Dilema Veche, 2017 (Anul 14, nr. 685-697)
2017-06-22 / nr. 696
Mihnea RUDOIU LA SINGULAR ȘI LA PLURAL Recent, m-am întîlnit cu o persoană care e amatoare de evenimente artistice, merge în mod frecvent la lansări de carte, expoziții de artă, concerte, teatru etc. Trăiește, aș putea spune, în miezul activităților culturale bucureștene. Și nu numai, călătorește mult, vizitează muzee, case memoriale, palate și castele ce mustesc de istorie, e o împătimită a locurilor unde timpul șia pus amprenta asupra destinului omenirii. E foarte organizată. Pentru luna iulie și-a cumpărat bilete la concertul lui Robbie Williams din München, în august se duce la Untold, la sfîrșitul lui septembrie pleacă în Spania, Algeria și Tunisia pentru două săptămîni, iar de Crăciun, în Thailanda și Singapore. Și nu e exclus ca evenimentele și locațiile să se succeadă în același ritm trepidant și pe viitor. Cînd mi-a spus că a fost la TIFF, mi-am amintit că Alain Delon a fost invitatul special al ediției și i-am zis că primul roman l-am scris inspirat fiind de el. De cine? m-a întrebat ea. Am bănuit că franceza mea e de vină, drept care mi-am strîmbat buzele, mai în glumă, mai în serios, cum făcea Iuliana Marciuc în anii ’90 cînd anunța programul, iar TVR difuza filme cu el sîmbătă seara. Alen Deuloon. Aceeași lipsă de reacție. îmi fac curaj și o întreb. - Nu ai auzit de Alain Delon? - Ar trebui să știu? Cine e? Sînt ușor contrariat. - I s-a înmînat un premiu pentru întreaga carieră la TIFF. E un actor. - Așa, și? Devenise irascibilă chiar. Mie mi se părea incredibil. Doar fusese la TIFF. Nevenindu-mi a crede, am rostit, de amorul artei (a șaptea), alte nume asociate cu Delon: Catherine Deneuve, Jean-Paul Belmondo, Jean Gabin, Simone Signoret, Monica Vitti, Lino Ventura, Yves Montand, Claudia Cardinale, Romy Schneider, Jane Birkin, Brigitte Bardot, Burt Lancaster, Charles Bronson... Nu i-a tresărit o geană, în schimb, am reușit să o enervez și mentare. Imediat după aceea, discuția a derapat, fiind sistematic întreruptă de întrebări ale ei, rostite brusc în mijlocul unei fraze oarecare, cu scopul de a-mi arăta că „nu sînt mai prejos“, dar eu știu la ce vîrstă a descoperit Einstein teoria relativității, cunosc în ce localitate s-a născut Rubens, am habar unde a fost înmormîntat Beethoven, știu cu cîți milimetri se înclină anual Turnul din Pisa, știu cîte camere are Palatul Buckingham sau prin ce se distinge palatul Schönbrunn de restul palatelor din Europa? Era foarte încîntată că nu știam. Cînd ne-am despărțit, îi devenisem aproape dușman. Toți trăim într-o bulă. O bulă din care evadăm zilnic pentru a impune, conștient sau nu, celor cu care interacționăm lumea noastră intimă, convingerile și impresiile noastre. Ne simțim bine cînd cei din jur acceptă valoarea pe care ne-o acordăm, cînd își însușesc sensul pe care îl trasăm lucrurilor, cînd sînt seduși de judecățile pe care le stabilim indivizilor și întîmplărilor cu care avem a face. Ne simțim puternici și importanți cînd ei văd și simt, gîndesc și vorbesc ca rezultat al branșării la argumentele exprimate de noi. în același timp, ne simțim bula amenințată cînd asemenea interacțiuni au ca finalitate descompunerea imaginii pe care o elaborăm cu acribie și care, într-o clipă de neatenție, se zgîrie sau se ciobește. Cine e Alain le Ion? Nu vrem ca cei din jur să vizualizeze în legătură cu noi altă imagine decît cea pe care ne căznim să o transmitem în afară și care avem grijă să fie proaspătă ca o dimineață de iunie