Dilema Veche, 2013 (Anul 10, nr. 503-516)

2013-11-28 / nr. 511

M­i-i amintesc și azi, deși au trecut mai bine de trei ani de atunci. Holul sediului provizoriu al Parlamen­tului Republicii Moldova - „originalul“ se afla în renovare după distrugerile suferite mui an, în timpul protestelor tinerilor care răsturnaseră regimul Voronin, îi remarca­sem discursul liberal din timpul dezbaterilor și l-am abordat pentru un interviu. Tînărul deputat al Partidului Democrat avea alura unui om de afaceri de succes - ceea ce și era. Aveam să-l revăd în zilele următoare într-o revistă glossy de la Chișinău, vorbind despre dezvoltarea afacerilor, despre viitorul pe ca­re vrea să-l asigure copiilor și despre locurile din Europa unde-i place să-și petreacă va­canțele. Poze color, locuință confortabilă, bi­rou luxos, un model pentru o economie în plin avînt și pentru o societate ce-și caută drumul spre Europa. La început a fost reticent — credea că îl caut în legătură cu o anchetă publicată cu ani în urmă de ziarul la care lucram și de­spre care eu, mărturisesc, nu-mi mai amin­team. Era trimis în judecată în România și, în luna mai a acestui an, chiar a fost con­damnat definitiv la patru ani de închisoare. Deputatul PD Valeriu Guma este dat acum în urmărire prin Interpol. Foarte interesant felul în care el privea viitorul european al Republicii Moldova: re­glementările europene sînt bune, cîtă vreme protejează mediul de afaceri și împiedică a­­buzuri, cum ar fi preluarea forțată a aface­rilor de către cei aflați în legătură cu mediul politic — se vorbea că fiul lui Voronin ar fi acaparat în felul acesta o mare parte din eco­nomia moldovenească. Dar aceleași regle­mentări europene­­ mai spunea deputatul — pot fi și frînă pentru afaceri. Cu alte cuvinte, A­cum 50 de ani, a murit împușcat cel de-al 35-lea președinte al Statelor Unite, John Fitzgerald Kennedy. E­­xact în aceeași zi, s-a născut mitul JFK. La în­ceputul unui recent articol al său din Eveni­mentul zilei, Vladimir Tismăneanu spunea că „miturile politice sînt constelații de pasiuni, așteptări, sentimente și emoții.“ în politică — pînă și în forma ei de existență cea mai rudi­mentară, cea românească - miturile au mai multă forță decît ideologiile. De fapt, ideolo­giile sînt eficiente și exercită forță transforma­toare autentică numai dacă sînt în stare să pu­nă la lucru mituri. Altfel, rămase în literatura de partid, sînt vorbe goale. Nu voi insista mult asupra teoriei mitului politic. Mă voi rezuma să amintesc doar două lucruri. Primul - că un personaj ori un act politic devine mitic cînd toate forțele politice se adapă de la el, se re­vendică de la el, îl citează și îl evocă­­ în spri­jinul propriilor teze, firește­­, fără să ne mai punem problema legitimării partinice a refe­rinței. Un exemplu, pentru a fi mai clar: orice om politic citează, să zicem, din Ionel Brătianu ori din Iuliu Maniu, cu egală legimititate, fără să spunem că e nefiresc, de pildă, pentru că e socialist, iar Brătianu a fost liberal, sau pentru că e liberal, deși Maniu a fost țărănist. Și Ionel Brătianu, și Iuliu Maniu sînt mituri, pentru că societății de azi i se pare firesc să-i evoce dincolo de apartenența lor politică din timpul vieții. Evident, politicianul e partizan, el apar­ține unei tabere și e advers alteia, dar mitul politic e transpartinic, el aparține tuturor cu egală îndreptățire. Al doilea lucru pe care care l-aș aminti în această discuție este diferența dintre mit și fabulație, în engleză­­ și prin ex­ O­vidiu NAHOI EU și UE Vilnius: eșecul care poate face bine cel mai bine ar fi să beneficiem de avantajele Uniunii Europene (comerț liber, protejarea investițiilor), dar fără să ne asumăm și în­datoririle (stat de drept, transparență). Cel mai bine pentru Republica Moldova ar fi să rămînă o Elveție a Estului, o placă turnantă între Uniunea Europeană și Rusia. Noi cu­noaștem bine ambele spații - mă asigura de­putatul moldovean, căutat acum de Interpol. Este cazul acesta definitoriu pentru me­diul de afaceri din Republica Moldova? De ce n-ar fi? Avem exemple numeroase și viguroa­se de comunități de afaceri clădite solid, e­­ventual pe baza relațiilor strînse cu omologi din România? Nu. Sau, mai curînd, putem vorbi despre un stat luat prizonier de struc­turi care au pus mîna pe toate pîrghiile eco­nomice? Fină la urmă, avem de-a face cu niș­te pionieri în drumul greu, dar fascinant, spre Vest, sau pur