Cuventul, martie 1938 (Anul 15, nr. 3159-3189)
1938-03-18 / nr. 3176
Pa& r nem. „Izvoarele Istoriei Românilor” Cine nu cunoaşte, din toţi cei care au învăţat carte în ultimii 30 de ani, Mitologia greco-romană şi Legende şi poveşti antice ale profesorului G. Popa-Lisseanu? Câţi dintre noi, de asemenea, nu au cetit traducerile aceluiaş clasicist din autorii greci şi latini? Numele d-lui G. Popa-Lisseanu era legat, până mai acum câţiva ani, de cultura clasica. De când a început să tipareasca, însă, voluminoasa serie a „Izvoarelor Istoriei Românilor”, d. prof. G. Popa-Lisseanu a dovedit reale însuşiri de istoric şi medievalist. Au apărut, până astăzi, 14 volume din această colecţie, cuprinzând texte şi traduceri din cronicari latini, bizantini, unguri şi slavi. linele volume , cum e, bunăoară, Cronica lui Nestor, s au un impresionant număr de pagini. Altele, ca Daco- Romani in Carminibus medii aevi, sunt mai puţin voluminoase. Fiecare, însă, cuprind introduceri şi comentarii, scrise astfel încât să poată fi urmărite şi de un necompetent, folosind în acelaş timp şi specialiştilor. Marele merit al d-lui prof. G. Popa-Lisseanu este că a pus la îndemâna studenţilor şi cercetătorilor istoriei neamului nostru, izvoare editate, traduse şi comentate, în volume cu preţuri accesibile. Izvoarele acestea existau numai în biblioteci; unele din ele erau de mult editate, şi numai anevoie se mai găseau prin librării. Dar d. Popa- Lisseanu nu se mulţumeşte să tipărească anumite texte. Scopul principial al acestei colecţii este să publice izvoarele istoriei românilor în traducere românească. Multe din volumele apărute până astăzi cuprind traduse pentru prima oară în limba noastră cronici şi fragmente în care se vorbeşte despre începuturile istoriei româneşti. In prefaţa la volumul XII al colecţiei închinat Brodnicilor, d. prof. Popa Lisseanu scrie: „Nu ne-am propus să facem critica textelor, nici să discutăm autenticitatea lor şi nici nu urmărim să rezolvim noi marile problem ale istoriei noastre naţionale... Această lucrare o lăsăm pe seama altora. Dar, publicând textele, după ultimile ediţii critice ce există, precum şi traducerea acestor texte, ne găsim îndemnaţi, spre a veni în ajutorul cetitorului mai puţin iniţiat, să tragem din lectura izvoarelor şi oarecari concluziuni ce ni se par mai logice. Noi însă nu urmărim să facem operă de sinteză generală, ci scoatem doar din anumite premise nişte încheieri şi facem numai nişte sugestii, lăsându-i cetitorului libertatea ca, pe baza documentelor ce-i procurăm să-şi formeze însuş părerea ce o socoteşte mai nimerită“. Este o mare muncă şi o desăvârşită „desinteresare“ în tipărirea acestei colecţii voluminoase. D. prof. Popa Lisseanu, cunoscând atât de adânci limbile clasice şi moderne, între altele maghiara şi câteva limbi slave, ar fi putut încerca să scrie o mare monografie asupra începuturilor evului mediu românesc, aşa cum pe vremuri scrisese mai multe cărţi despre oraşele romane din Dobrogea, despre Secui, etc. A preferat, totuşi, o muncă mult mai grea şi mai modestă, de editor şi traducător al izvoarelor. In câţiva ani, oricine va putea avea, pentru o sumă oarecare de bani, cele mai importante izvoare ale istoriei românilor. In unele din aceste volume, cum e, bunăoară, acesta din urmă, despre Brodnici, se găsesc reproduse şi traduse fragmente din vechile cronici ruseşti, care până acum erau accesibile numai specialiştilor, şi numai în anumite biblioteci. In