşa de oportun, istoria politică a ţării, — s’a iscat alaltăieri un schimb de negaţii intre d-nii Maniu şi Xeni pe seama... propăşirii ţărănimii. Cine a făcut, adică, mai mult pentru fericirea actuală a acestei tărănimi: liberalii sau national-ţărăniştii? D-l Maniu a pretins că partidul său a adus satelor în trei ani de guvernare atâta bucurie cât n’au dăruit liberalii în cei 40 de ani de monopol al puterii. Nu ştim cât de convins de contrar e d. Xeni, dar, advocat de talent, a pledat în numele clienţilor săi absenţi, cu impresionant devotament. Problema i s’a risipit nerezolvită în mecanica aplauzelor rituale, căptuşite de zăduful după amiezii. Şeful naţional-ţărăniştilor spunea: şi n’aţi făcut nimic pentru ţărani». Apărătorul din oficiu al liberalilor răspundea: «aţi miujit pe ţărani». ...Şi, e cert: aveau dreptate, perfectă dreptate, şi unul şi altul! ”-1 Iuliu Maniu ştie măcar atât din amărâta istorie a vechiului regat: ţărănimea n’a existat, pentru politica fericită dictate de 1914, decât ca o anexă, mută şi comodă, a pământului. Şi după cum nu putea constitui o preocupare «principială» de partid, cantitatea de ploaie sau numărul de pluguri ce desfundau ogoarele, tot aşa nu era nimeni mânat să-şi piardă vremea cu predarea celorlalte anexe sau numai accidente agricole, ţărănii. Ei făceau parte din peisaj şi din fizica pământului. Aşa că erau lăsaţi în seama poeţilor cari, cântând amurgurile şi şipotul isvoarelor, aminteau şi de ţărani. Un element decorativ în plus pentru literatură... De la Rodica, «purtând cofiţa cu apă rece pe ai săi umeri albi rotonjori», a lui Alexandri, până la voluptoasele ţărance, mirosind a busuioc, ale d-lui Mihail Sadoveanu, şi până la cărăuşii — fascinaţi ai lui Grigorescu, — se întinde mai mult decât o inocentă proecţie romantică: este reflexul literar al formidabilei minciuni asasine care a umplut jumătatea de veac a aşa zisei noastre «renaşteri». N’aşi putea afirma că literatura s’a făcut complicea conştientă a acestei vaste escrocări de istorie, — dar e cert că încântarea urbană a perioadei de festivi,tăţi, decorări, academii şi universităţi din epoca «creerii burgheziei» române, a găsit în inspiraţia — lirică şi epică — a cântăreţilor noştri o colaborare de vibrantă înşelăciune. Ne obişnuisem să ştim, mulţumită Poeţilor noştri de toate categoriile, că la ţară sunt numai «şoimi» cu cuşma pe o ureche, şi fete proaspete cu flori în cosiţe, cari cântă toată ziua şi-şi, spun seara, în jurul focului, poveştile bătrâne ale gloriei. Iar oamenii politici luau cunoştiinţă despre viaţa satelor dintr’o astfel de literatură. Până în 1907, n’a ştiut nimeni în România că ţăranii fac altceva decât să cânte doina din frunză iar femeile să miroase a iasomie... A fost prima sfâşiere a dulcii noastre armonii sociale. După 50 de ani de constituţie, comerţ, industrie, doctorate, parlamentarism, palate, «Paris al Orientului», acompaniate de chip toporul când li e foame... Totuş, partidul liberal « a dat» gol universal şi exproprierea. Le-a dat. Patriarhiei. Aceste «mari reforme» chiar în presupunerea ea au fost date, nu arată prin ele înşile decât o rece supunere aparentă la obligaţii pur formale. N’a pornit nimic de la inimă! Fiindcă, altfel, înainte de «reforme» şi cel puţin odată cu ele, sar fi lăsat asupra satelor măcar grijea de asistenţă socială pe care marile State occidentale o arată şi celei mai îndepărtate colonii. S’au dat ţărănimei pământ şi vot, — dar sănătate şi, deci, arată nu! Satele României sunt şi azi regiunile cele mai barbare ale Planetei, din punct de vedere sanitar, «Şoimii» şi «Isodicele» se usura învasta pepinieră a bolilor sociale, care e România votului universal şi a «domniei satelor». Amintiţi-vă că, oridecâte ori a fost vorba de o economie budgetară, capitolul cel mai amputat fost cel al sănătăţii publice... când se impuseră recent comprimările riguroase ale falimentului de Stat,— toată lumea politică a băgat de seamă că sunt, în ţara celor 80 la sută analfabeţi, prea mulţi învăţători, dar n’a remarcat nimeni că întreţinem patru universităţi şi orumină de «Academii» — mă rog: «superioare». Prin urmare, avea dreptate şi veni: nici partidul d-lui Maniu a ieşit din linia... urbană a «propăşirii» naţionale. Satele noastre n’au ajuns încă în România. Dem. Theodorescu Cearta pe fârânime N’a făcut nimeni nimic! D. IULIU MANIU ACTUALITAŢI Vizita d-lui col. Beck la ministerul de externe. In faţă, pe scaun, dela dreapta spre stânga, d-nii: col. Beck, AS, Vaida»Voevod, primul-ministru şi Szembeck, ministrul Poloniei la Bucureşti. In picioare d-nii: Cădere şi Gafencu. criza mondială Se sfârşeşte sau continuă criza ! Chiar dacă nu toţi doresc ca să se sfârşească (sunt mulţi pescuitori în apă tulbure) totuşi întrebarea prezintă pentru marea majoritate a naţiunii cel mai mare