și simplu cu niște bandiți? edem astăzi refuzul declarat al U­­crainei de a semna Acordurile de li­­­­ber schimb și asociere cu UE la sum­­mitul de la Vilnius­­ și incertitudinile legate de viitorul european al Republicii Moldova­­ ca pe un rezultat aproape exclusiv al pre­siunilor Rusiei. Adevărat este că pentru Ru­sia, „pierderea“ fostelor state-satelit ale URSS și a țărilor baltice, în favoarea Oc­cidentului, reprezintă deja un preț mult prea mare. Dar, oare, nu cumva Ucraina și Republica Moldova reprezintă cazuri funda­mental diferite față de Europa Centrală și de Sud-Est? Pentru națiunile din această regiune, alegerea drumului european a fost simplă. De fapt, nici nu a fost vorba despre vreo ale­gere. Pur și simplu, condițiile create după 1989 le-au permis să-și reia locul în Europa, închizînd o dureroasă paranteză comunistă. Pentru cehi și bulgari, pentru polonezi și bal­tici, pentru unguri și români, Occidentul a fost opțiunea firească - pur și simplu, ei se considerau ca făcînd parte din Europa, din Occident - fiecare cu particularitățile și cu cazurile sale individuale, firește. La fel și Balcanii de Vest, frămîntați de războaiele anilor ’90. Vedem astăzi cum societatea sîrbă­­ tra­dițional mai sensibilă la relația specială cu Rusia și încă încărcată negativ de pierderea unei hegemonii asupra fostei Iugoslavii - a aceptat compromisuri majore în privința statutului Kosovo. Și aceasta tocmai pentru a se înscrie pe parcursul european. Vedem o Bosnie încă nefuncțională, dar ținută într-o stare de stabilitate tocmai de atracția pentru Europa. Cu Moldova și Ucraina este, însă, cu to­tul altceva. Aici, societățile sînt divizate în părți aproximativ egale între opțiunea ves­tică și cea răsăriteană. Orice alegere, în ori­ce direcție, este dramatică pentru partea cea­laltă și amenință stabilitatea statului. Eli­tele economice și financiare și-ar dori garan­țiile oferite de Vest, dar fără a renunța la legăturile răsăritene și fără a se alinia și nor­melor pe care le presupune un proces de ade­rare la Uniunea Europeană. Cît despre elite­le politice, acestea caută să supraviețuiască făcînd joc dublu și practicînd discursul am­bivalent, încercînd să rămînă pe deasupra ma­rilor dispute sau să tragă profit din acestea. Pentru Europa Centrală și de Sud-Est și pentru statele baltice, parcursul european a însemnat un proces de reformare a statului, asumat de autorități și de majoritatea mem­brilor societății (iarăși, cu specificul fiecărei țări în parte). Pentru Moldova și Ucraina, cartea europeană se joacă mai degrabă în mod pragmatic, în sensul „ce-mi dai și ce-ți dau“. Varianta cealaltă este oricînd valabilă. Sîntem obișnuiți să tratăm Ucraina și Moldova ca pe o Europă Centrală și de Est a anilor ’90, ca pe un spațiu cu o anumită în­­tîrziere a dezvoltării economice, sociale și de­mocratice­­ dar al cărui parcurs, chiar dacă mai lent, va fi tot în sensul restului statelor ex-comuniste. Ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva lucrurile sînt fundamental dife­rite. Și, pentru că tot vem­ vorba, ar trebui să ne întrebăm dacă intenția României de a include Republica Moldova în logica proce­sului de aderare din Balcanii de Vest nu a avut la bază o mare eroare de analiză. •nar­t caz special este Georgia, cu o opțiu­ne puternică pro-Vest în societate, r­a­dar îndepărtată și cu o poziționare geopolitică extrem de complicată, țara din Caucaz merită o analiză separată. Pînă la urmă, o parafare a Acordurilor de asociere și liber schimb de către Moldova și Georgia și un respiro pentru Ucraina nu ar însemna chiar un eșec la Vilnius. Sigur, Eu­ropa nu cîștigă ce și-a propus, dar nici nu pierde totul. Mai ales, cîștigă timp pentru a cunoaște mai bine acest spațiu al vecinătății răsăritene. Și pentru a se edifica asupra căii de urmat în viitor. Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro. Sever VOINESCU ara­dus-întors - aspecte ale mitului tensie în „romgleza“ — care se vorbește azi, ele pot fi sinonime. De aceea, e important de mar­cat diferența: mitul evocă realitatea trăită și repetabilă (exact asta face ritualul, reactuali­zează mitul), pe cînd fabulația este produsul imaginației, fiind, la limită, o minciună. In­diferent de ceea ce povestim despre el, John Fitzgerald Kennedy a fost o realitate politică trăită și e un mit: Harry Potter, de pildă, e doar o fabulație. După aceste criterii - dar și după multe al­tele pe care nu le-am putut scrie aici din con­siderente redacționale - John F. Kennedy este un mit în plină vigoare. Acest om, care a fost președinte pentru aproximativ 1000 de zile (cam trei ani), la începutul anilor ’60, nu a putut lăsa o moștenire politică consistentă. Destinul nu i-a dat timpul necesar. Dar a lăsat un mit imens, care învinge orice moștenire po­litică sau orice doctrină prezidențială ameri­cană, prin influența sa asupra minții și sufle­telor oamenilor. Vorba lui Tismăneanu: pa­siuni, așteptări, sentimente, emoții. Nu în asta constă toată viața noastră? "“"'C­înd a candidat la președinția Statelor Unite, în 2004, actualul secretar de stat TV american, John Kerry, a folosit nu o da­tă coincidența dintre inițialele numelui său (John Forbes Kerry) și cele mai faimoase ini­țiale din istoria Americii - JFK în 1992, cînd a candidat pentru prima dată la funcția supre­mă, Bill Clinton a folosit în campania electo­rală o fotografie de tinerețe în care, adolescent fiind, în tricou cu mînecă scurtă și pantaloni de trening, dă emoționat mîna cu cel care era, în acel moment, președintele SUA, John F. Kennedy. Întîlnirea a avut loc la Casa Albă, cînd un grup de liceeni cu ambiții politice, prin­tre care și Clinton, reuniți la Washington în­­tr-un program anual de leadership politic pen­tru cei foarte tineri, l-au vizitat pe președinte. Era în 1963, cu șase luni înainte de asasinat, în 2008, cînd a candidat pentru prima dată la președinția SUA, Barack Obama a vizitat Berlinul și a vrut să vorbească în piața din fața Senatului german, clădire în care, pînă în 1990, a funcționat Primăria Berlinului de Vest. Acela era locul în care, în iunie 1963, JFK a rostit discursul Ich bin ein Berliner“, is­toric astăzi­­ iar candidatul Obama voia să reactualizeze mitul. Ronald Reagan însuși l-a citat pe JFK de 133 de ori în timpul campaniei sale electorale cîștigătoare din 1980 și, în 1984, atît Reagan, cît și Mondale (contracan­didatul său democrat) s-au prezentat ca fiind urmași politici ai lui JFK Iată ce înseamnă un mit politic! E­vident, orice mit are și zeloșii săi de­­mitizatori. Demitizarea este, prin de­finiție, o operațiune idioată. Ca orice idioțenie, este o operațiune cu ceva succes. Pe parcursul anilor au apărut documente și cărți care au încercat să anuleze trăsăturile prin­cipale ale mitului JFK. Astfel, el nu a fost chiar porumbelul păcii care ni se spune că a fost (a dublat numărul militarilor americani prezenți în Vietnam, privea extrem de încordat spre URSS, mai ales după prima sa întîlnire tete-a-tete cu Hrușciov, din 1961, și a condus operațiuni serioase pentru eliminarea fizică a lui Castro), el nu a fost chiar apărătorul drep­turilor civice care se zice că a fost (supraveghe­rea lui Martin Luther King nu a fost niciodată mai intensă, iar JFK a încercat din răsputeri să oprească faimosul marș de la Washington, din 28 august 1963, în cadrul căruia carisma­­ticul lider negru a rostit faimoasa cuvântare,,­ have a dream“; abia cînd lideri radicali, precum Malcolm X, au denunțat marșul ca fiind o ma­nevră a administrației, Kennedy a priceput că marșul era, de fapt, un gest moderat și de bun-simț), ca să nu mai pun la socoteală pro­bele sprijinului pe care mafia italiană l-a dat lui JFK în alegerile prezidențiale cîștigate la mustață în 1960. Atît de la mustață“, încît în­trebarea dacă JFK ar fi devenit președinte fă­ră acest sprijin nu e deloc nepotrivită. Totuși, mitul funcționează și - o spun răspicat — e bine că e așa: în fond, mitul JFK este un mit al bi­nelui și asta contează cel mai mult. E un mit al păcii și al libertății, al idealismului politic și al tinereții fără bătrânețe (nimeni nu a apu­cat să-l vadă pe JFK bătrân), al democrației ca­re e atît de puternică, încît ajunge pe Lună, și al altruismului, al primatului datoriei pe care o ai față de țara ta, în fața datoriei pe care ea o are față de tine, în ceea ce mă privește, deși a fost un mem­bru fundamental al Partidului Democrat, îmi place mult JFK mai ales pentru că a avut cu­rajul să spună mașinăriei propriului partid că loialitatea de partid are limitele ei. Și, la doi ani după ce i-a spus asta în față, a obținut spri­jinul total al partidului său, pentru candida­tura la președinția SUA, și a și cîștigat ale­gerile. Dintre toate, asta e povestea cu JFK care îmi place cel mai mult. PE CE LUME TRĂIM • Anul X • nr. 511 • 28 noiembrie - 4 decem­brie 2013

Next