Dilema Veche, 2013 (Anul 10, nr. 503-516)
2013-11-28 / nr. 511
Mi-i amintesc și azi, deși au trecut mai bine de trei ani de atunci. Holul sediului provizoriu al Parlamentului Republicii Moldova - „originalul“ se afla în renovare după distrugerile suferite mui an, în timpul protestelor tinerilor care răsturnaseră regimul Voronin, îi remarcasem discursul liberal din timpul dezbaterilor și l-am abordat pentru un interviu. Tînărul deputat al Partidului Democrat avea alura unui om de afaceri de succes - ceea ce și era. Aveam să-l revăd în zilele următoare într-o revistă glossy de la Chișinău, vorbind despre dezvoltarea afacerilor, despre viitorul pe care vrea să-l asigure copiilor și despre locurile din Europa unde-i place să-și petreacă vacanțele. Poze color, locuință confortabilă, birou luxos, un model pentru o economie în plin avînt și pentru o societate ce-și caută drumul spre Europa. La început a fost reticent — credea că îl caut în legătură cu o anchetă publicată cu ani în urmă de ziarul la care lucram și despre care eu, mărturisesc, nu-mi mai aminteam. Era trimis în judecată în România și, în luna mai a acestui an, chiar a fost condamnat definitiv la patru ani de închisoare. Deputatul PD Valeriu Guma este dat acum în urmărire prin Interpol. Foarte interesant felul în care el privea viitorul european al Republicii Moldova: reglementările europene sînt bune, cîtă vreme protejează mediul de afaceri și împiedică abuzuri, cum ar fi preluarea forțată a afacerilor de către cei aflați în legătură cu mediul politic — se vorbea că fiul lui Voronin ar fi acaparat în felul acesta o mare parte din economia moldovenească. Dar aceleași reglementări europene mai spunea deputatul — pot fi și frînă pentru afaceri. Cu alte cuvinte, Acum 50 de ani, a murit împușcat cel de-al 35-lea președinte al Statelor Unite, John Fitzgerald Kennedy. Exact în aceeași zi, s-a născut mitul JFK. La începutul unui recent articol al său din Evenimentul zilei, Vladimir Tismăneanu spunea că „miturile politice sînt constelații de pasiuni, așteptări, sentimente și emoții.“ în politică — pînă și în forma ei de existență cea mai rudimentară, cea românească - miturile au mai multă forță decît ideologiile. De fapt, ideologiile sînt eficiente și exercită forță transformatoare autentică numai dacă sînt în stare să pună la lucru mituri. Altfel, rămase în literatura de partid, sînt vorbe goale. Nu voi insista mult asupra teoriei mitului politic. Mă voi rezuma să amintesc doar două lucruri. Primul - că un personaj ori un act politic devine mitic cînd toate forțele politice se adapă de la el, se revendică de la el, îl citează și îl evocă în sprijinul propriilor teze, firește, fără să ne mai punem problema legitimării partinice a referinței. Un exemplu, pentru a fi mai clar: orice om politic citează, să zicem, din Ionel Brătianu ori din Iuliu Maniu, cu egală legimititate, fără să spunem că e nefiresc, de pildă, pentru că e socialist, iar Brătianu a fost liberal, sau pentru că e liberal, deși Maniu a fost țărănist. Și Ionel Brătianu, și Iuliu Maniu sînt mituri, pentru că societății de azi i se pare firesc să-i evoce dincolo de apartenența lor politică din timpul vieții. Evident, politicianul e partizan, el aparține unei tabere și e advers alteia, dar mitul politic e transpartinic, el aparține tuturor cu egală îndreptățire. Al doilea lucru pe care care l-aș aminti în această discuție este diferența dintre mit și fabulație, în engleză și prin ex Ovidiu NAHOI EU și UE Vilnius: eșecul care poate face bine cel mai bine ar fi să beneficiem de avantajele Uniunii Europene (comerț liber, protejarea investițiilor), dar fără să ne asumăm și îndatoririle (stat de drept, transparență). Cel mai bine pentru Republica Moldova ar fi să rămînă o Elveție a Estului, o placă turnantă între Uniunea Europeană și Rusia. Noi cunoaștem bine ambele spații - mă asigura deputatul moldovean, căutat acum de Interpol. Este cazul acesta definitoriu pentru mediul de afaceri din Republica Moldova? De ce n-ar fi? Avem exemple numeroase și viguroase de comunități de afaceri clădite solid, eventual pe baza relațiilor strînse cu omologi din România? Nu. Sau, mai curînd, putem vorbi despre un stat luat prizonier de structuri care au pus mîna pe toate pîrghiile economice? Fină la urmă, avem de-a face cu niște pionieri în drumul greu, dar fascinant, spre Vest, sau pur