acelaş volum, o lungă şi documentată „Introducere“ discută misterul Brodnicilor, propunând o nouă soluţie acestei probleme. Iniţiativa şi munca d-lui prof. Popa Lisseanu este extrem de folositoare studenţilor noştri. Atâtea izvoare accesibile în librării, va învăţa pe tineri să meargă la texte, îi va obişnui cu documentele. Şi asta e un mare bine pentru cultura românească. Mircea Eliade contră cărţilor de războiu sau răsboinice..." Domnului I. F. care ne cere relaţii în legătură cu ştiinţa medicinii. Am dat problema dv. spre cercetare camarazilor deia cronica medicală şi ’n câteva zile vei avea răspunsul. Eja! Eja! Eja! alala!au fost pronunţate de Gabriele D’Annunzio şi nu cum se crede, de către Benitto Mussolini. Dar asta o vom documenta cât de curând. Pentru a putea trimite operele aparţinând Statului englez la expoziţia de pictură britanică de la Paris, a fost nevoie de întocmirea unei legi speciale, prin care să se poată călca regulamentele severe, ce nu îngădue din raţiuni de ordin administrativ, călătoria operelor de artă. Socotim demn de amintit că şi cu prilejul expoziţiei Acuarelei şi Desenului ce a avut loc la Muzeul Toma Stelian acum trei ani, s’a votat o lege asemănătoare. Autolycus Am reprodus, aici, cândva, nu aş avea note mici dar epoca asta de splendid vers din Dante. Un vers pacifism mă sileşte să iau atitudine care cuprindea in el, parcă, toată frumuseţea cerului, infernului şi poeziei. Şi am adăugat, atunci, o propunere : Cetitorii acestei rubrice (care, din cercetările noastre, ştim că sunt mult mai mulţi decât ai oricărei alte pagini a ziarului nostru sau a tuturor ziarelor la un loc) să recitească poezia lui Eminescu şi să ne scrie versul pa care-l consideră cel mai frumos şi de ce îl consideră. Propunerea noastră era, atunci, mai mult un adaus la nota despre Dante. Acum, însă, este făcută special ca o invitaţie directă pentru începutul concursului, între versurile lui Eminescu şi cititorii noştri. Aşteptăm. * Intro zi maiorul A. G. s’a dus la Balde. Era primăvară, puţini vizitatori (extraordinar: nici un pictor) şi mulţi localnici. Maiorul A. G. era însoţit şi astfel însoţit că noaptea a trebuit să rămână tot timpul în casă. Totuşi, a reuşit, ca în zorii zilei să facă această poezie: Mare nemărginită mare, Veşnic frământată şi tulburătoare mare Potop de ape adunate în adâncuri Cu maluri sidefate de vânturi Tu eşti oglinda călătorului pe ape Himeră eternelor şoapte... Mare, turburătoare mare, Veşnic agitată şi neînţeleasă mare Întins de ape ’n pustiu Noian de vraje albăstriu... Cine te înţelege mare? Pururi frământată şi clocotitoare, mare? După ce-a transcris-o pe curat şi o multă grijă caligrafică ne-a triis-o nouă, ca să ne dăm „autoriata părere..." Ori, cum noi obişnuim să scriem aici, şi ce mai cred şi cititorii noşri şi nu numai noi, am reprodusoezia asta tocmai pentru acest acru. at Despre Cezar se ştie multe. Foare multe. Bunăoară, că el cănd a scris e bello galico nu s’a gândit că vreodată, cartea sa va fi studiată în coaie. Asta, nu pentru că n'ar fi ost atunci licee cu programe analiice și cu una din aceste materii limba latină. Ci, simplu, pentrucă era într’o aprigă controversă asura gramaticii latine. Oricum, dar să treci Alpii, să coinci o expediţie de războiu şi să te cupi în Acelaş timp cu discuţii aupra ’gramaticii este destul de uit. Asta pentrucă un şcolar ne înteabă dacă n’ar trebui să nu mai veţe la liceu „De bello galico"... Uitam motivarea dumisale: „Nu entrucă eu n‘aş şti latineasca sau Nici unul dintre literaţii francezi de după răsboi n’a simţit primejdia care-i poate paşte din influenţa literaturii ruseşti şi, mai precis, aceea a lui Dostoievski. „Descoperit” în Franţa abia acum vreo 30 de ani, „omul” dostoievskian aducea pentru francezi, în afară de noutate, şi un conţinut structural cu totul contradictor celuia dela baza literaturii „clasice”. Influenţa n’a rămas — de aceea — doar pe planul tehnicii literare, ci a dus chiar la fărâmiţarea viziunii omului clasic — fenomen deja pregătit de Proust. Intr’adevăr, prin descoperirea „suferinţei“ ca factor esenţial, creator de infinite posibilităţi spirituale, omul împrejmuit de limite al literaturii franceze a primit o lovitură mortală, în însăşi centrul său de existenţă. Cu încetul lumea şi-a însuşit viziunea „catastrofică“ a omului dostoievskian, dând boalei, suferinţei şi patologiei un cu totul alt sens decât cel pe care-l aveau în perspectiva clasică. Pe de altă parte, însăşi „evoluţia” ştiinţei a ajutat la schimbarea de perspectivă. Psiho Teme „moderne" Patologie, spirit şi mântuire jos” sau chiar aceea a lui Isus. In această incompatibilitate dintre „starea de sfinţenie“ (care e de ordin supra-prozaic, supra-natural, etc.) şi formula literară, oricare ar fi ea, constă întreaga problemă a incompatibilităţii dintre omul limită şi omul ilimitat. Prin suferinţă, prin boală, prin patologie, omul ilimitat s’a reinstaurat iar în conştiinţa noastră. Diferenţa înţelesului de „patologic” pe planul omului limitat şi al celui nelimitat este capitală. Pentru omul de ştiinţă mărginit, patologicul e o simplă dezordine pe plan; natural, fenomenal, încadrată într’o viziune complexă a omului, patologia devine — aşa cum e, de exemplu, în opera unui Leonida Andreev —o stare care face posibilă participarea la spirit. Prin boală, prin dezechilibrul limitelor, structura umană devine mai aptă — ca printr’un fel de transparenţă — să se apropie de Dumnezeu, de absolut, de destin. Acesta e sensul „suferinţei” care a spart structura omului clasic, pentru a-l transplanta într-un mediu supra-uman. Bineînţeles că nu toţi finaliza mergând până în subteranele psihologiei, a minat — de fapt — însăşi echilibrul psihologic al omului. Astfel, inconştient, ştiinţa şi literatura rusă au înaintat mână în mână pe terenul dizoluţiei vechiului om. De fapt, acestea nu fac decât să redea omenirii o viziune mai amplă care exista pe timpul Evului Mediu, în epoca de frământări religioase. Fiindcă structura omului — limită, repetat şi în „miracolul grec“, — nu e valabil decât pe planul ştiinţific. Toate formulele literare care s’au perindat în Europa dela descoperirea prozei până în zilele noastre, nu fac decât să repete figura omului „natural“, cu înălţări şi scăderi mai mari sau mai mici. Spuneam într’alt loc, că în roman ar fi aproa- divizii sunt apţi să suporte „starea pe imposibil să fie surprinsă viaţade patologie” fără a fi copleşiţi de unul sfânt — numai dacă această rea. Un „sfânt”—însuşi istoria marviaţă nu e văzută prin prisma meftirilor ne-o mărturiseşte de atâtea ori diocră a unui Anatole France, de exemplu. Trebue să găsim o mare, o imensă semnificaţie în planul lui Dostoievski — de la sfârşitul vieţii— de a scrie „Viaţa unui mare păcă— este un caltul maxim de complexitate umană. El porneşte, deseori, de la starea cea mai de jos, de eroare şi de confuzie, pentru că trecând prin „spirit” să ajungă la Dumnezeu. Sfântul