și, totodată, să pară veridică precum o oglindă. Dar nu orice fel de oglindă. Cea în care se reflectă împăratul gol ne displace. Vrem ca lumea să creadă ce ne place să credem despre noi. De fapt, ce dorim să se creadă, întrucît sînt copleșitoare cazurile cînd preferăm să sulemenim realitatea decît să o armonizăm, prin sacrificii, cu universul lăuntric. în fapt, cu cît sîntem mai neautenUn matematician, Jakob Bernoulli, spunea că „valoarea așteptărilor noastre se va situa întotdeauna undeva la mijloc între cel mai bun rezultat la care putem spera și cel mai rău lucru care ni se poate întîmpla“. Permanent luăm decizii, deciziile ne conduc spre compromisuri, compromisurile reflectă ce sîntem dispuși să facem și ce nu și conturează structura devenirii noastre. Ele influențează gradul de încredere pe care, mai tîrziu, îl vom exprima în legătură cu probabilitatea desfășurării evenimentelor în acord cu propriile premise. Datorită lor, adesea dudu Nu ai auzit de Alain Delon?Ar trebui să știu? Cine e? nici, cu atît căutăm medii mai sigure pentru propagarea în exterior a imaginii personale și ne înconjurăm de oameni care acceptă de-a gata ce le oferim. Și, știindu-ne astfel, noi înșine devenim suspicioși cînd întîlnim pe alții, necunoscînd la ce să ne așteptăm și cît de mult din ei e fard sau nu, întem orbiți de prejudecăți, de spaimele pe care le purtăm în noi. ___de considerații care ne străpung spiritul din toate direcțiile. Admitem cu jumătate de glas, dar sîntem la cheremul opiniei celorlalți, tremurăm - acesta e cuvîntul - să nu dezamăgim, să nu greșim, să nu fim înțeleși greșit, să nu fim catalogați altfel decît am dori. Vrem să fim validați. Și atîta tremurăm, că mereu dezamăgim, mereu greșim, mereu sfîrșim prin a fi catalogați altfel, mereu ajungem să ne simțim singuri. Mai singuri ca înainte. Timp în care deciziile se tot adună și ne împing mai mult către noi înșine. Toți sîntem ceea ce pe Wall Street se cheamă un risk-taker, un jucător care alege dacă și cît să parieze. Viața e un pariu, chiar dacă nu toți dezvoltăm un apetit similar pentru inițiative riscante. Pentru mulți, instinctul de conservare primează în fața deciziilor nebunești, deși preferința pentru siguranță se poate dovedi, de asemenea, o alegere riscantă. im de energie și țîșnim ca niște rachete în întîmpinarea eului pe care vrem să îl luăm în custodie, dar, totodată, din pricina lor, sîntem niște motoare care duduie, dar nu ambreiază deloc, ne adîncim în abisuri care ne ciuruiesc sufletul și, cînd ieșim la lumină din bezna în care ne-au aruncat propriile eșecuri, sîntem ca un mușuroi de cîrtițe, orbim mai tare și înțelegem și mai puțin din ceea ce se oferă privirii. Nu contează dacă știi sau nu cine e sau ce reprezintă „Alain Delon“. La urma urmei, e unul din miile de nume care solicită atenția noastră fugară în încercarea de a ne folosi de ele ca să mediem eficient „fuziunea“ dintre intuiția personală și știința vieții pe care o avem în fața noastră. „Alain Delon“, la fel ca „Darwin“, „Ceaikovski“, „Pacea de la Westfalia“ sau „expresionismul“ în trecut, se va transforma într-un ansamblu teoretic de cunoștințe, va deveni un instrument de cercetare a unei epoci, a cărui valoare nu va putea fi cuantificată și a cărui utilitate va fi percepută subiectiv de fiecare. Cultura generală nu te face mai fericit. Cunoașterea tragediilor din istoria universală nu te ferește de dramele din istoria personală, studiul filozofiei nu șterge gafele pe care le vei face, poeziile de dragoste