și simplu cu niște bandiți? edem astăzi refuzul declarat al Ucrainei de a semna Acordurile de liber schimb și asociere cu UE la summitul de la Vilnius și incertitudinile legate de viitorul european al Republicii Moldova ca pe un rezultat aproape exclusiv al presiunilor Rusiei. Adevărat este că pentru Rusia, „pierderea“ fostelor state-satelit ale URSS și a țărilor baltice, în favoarea Occidentului, reprezintă deja un preț mult prea mare. Dar, oare, nu cumva Ucraina și Republica Moldova reprezintă cazuri fundamental diferite față de Europa Centrală și de Sud-Est? Pentru națiunile din această regiune, alegerea drumului european a fost simplă. De fapt, nici nu a fost vorba despre vreo alegere. Pur și simplu, condițiile create după 1989 le-au permis să-și reia locul în Europa, închizînd o dureroasă paranteză comunistă. Pentru cehi și bulgari, pentru polonezi și baltici, pentru unguri și români, Occidentul a fost opțiunea firească - pur și simplu, ei se considerau ca făcînd parte din Europa, din Occident - fiecare cu particularitățile și cu cazurile sale individuale, firește. La fel și Balcanii de Vest, frămîntați de războaiele anilor ’90. Vedem astăzi cum societatea sîrbă tradițional mai sensibilă la relația specială cu Rusia și încă încărcată negativ de pierderea unei hegemonii asupra fostei Iugoslavii - a aceptat compromisuri majore în privința statutului Kosovo. Și aceasta tocmai pentru a se înscrie pe parcursul european. Vedem o Bosnie încă nefuncțională, dar ținută într-o stare de stabilitate tocmai de atracția pentru Europa. Cu Moldova și Ucraina este, însă, cu totul altceva. Aici, societățile sînt divizate în părți aproximativ egale între opțiunea vestică și cea răsăriteană. Orice alegere, în orice direcție, este dramatică pentru partea cealaltă și amenință stabilitatea statului. Elitele economice și financiare și-ar dori garanțiile oferite de Vest, dar fără a renunța la legăturile răsăritene și fără a se alinia și normelor pe care le presupune un proces de aderare la Uniunea Europeană. Cît despre elitele politice, acestea caută să supraviețuiască făcînd joc dublu și practicînd discursul ambivalent, încercînd să rămînă pe deasupra marilor dispute sau să tragă profit din acestea. Pentru Europa Centrală și de Sud-Est și pentru statele baltice, parcursul european a însemnat un proces de reformare a statului, asumat de autorități și de majoritatea membrilor societății (iarăși, cu specificul fiecărei țări în parte). Pentru Moldova și Ucraina, cartea europeană se joacă mai degrabă în mod pragmatic, în sensul „ce-mi dai și ce-ți dau“. Varianta cealaltă este oricînd valabilă. Sîntem obișnuiți să tratăm Ucraina și Moldova ca pe o Europă Centrală și de Est a anilor ’90, ca pe un spațiu cu o anumită întîrziere a dezvoltării economice, sociale și democratice dar al cărui parcurs, chiar dacă mai lent, va fi tot în sensul restului statelor ex-comuniste. Ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva lucrurile sînt fundamental diferite. Și, pentru că tot vem vorba, ar trebui să ne întrebăm dacă intenția României de a include Republica Moldova în logica procesului de aderare din Balcanii de Vest nu a avut la bază o mare eroare de analiză. •nart caz special este Georgia, cu o opțiune puternică pro-Vest în societate, radar îndepărtată și cu o poziționare geopolitică extrem de complicată, țara din Caucaz merită o analiză separată. Pînă la urmă, o parafare a Acordurilor de asociere și liber schimb de către Moldova și Georgia și un respiro pentru Ucraina nu ar însemna chiar un eșec la Vilnius. Sigur, Europa nu cîștigă ce și-a propus, dar nici nu pierde totul. Mai ales, cîștigă timp pentru a cunoaște mai bine acest spațiu al vecinătății răsăritene. Și pentru a se edifica asupra căii de urmat în viitor. Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro. Sever VOINESCU aradus-întors - aspecte ale mitului tensie în „romgleza“ — care se vorbește azi, ele pot fi sinonime. De aceea, e important de marcat diferența: mitul evocă realitatea trăită și repetabilă (exact asta face ritualul, reactualizează mitul), pe cînd fabulația este produsul imaginației, fiind, la limită, o minciună. Indiferent de ceea ce povestim despre el, John Fitzgerald Kennedy a fost o realitate politică trăită și e un mit: Harry Potter, de pildă, e doar o fabulație. După aceste criterii - dar și după multe altele pe care nu le-am putut scrie aici din considerente redacționale - John F. Kennedy este un mit în plină vigoare. Acest om, care a fost președinte pentru aproximativ 1000 de zile (cam trei ani), la începutul anilor ’60, nu a putut lăsa o moștenire politică consistentă. Destinul nu i-a dat timpul necesar. Dar a lăsat un mit imens, care învinge orice moștenire politică sau orice doctrină prezidențială americană, prin influența sa asupra minții și sufletelor oamenilor. Vorba lui Tismăneanu: pasiuni, așteptări, sentimente, emoții. Nu în asta constă toată viața noastră? "“"'Cînd a candidat la președinția Statelor Unite, în 2004, actualul secretar de stat TV american, John Kerry, a folosit nu o dată coincidența dintre inițialele numelui său (John Forbes Kerry) și cele mai faimoase inițiale din istoria Americii - JFK în 1992, cînd a candidat pentru prima dată la funcția supremă, Bill Clinton a folosit în campania electorală o fotografie de tinerețe în care, adolescent fiind, în tricou cu mînecă scurtă și pantaloni de trening, dă emoționat mîna cu cel care era, în acel moment, președintele SUA, John F. Kennedy. Întîlnirea a avut loc la Casa Albă, cînd un grup de liceeni cu ambiții politice, printre care și Clinton, reuniți la Washington într-un program anual de leadership politic pentru cei foarte tineri, l-au vizitat pe președinte. Era în 1963, cu șase luni înainte de asasinat, în 2008, cînd a candidat pentru prima dată la președinția SUA, Barack Obama a vizitat Berlinul și a vrut să vorbească în piața din fața Senatului german, clădire în care, pînă în 1990, a funcționat Primăria Berlinului de Vest. Acela era locul în care, în iunie 1963, JFK a rostit discursul Ich bin ein Berliner“, istoric astăzi iar candidatul Obama voia să reactualizeze mitul. Ronald Reagan însuși l-a citat pe JFK de 133 de ori în timpul campaniei sale electorale cîștigătoare din 1980 și, în 1984, atît Reagan, cît și Mondale (contracandidatul său democrat) s-au prezentat ca fiind urmași politici ai lui JFK Iată ce înseamnă un mit politic! Evident, orice mit are și zeloșii săi demitizatori. Demitizarea este, prin definiție, o operațiune idioată. Ca orice idioțenie, este o operațiune cu ceva succes. Pe parcursul anilor au apărut documente și cărți care au încercat să anuleze trăsăturile principale ale mitului JFK. Astfel, el nu a fost chiar porumbelul păcii care ni se spune că a fost (a dublat numărul militarilor americani prezenți în Vietnam, privea extrem de încordat spre URSS, mai ales după prima sa întîlnire tete-a-tete cu Hrușciov, din 1961, și a condus operațiuni serioase pentru eliminarea fizică a lui Castro), el nu a fost chiar apărătorul drepturilor civice care se zice că a fost (supravegherea lui Martin Luther King nu a fost niciodată mai intensă, iar JFK a încercat din răsputeri să oprească faimosul marș de la Washington, din 28 august 1963, în cadrul căruia carismaticul lider negru a rostit faimoasa cuvântare,, have a dream“; abia cînd lideri radicali, precum Malcolm X, au denunțat marșul ca fiind o manevră a administrației, Kennedy a priceput că marșul era, de fapt, un gest moderat și de bun-simț), ca să nu mai pun la socoteală probele sprijinului pe care mafia italiană l-a dat lui JFK în alegerile prezidențiale cîștigate la mustață în 1960. Atît de la mustață“, încît întrebarea dacă JFK ar fi devenit președinte fără acest sprijin nu e deloc nepotrivită. Totuși, mitul funcționează și - o spun răspicat — e bine că e așa: în fond, mitul JFK este un mit al binelui și asta contează cel mai mult. E un mit al păcii și al libertății, al idealismului politic și al tinereții fără bătrânețe (nimeni nu a apucat să-l vadă pe JFK bătrân), al democrației care e atît de puternică, încît ajunge pe Lună, și al altruismului, al primatului datoriei pe care o ai față de țara ta, în fața datoriei pe care ea o are față de tine, în ceea ce mă privește, deși a fost un membru fundamental al Partidului Democrat, îmi place mult JFK mai ales pentru că a avut curajul să spună mașinăriei propriului partid că loialitatea de partid are limitele ei. Și, la doi ani după ce i-a spus asta în față, a obținut sprijinul total al partidului său, pentru candidatura la președinția SUA, și a și cîștigat alegerile. Dintre toate, asta e povestea cu JFK care îmi place cel mai mult. PE CE LUME TRĂIM • Anul X • nr. 511 • 28 noiembrie - 4 decembrie 2013