realizează toate planu- cunoaşterea empirică. Un suport,rile de „realitate”, de existenţă, — iar „suferinţa” constitue însuşi drumul său de ascensiune. Omul nelimitat— dostoievskian— nu poate fi sfâșiat decât intre extreme. Or cade prea jos or se ridică prea sus. Pentru a participa la divinitate, trebue să fie mai întâi cel mai crunt dintre atei. Un erou francez va rămâne înspăimântat, de exemplu de fanatismul unui ateu rus — atunci când acesta este ateu. Fiindcă pentru omul prin structură nelimitat chiar „materialismul” devine o mistică (probă este starea Rusiei Sovietice de astăzi). Patologia care nu duce la spirit, devine simplă „morbiditate” psihologică. (Cazul literaturii unui Mauriac). Alteori devine „iluminism”, așa cum s’a întâmplat cu Edgar Poe, Novallis şi alţi „magicieni” literari. In fond toate sunt deficienţe de complexitate, pentru că şi „geniul” —după Cum observă şi Charles Morgan în ultimul său roman, Sperkenbrove, — geniul nu este decât un sfânt, ratat, conştient uneori de falsa şi dramatica lui poziţie Deci, boala, suferinţa, patologicul, nu pot fructifica decât într’o structură rezistentă, cu adevărat ..nelimitată”. Altfel cade în erezie. Suferinţa ca suferinţă, goală, fiind şi cauză şi efect, nu are nici o semnificaţie, duce la neant. Sensul suferinţei constă numai In depăşirea ei. Ea devine un pretext uman, ca şi Majoritatea eroilor lui Leonida Andreev ne expun această dramă, a deficienţei umane de a depăşi patologicul. In Dostoievski găsim tot felul de eroi, de la cei mai puţin înzestraţi până la cei ce realizează planul maxim de realitate, adică pe Dumnezeu. Dar toţi eroii, fără excepţie, caută mântuirea — şi în speţă, mântuirea de condiţia lor umană, imperfectă. Conştient de origina sa divină, omul nelimitat a pierdut totuşi — după atâtea secole de „ştiinţă” — drumul spre mântuire. Am putea considera eroii dostoievskieni ca victime însăşi ale acestor secole de ştiinţă europeană! Nişte victime care se trezesc din întuneric, luptă, se lamentează şi — biruesc sau nu Toţi poartă în ei — chiar cei mai atei — sentimentul acela, al nelimitatului, al realităţii că sunt altceva decât „oameni” în sensul creat de la humanism încoace. Suferinţa, pe planul „natural”, e prea mare pentru a nu fi siguri că fac parte şi dintr’o altă ordine universală. Dead reacţiunea. Reacţiune care a cuprins întreaga Europă şi care pare să ucidă toate formele artistice ce nu pot corespunde viziunii omului nelimitat,dincolo de viziunea lui ştiinţifică şi „liberalistă“. Dan Petraşiniu uvântul al fel. Există şi la el o alternanţă, dar referă la autor nu este interesantă o alternanţă discretă. Nu trecerea dela linia dreaptă la cerc, ci numai una dela linia dreaptă la una puţin curbă. Stilul domnului Stolnicu e liniatură, desemn. El nu se măsoară cu ritmul sau cu melodia, ci cu echerul şi compasul. E o problemă de geometrie descriptivă. Un exemplu. Astăzi, cred că există o autosugestie datorită căreia luam floarea drept un omagiu pentru mine. Un omagiu aşa cum l-aş fi dorit, în dimineţi de munte, adus cu spini, pe urcuşul cel mai greu, spre dragostea pură.. Din geam, un tânăr ofiţer, teribil prin unghiurile mari ale uniformei, mă privea calm, ţeapăn, cu mâna în şold spre sabie Părea sentinelă de ceară. Ai impresia unei linii care din când în când se rupe, dar care iarăşi revine. O continuitate aparent bruscată. Un stil care nu face salturi, exact ca şi natura, ca şi geometria, ci numai unele abateri