nu deschid porțile ferecate ale iubirii pe care o visezi, matematica și fizica nu te familiarizează cu abstracțiunile vieții sau cu conceptul de vid, trăit pe propria piele. Mai mult de atît, dacă privești în jur, remarci că ignoranța și superficialitatea merg braț la braț. Remarci că adepții lor trăiesc în armonie cu ei înșiși, că îi frustrează și îi deranjează o mie de lucruri, dar nu că ar fi ignoranți și superficiali (nici nu își imaginează că ar fi) sau că-și îndeapă creierul cu mizerii. Inclusiv o parte din cei ce vor citi acest articol și care vor da grav din cap în semn de aprobare, în ziua următoare vor continua a se hrăni cu aceeași pasiune din troaca online. Rumegînd blajin și sastisiți aceleași chestii semivulgare și semitîmpițele despre viață și relații, dar care le sînt servite într-un limbaj peremptoriu și agresiv, ca să sune convingător. Există atîta apatie intelectuală și spirituală pe net că, dacă Buddha, Tolstoi și Einstein și-ar deschide un cont comun de Facebook, eventual un blog, ar fi mai puțin citiți decît cine știe ce pupăză lirică sau cintezul îmbătoșat care varsă înțelepciuni precum respiră, scriu cuvinte mai multe decît citesc și își pun pe tavă viața cu iz de dramoletă. Cei din ziua de azi nici măcar nu mai simt nevoia să penduleze între necesitatea de a fi autentici și aceea de a-și masca deficiențele. Nu mai fac eforturi să fie nicicum, în pozele de pe Facebook să arate bine în rest, nu ar fi multe de îmbunătățit. Sînt mulțumiți de ei înșiși. Drept dovadă, își etalează lipsurile cum fac soldații cu cicatricile dobîndite în urma rănilor din războaie, ca pe un semn de curaj. Recunosc sinceri că nu-i interesează nimic și ți-o spun solemn, cu o nuanță de autosuficiență în glas, ca nu cumva să vii tu cu altă opinie. Nu că i-ar deranja, dar i-ai plictisi. Puțini mai înțeleg ce sînt pe cale să devină, puțini discerți ce se petrece cu ei și în jurul lor. Majorității, de toate vîrstele, îi lipsește în mod fundamental claritatea interioară și cea exterioară. Pe toate palierele, se manifestă o încredere metafizică naivă în ideea că succesiunea gîndurilor personale, singure, este suficientă pentru construcția realității. Contactul întîmplător cu forme diferite de cunoaștere și de evaluare a lumii personale e respins imediat ce rezultatele trimit spre concluzii inconfortabile. E o alegere și asta. Viața e bazată pe alegeri. Și fiecare alegere, riscantă sau sigură, ne apropie mai mult de esența noastră, pe care nu o putem eluda, așa cum nu putem anula consecințele propriilor alegeri. Și trebuie să înțelegem că la fiecare alegere există consecințe și că trebuie să le suportăm. Știu, nu trebuie să ni se pară importante aceleași lucruri tuturor. Știu că, astăzi, opțiunea fanatică pentru un stil de viață împiedică - oricum, reduce substanțial - accesul la altul, întrucît solicită competențele individului în moduri și grade diferite. înțeleg că, neputînd împăca și capra, și varza, îl sacrifici pe Othello pentru a fi manager sau alegi să vizitezi lumea, imortalizînd-o pe dinafară, în loc de a o înțelege, descîlcind-o pe dinăuntru. Opțiunea va face întotdeauna diferența. Oricum, nu e niciodată simplu. E o artă să preschimbi o decizie, dintr-un obstacol cu care trebuie să te confrunți, într-un set de oportunități din care poți alege. O artă în care trebuie să excelăm pentru a fi mulțumiți de viața noastră. Important e să nu confundăm arta cu kitsch-ul. Sau cu falsul grosolan. DILEMA! • Anul XIV • nr. 696 • 22-28 iunie 2017