interes. Deocamdată, cum am făcut şi în anii precedenţi, vata, aducem o serie de date. Institutul de Conjunctură din Berlin publică, în «Wochenbericht»ul obicinuit, o serie de cifre care arată că producţia industrială a lumii nu numai că nu dă nici un semn de reînviorare, dar nici nu s’a oprit din scăderea continuă. Iată în tabloul de mai jos situa ia producţiei industriale a lumii, din ianuarie 1929, anul 1928 fiind luat drept bază (100). Institutul de Conjunctură spune: «Tendinţele de consolidare a crizei, care sunt de observat de curând în unele ţări, încă nu au găsit deloc expresie pe tărâmul producţiei. Aceste tendinţe se mărginesc mai ales la mişcări bursiere (piaţa mărfurilor, efectelor, monetară) şi încă pe aceste pieţe în ţările cu pricina au o atât de mică extensiune, că aproape nici nu pot fi redate în cifre. Privind pe ţări, constatăm că Germania, faţă de 1928, a scăzut la 53,8, Belgia la 70, Franţa la 73; Anglia la 80,6; Austria la 53,6; Polonia 54 6; Suedia 88; Ungara 65; RUSIA 206,1; Canada 76,8; Statele Unite ale Americei 53,2; Japonia 107,5. După cum se vede, Rusia, departe de a scădea, îşi urcă vertiginos producţia industrială, ajungând, la mijlocul lui 1932 la 206, faţă de 1928! Deasemeni, Japonia, are o situaţie excepţională. Cercetând diversele ramuri ale producţiei, constatăm că bunurile de consumaţie se produc încă într’o cantitate suficientă, însă «bunurile de producţie» au continuat în 1932 să scadă şi mai mult. Industria, deci, la mijlocul anului 1932 este la pământ. Faţă de 1928, producţia industrială a lumii a scăzut cu 33%. Se poate spune că a început sfârşitul crizei ! Cel puţin pentru ţările industriale ! Poate, însă, dezastrul fiind atât de mare, criza să ia sfârşit, având în vedere că s’a ajuns la marginea tensiunii arcului economiei. Poate, însă, că răul de care suferă economia industrială în tarile excesiv, industrializate, este mai curând organic decât conjunctural. Dilema aceasta trebuie rezolvită de economiști. Vom încerca să adunăm materialul necesar pentru tăierea nodului gordian. CIFRE de PAUL STERIAN 1929 1930 1931 1932 Media 103 94 83— Ianuarie 106 101 82 76 Februarie 104 101 84 74 Martie 105 99 85 74 Aprilie 109 100 85 70 Maiu 109 97 85 68 Iunie 111 95 83 67 Iulie 112 92 84— August 111 90 82— Septembrie 110 90 81— Octombrie 109 89 80— Noembrie 105 88 80— Decembrie _ 1011 83 81— II ştim pe d-l Mihai lonescu foarte gelos de bunul mers al C. F. R.- ului, din care a isbutit să facă într’adevăr o instituţie ordonată, civilizată ş i occidentală. Cine călătoreşte în România, nu se poate plânge nici de trenurile noastre, nici de personalul lor. La ceasurile după masă, când pleacă din Bucureşti trenurile — fulger spre Constanţa şi Galaţi, gara de nord are pur şi simplu aspectul unei gări de mare metropolă europeană. Tocmai de aceea ţinem să semnalăm cele ce urmează. Există câteva trenuri rapide cu locuri rezervate unui număr limitat de călători, în baza unor tichete dinainte cumpărate. Scopul lor este simplu: să evite aglomeraţiile în vagoane şi să asigure un voiaj comod. Pentru asta călătorii plătesc o taxă suplimentară (de 100 şi de 10 de lei) şi o plătesc probabil bucuros Măsura este excelentă şi ar servi numai bunelui renume al căilor noastre ferate, dacă... ar fi aplicată. Se pare însă că organizarea acestor trenuri rapide este lăsată pe seama unor funcţionari în subordine, care nu prea sunt controlaţi. Astfel cele mai frecvente zăpăceli şi conflicte se întâmplă tocmai în trenurile rapide, presupuse a fi cele mai civilizate. Nu odată se întâmplă ca doi călători să şi dispute acelaş loc, sau ca zece călători să invadeze culoarele rapidelor cu tichete nenumerotate. Mai ales pe liniile frecventate şi în zilele de afluenţă, încercaţi să călătoriţi Duminică searafe la Sinaia sau Călimăneşti spre Bucureşti. Casierul gărilor intermediare nu ştie nicodată de câte locuri dispune şi te ţine în faţa ghişeului până ce intră trenul în gară, pentru ca apoi să-ţi dea în schimbul banilor tăi, un tichet, care nu-ţi va da alt drept decât să te cerţi în vagon cu «primul ocupant». Ceva mai mult. Ni se scrie că in anumite locuri, se face un foarte rentabil comerţ cu aceste tichete, care nu se eliberează decât în schimbul unui discretsupliment. In această direcţie, casierul care e şi şeful gării Călimăneşti — un anume Mihăescu — şi-a creat o adevărată celebritate de speculant. Păstrăm, spre dovadă, câteva tichete eliberate la Călimăneşti pentru rapide, ticete multiple pentru un singur loc, achitat astfel de două și de trei ori-De ce? Ar fi atât de greu să se ia măsuri? Ar fi atât de greu să se trimeată inspectori care să constate aceste abuzuri şi să le suprime. Mai ales în acest sfârşit de vacanţă, când gările staţiunilor balneare sunt asaltate de cei ce se întorc. S. IN PAGINA VIII . Experții cerceteazi