admirabil. O proză care merge demn, ca o figură înaltă îmbrăcată în togă, rece, cu o alură solemnă care seamănă a procesiune. Aţi văzut cumva mersul pelerinilor din Tankhäuser? Exact aşa este stilul lui Simion Stolnicu. Drept, liniar, încet, fără mutaţii brutale, şi clar. Stilul clasic prin esenţă, matur, proporţionat, cu măsură. Sau mai precis, cum ar spune Eugenio D’Ors, stilul vals, decât atunci cănd autorul este ilustru Şi Vandérem este prea modest. La sfârşitul cărţii, autorul alege D. FERNAND VANDEREM e un model de modestie şi discreţie, autorul mai multor cărţi, şi totuşi prea puţin cunoscut. Nu numai la noi, dar puţin cunoscut şi în Franţa. De curând, a scos în editura Pion, ultima lui carte, sens de qualité. Sunt o serie de portrete pline de viaţă, pline de coeziune, şi care nu sunt complete decât prin ultima linie. Exact ca figurile geometrice. De ce volumul e întitulat Gens de qualité? Pentru că oamenii volumului, Capus, Mirbeau Hervieu, Lenotre, Boulesve, etc., au fost aristocraţi. Naturi personale. Şi aristocrat nu însemnează nici stăpânirea, nici eleganţa, nici virtuozitatea, nici distincţia. Aceasta este mai mult desunvoltura, prestanţa, nivelul deasupra frecvenţei, albul faţă de mulatri, într’un cuvânt, seniorul. Admirabile amintiri. Dar UN CONCURS PENTRU CÂNTECELE POPORANE DIN RUSIA SUB-CARPATICA. — Ministerul educaţiei naţionale din Praha a fixat un concurs pentru cele mai bune colecţii de cântece poporane originale din Rusia Subcarpatică. Premiile sunt oare de ce Fernand Vanderem a’at în număr de patru, 2000, 1500, 1000 scris şi despre el? Fiindcă ceea ce se I şi 500 coroane cehoslovace. LA PRAGA există o societate de istorie literară cehoslovacă, printre ale cărei rosturi e şi acela de a da la lumină o bibliografie completă a studiilor de critică şi istorie literară. Pentru alcătuirea bibliografiei anului 1935 au fost însărcinaţi dr. Antonin Grund, dr. Felix Vodicka şi dr. Josef Brambor şi urmează să apară zilele acestea în publicaţiile Academiei cehe. RULETA, nuvelă fantastică de Simion Stolnicu. Am admirat întotdeauna poetul de ascunse valenţe şi elegantă tehnică din Simion Stolnicu. Un poet şi hipersensibil şi cerebral. Şi de căteori am avut prilejul, mi-am făcut o plăcere de-a însera despre el câteva consideraţii. Dar trebue să mărturisesc, că şi proza lui, fluidă şi elegantă, îmi place aproape tot atât de mult ca şi versul. Nu ştiu dacă aţi cetit Ruleta, nuvela fantastică publicată în două numere din Universul Literar. E un model de liniatură şi de stil. Subiectul? Interesează mai puţin. Noi încercăm acum o subliniere a calităţilor de prozator ale domnului Stolnicu. Dar totuşi... Un tănăr, chiar autorul însuşi, merge din obişnuita lui staţiune climaterică într’un oraş apropiat unde-şi descarcă niţel sângele de glodurile unei pasiuni pe ruletă. O veche şi poate ancestrală pasiune. Acolo dă cu ochii de domnişoara Katerus, o tânără frumoasă şi clară, şi de fratele ei, o figură înaltă şi uscăţivă, pasionat de joc. S’a întâmplat că i-a cunoscut. Dar după câteva zile, tânărul înalt a murit. Era bolnav şi schimbarea bruscă de altitudine îl răpuse. Şi după dorinţă, a fost îngropat într’un vârf, cu funerarii sumare. Odată tânărul autor s’a dus să-i vadă mormântul, — era singur, simplu, şi pe el cu un trandafir roșu proaspăt adus. Semn, că sora lui, frumoasa Katerus, nu plecase. A vrut de mai multe ori s’o întâlnească, dar întârzierile, marile lui defecte de boem, l-au încurcat. Dela o vreme, pe mormânt nu, mai era decât un trandafir mort. Fata plecase desigur. S’a auzit însă în sat că tânărul a fost desgropat, şi că din sicriu i s’au luat fisele câştigate la ruletă. Era un pasionat, şi în ceasul ultim, şi-a exprimat dorinţa de-a duce cu el fisele, norocul lui Bănuit era un crupier. Merge la Katerus acasă să-i ducă vestea, dar nu spune nimic. Se schimbase vremea. Intr’o zi simţea în el clocotul pasiunii; merge în oraşul apropiat, joacă disperat. Dar avea impresia că se trişează şi că fisele sunt unse cu pământ... Strigă odată la crupier, că el nu vrea să joace cu asemenea fise... Cam acesta este subiectul. Unde e fantasticul? Nici eu nu l-am văzut. O temă fantastică este mai puternică, câteodată cu mai mult mister, cu mai mult vag. Aci lucrurile se înșiră de la sine, perfect logic. Nimic nepotrivit şi brutal. Dar poate că fantasticul stă mai mult în expresie. Ar fi posibil, dar să vedem. Există desigur un stil cerut unei teme fantastice. Care stil? Stilul alternant, puternic alternant.. Stilul care merge dela sublim la oribil, dela calm la agonie, dela exaltaţie la tăcere. Mai ales aci stă principalul. Un stil care la un moment dat devine salt, furtună, şi pe urmă tăcere completă. Vă aduceţi aminte de povestirile misterioase şi fantastice ale lui Edgar Poe? Dar la domnul Stolnicu lucrurile stau alt BLOC PANOPTICUM ACTION ET INSPIRATION de Madeleine Daniélou e o carte bine scrisă, şi o carte inteligentă. Tema este de esenţă mistică, — analiza şi studiul structurii de apostol. Toate consideraţiile se fac într’un sistem plan, cu două coordonate. Apostolul definit în cele două elanuri care-l animă; elanul creiator care durează cetăţile terestre, şi elanul graţiei, care vizează să dureze împărăţia spirituală. In alţi termeni, ar fi problema raportului dintre uman şi divin. Apostolul care vrea să activeze in timpul său, şi asupra timpului său, trebue să ţie socoteală de legile vieţii, ca şi de legile istoriei. Dar şi celelalte lucruri; simţul realului, al expresiei şi al vederilor îl interesează. Intervine însă altceva. Intervin desele vizite ale Spiritului pe care apostolii le numesc inspiraţii. Sf. Paul şi Sf. Ioan reprezintă două figuri de mari inspiraţi. Dar mai sunt alţi apostoli care j,iv\ vW-vX-vW-v-2 DUMITRU GHIAŢĂ: Peisagiu din Balcic. (Pictură în ulei din colecţia G. Tătărescu, expusă la sala „Dalles” Vineri 18 Martie 1938 O NOUĂ EDIŢIE ION GHICA Asociaţia generală a economiştilor a tipărit o editură proprie, opera economică a lui Ion Ghica. A edita un autor din trecut poate să însemne de cele mai multe ori o mare o serie de reflecţii întitulate, iarăşi o jertfă bănească dar nu mai puţin încă o exagerată modestie, Minime. Lui nu, i-a plăcut niciodată, ba l-a crezut chiar disproporţionat, superlativul Maxime. Acestea sunt reflexe în contact cu realitatea, nu reflecţii. Şocuri şi nu meditaţii, experienţă şi nu filozofie seamnă o adevărată operă culturală. Mai ales pentu noi Românii, care avem multe păcate faţă de sforţările noastre din trecut, o reactualizare a unui autor printr-o nouă ediţie, este un fapt de mare însemnătate educativă. Trecutul nostru literar şi ştiinţific nu este prea bogat pentru că e puţină vreme de când neamul are răgazul să-şi îndrepte privirile şi către astfel de lucruri. Noi cei de azi avem încă o foarte bună părere despre tot ceea ce se produce peste graniţă şi astfel suntem absenţi faţă de puţinul pe care îl avem prin munca şi priceperea înaintaşilor. La noi numai specialiştii cunosc direct — cât cunosc şi ei — opera unui Gheorghe Lazăr, Eliade Rădulescu, Bălcescu, Kogălniceanu, Maiorescu, Haşdeu şi chiar Eminescu care a avut totuşi o soartă mai bună. Nu rareori găseşti la noi „intelectuali” cari confundă bunăoară pe Bălcescu cu Kogălniceanu. „Au trecut ani de când am terminat liceul şi am uitat” se scuză senini aceşti oameni. Să nu fie nimănui cu supărare, dar acesta e nivelul publicului românesc. Şi, vinovat nu e publicul ci aşezămintele noastre de cultură cari îşi îndeplinesc rosturile aşa cum bine ştim cu toţii. Trecând peste neseriozitatea întregului învăţământ, o cauză care contribue mult la această stare de nu primesc atari lumini. Exemplu, lucruri este lipsa unor ediţii serioase un Don Bosco. El avea însă un tact extraordinar de-a atinge sufletele. De la capitolul inspiraţiei, se trece la raportul dintre inspiraţia naturală şi inspiraţia supra-naturală, sau la raportul dintre geniu şi sfânt. Mai sunt o mulţime de probleme tot atât de importante, dar o notiţă însemnează prea puţin Poate vom reveni, a tuturor clasicilor noştri, pe un preţ mic, aşa cum lucrează în parte Scrisul Românesc de la Craiova prin colecţia îngrijită de profesorul N. Cartojan. Chestiunea preţului are însemnătate pentru că în publicul românesc care ia contact cu cartea, se disting precis două categorii: unii cari cumpără şi nu citesc iar alţii cari cetesc şi nu cumpără. Ori aşezămintele de cultură trebue să vină în sprijinul celei de a doua categorie, pentru că aşa se cade... Editarea din nou a lui Ion Ghica se aşează între puţinele realizări de acest fel, din ultima vreme. Ion Ghica a fost una din cele mai interesante personalităţi ale veacului trecut românesc. Este cunoscut mai mult ca om politic. Un gânditor realist şi un distins scriitor au sălăşluit în acelaş om. Noua ediţie, cu toate că e o ediţie ştiinţifică, ni-l arată pe calea acestor două însuşiri- economist şi scriitor. In scrierile sale de ştiinţă, Ion Ghica nu foloseşte stilul abstract şi sec, al tratatelor, ci mai mult o expresie plastică, colorată, apropiată de limba vie. De aceea chiar din aceste scrieri îi putem cunoaşte şi însuşirile literare. Cele trei mari volume apărute cuprind scrierile sale economice. Primul volum cuprinde partea întăia, a „Convorbirilor“ care sunt o adevărată introducere în gândirea economică, al doilea cuprinde cea de a doua parte din „Convorbiri“, stările şi moravurile economice de la noi şi din alte ţări, iar cel din urmă volum cuprinde studii şi contribuţii economice, publicate prin reviste şi ziare, unele din ele necunoscute. In aceste pagini găsim discutate diverse probleme de interes teoretic sau cu aplicaţie la aşezămintele economice ale ţării noastre. Ediţia este precedată de două studii introductive: Opera economică a lui Ioan Ghica semnat de d-l Victor Slăvescu şi Despre Ion Ghica semnat de Ion Veverca. Şi acum câteva rânduri despre tânărul cercetător sub îngrijirea căruia a apărut această lucrare. Ion Ververca, judecat în legătură cu mediul în care s’a format, are o superioritate vădită, din două puncte de vedere: este în primul rând un om care ştie că economia nu este numai un fapt material ci şi unul moral, iar în al doilea rând are simţul limbii româneşti, ceea ce spune mult şi despre chipul în care gândeşte el. Tinerii economişti trebue să se întoarcă spre adevăratele isvoare ale disciplinei lor. Ernest Bernea CARNET PLASTIC Mai dăinue credinţa că Nicolae Grigorescu a fost pictorul aşa numitului specific românesc. Deşi se poate dovedi că atât din punct de vedere al sentimentului cât şi al tehnicei, el este departe de a fi înţeles şi redat peisagiul românesc şi omul de la ţară, toată lumea refuză să-i ridice un atribut de care nu are nevoie ca să fie unul din artiştii noştri cei mai scumpi. Artistul însă care a ştiut mai bine decât oricare altul, să înfăţişeze, cu un adevăr la care este datoare arta, pământul ţării noastre şi omul celor treisprezece milioane prin care noi fiinţăm, este Dumitru Ghiaţă. Născut pe plaiurile Olteniei, patria celor mai rafinaţi artişti, poate chiar urmaşul unui lanţ de olari şi de făuritoare ale acelui tezaur de fire împletite, pentru care lumea simţitoare de pretutindeni ne răsfaţă — legat sentimental de duhul satului său, — Ghiaţă şi-a găsit aproape singur meşteşugul, scutit astfel de tirania urmelor străine, sortite totdeauna să schimbe modul de a vedea. Liber de povara copleşitoare a culturii străine, el este cel mai originar dintre pictorii români. Este pictorul care a simţit cel mai bine motivul de orice fel ar fi fost, şi i-a respectat cu o înţelegere — care nu se învaţă nicăeri — fiinţa. Spre deosebire de marele nostru pictor Petraşcu, Ghiaţă reprezintă o personalitate al cărui fel original de a privi oamenii locurile şi lucrurile, depăşeşte o persoană şi defineşte un început de şcoală. g. s. * Zilele acestea apare în librării „Buletinul Muzeului Militar” Nr. 2, cu un bogat conţinut consacrat problemelor muzeologice şi istorice. Articolele sunt semnate de d-nii: general Constandache, general Cosmutză, prof. I. Clinciu, prof. G. Popa-Lisseanu, Tr. Popa-Lisseanu, Ion Gr. Cosmescu, A. Potoschi, A. Neicu, M. Panaitescu, Th. Georgescu, etc. Conţinutul acestui număr deosebit de interesant, va fi închinat în special studiilor de organizarea şi funcţionarea muzeelor, cu referinţe speciale la situaţia muzeografică din țara noastră. La Fossalunga di Vedelago, lângă Castelfranco (Italia) a fost descoperită sub porticul unui grajd, o frescă executată probabil în secolul al XIV-lea. Ea reprezintă pe Sfânta Fecioară cu Pruncul. * Zilele acestea a fost aprobat prin Decret Regal noul statut al Muzeului Teatral din Milano. D. Lemarquier, profesor de arhitectură și șef de atelier la Ecole nationale des Beaux-Arts a fost ales cu o majoritate de 17 voturi membru al Academiei de Arte Frumoase, în locul lui Victor Laloux. In cursul acestei luni, la Paris, se pot vedea la Orangeries: Expoziţia istorică consacrată Institutului Egiptean şi operii lui Napoleon Bonaparte în Egipt; la Biblioteca Naţională : Expoziţia pictorilor gravori; la Muzeul Luvru — sala la Caze — Expoziţia de pictură engleză (Sec. al XVIII-la, al XIX-lea şi al XX-lea); la Grand Palais: Salonul Hipic, expoziţia sculptorilor şi pictorilor hipici şi la Cercul Librăriei: Salonul pictorilor de peisagii de munte. In acelaş timp sunt deschise: Salonul de iarnă şi Salonul artiştilor independenţi. * La Şcoala de Arte Frumoase din Paris sunt expuse în momentul de faţă picturile decorative comandate de către ministerul Educaţiei Naţionale, pentru împodobirea aşezămintelor de învăţământ. In această expoziţie figurează atât artişti din generaţia tânără ca Taboat, Chapealin-Midy, Coutaud, Christian Bernard, Gruber, Aujaume, etc.... cât și înaintași de ai lor iluștrii ca Vuillard, Maurice Denis, Dufy Roussingault, Lhote Gromaire, Savin, Dufresne, etc. * — ————