Dimineaţa, octombrie 1937 (Anul 33, nr. 11056-11086)
1937-10-01 / nr. 11056
Septembrie 1937 DETAȘĂRILE Un comunicat al ministerului educației naționale caută să probeze netemeinicia numeroaselor plângeri în legătură cu detașările în învățământul primar și secundar. Se știe că detașările sunt în tradiție. Orice profesoară cu sof funcționar într-un oraș cere să poată preda la o școală de aici, deși are catedra în altă parte — firește, în intereresul familiei. Neapărat că școala suferă, dar cine ar putea pretinde că familia poate fi sacrificată școlii? Se întâmplă, însă, că nu totdeauna se găsesc catedre libere în orașul soțului funcționar. Rămân atunci familii sacrificate sau se acordă concediu profesoarei , iarăși în dauna școalei. Pe de altă parte legea a limitat la trei ani dreptul de detașare. Dacă, în acest răstimp, situațiunea soților nu s’a clarificat prin concentrarea ocupațiunilor lor în același oraș, soliditatea familiei este amenințată, creșterea copiilor îngreuiată. De curând ministerul a mai deschis o portiță: detașarea la un post administrativ școlar, în lipsă de catedră. S’au creiat posturi de subdirectoare și acolo unde nu erau. Iureșul candidatelor s’a pornit, însă, atât de năvalnic, încât autoritatea s’a alarmat, fiindcă iată ce scrie în comunicatul său: „S’a cerut ministerului să acorde delegații de subdirectoare pentru doamnele profesoare care ar beneficia pe această cale de detașare administrativă. Ministerul n’a putut aplica această măsură decât în câteva cazuri restrânse la număr, în preajma lui 1 Septembrie, și anume atunci când s’a convins de necesitatea posturilor de subdirectoare. Constatându-se că numărul acestor cereri a atins proporții alarmante și că ele tind să se transforme în mijloace de eludare a legii, ministerul s-a văzut nevoit să ia hotărîrea a nu mai da curs nici unei propuneri sau cereri de delegări în posturi de subdirectoare, în legătură cu detașările“. Cu ce autoritate încearcă astăzi ministerul educației naționale să stăvilească numeroasele cereri care afirmă situațiuni asemănătoare? Două profesoare în condițiuni identice: sot în alt oraș, copii de îngrijit, etc.; una este detașată ca subdirectoare, să zicem în orașul A., a doua zi, în orașul B. Comunicatul zice că ministerul, în primul caz „s’a convins de necesitatea postului de subdirectoare“, în a doilea, nu. Cerem să se pună la dispoziția celor interesați elementele necesare ca să poată aprecia temeinicia convingerii oficiale și să nu se lase loc suspiciunii. Autoritatea să tină ea însăși la prestigiul său. Rămâne, însă, în picioare, chestiunea întreagă. Familiile funcționarilor trebue apărate și sprijinite de Stat. Pentru aceasta, colaborarea ambelor instituțiuni cărora cei doi soți slujesc, cum e cazul de cele mai multe ori, se impune. Dacă profesoara nu poate fi detașată lângă soț, să se cerceteze dacă operațiunea inversă nu e posibilă. Dacă nu, rămâne de cercetat dacă nu se pot face vacanțe pentru amândoi într-o a treia localitate. Problema familiei trebue avută în vedere în tot cursul carierei funcționărești, și la numiri, și la transferări și la înaintări (când sunt urmate de transferări). In starea actuală a lucrurilor, numai ministerul educațiunii nationale, dacă nu mă înșel, a legiferat chestiunea și tocmai de aceea nu se poate rezolva. Aceeași preocupare trebue să și-o impună și celelalte autorități. Petre V. Haneș dimineața D. Pertinax, vorbind de întrevederea de la Berlin, scrie în „Echo de Paris": „Contrar explicațiunilor apărute în multe ziare, d. Scoppa, ambasadorul Italiei la Paris, nu a declarat d-lui Delbos, în cursul întrevederii pe care a avut-o cu ministrul nostru de externe, că nu se vor trimite noui trupe de italien în Spania. Promisiunea aceasta s-a făcut numai însărcinatului de afaceri al Angliei la Roma, d. Ingram și nu a fost repetată însărcinatului cu afaceri al Franței, d. Blondei. In ce privește scopul călătoriei d-lui Mussolini la Berlin, e neîndoios că ducele va depune toae sforțările pentru a obține de la Hitler o alianță militară italo-germană. Toți informatorii diplomatici sunt de acord în această privință. Mussolini cere o alianță militară încă de la sfârșitul anului 1936 și i-a fost refuzată în mai multe rânduri. De ce ar cădea Hitler de acord tocmai acum, când a refuzat pe Mussolini in atâtea rânduri? Guvernul german crede că nu e momentul să ia asupra lui riscul unui război. El socoate că primele puncte ale programului său de expansiune și de revanșe trebue să le realizeze pe cale exclusiv diplomatică: mai întâi în Austria, prin aplicarea convenției austro-germane din iulie 1936, apoi prin izolarea și poate mai curând ori mai târziu prin capitularea Cehoslovaciei. Hitler speră să obțină multe concesii din partea Angliei în Europa Centrală. Oameni politici cum e ambasadorul britanic la Berlin, Sir Neville Henderson, alimentează probabil speranțele sau iluziile Fuehreru- represiunea lui. Doctorul Schacht, a cărui influență a scăzut mult în ultimul timp, a declarat deunăzi într-un cerc politic: „Nu încape îndoială că putem duce un război care sa dureze trei luni. Situația se schimbă insă dacă războiul ar trebui să dureze mai mult. Un război poate lua sfârșit prin cartele de pâine, dar nu poate fi început cu asemenea mijloace...“. E probabil, încheie Pertinax, că Mussolini se va înapoia de la Berlin fără a fi obținut ceea ce a căutat, deși, să recunoaștem, de la Adolf Hitler ne putem aștepta la orice lucru e prevăzut, și chiar necugetat. Gălăgie, paradă, muzică, discursuri cărate, despre acestea toate vor până la exces ziarele italiene germane. E greu de admis totuși că din întrevederile de la Berlin ar putea reta altceva decât jurăminte penlupta împotriva bolșevismului, aceasta încă e o chestiune foarte că, deoarece rămâne ca fie stat — Germania și Italia — definească după cum vrea ceiace prezintă ori nu bolșevismul, n Tanganika e liniște LONDRA. 38. (Rador). In cercurile oficiale britanice se dă cea mai categorică desmințire afirmațiilor presei japoneze, care a declarat că autoritățile britanice din Tanganika ar fi recurs la bombardări aeriene pentru a reprima pretinse răscoale pe teritoriul acestei colonii din Africa. In aceleași cercuri se adaugă că „niciodată de când flutură drapelul britanic la Tanganika, autoritățile n’au recurs la avioane ca mijloc de FAPTELE SILEI O alianță care nu se — Te rog să păstrezi distanțam la un punct Tot în legătură cu vizita la Berlin a Ducelui, d. Duden Romier scrie in „Le Figaro”: „In ultimele două secole, Germania sau mai bine zis Prusia a sfârșit prin a câștiga toate războaiele pe cari le pornise cu alianța ori cu îngăduirea Angliei. Ea a pierdut războiul din 1914, fiindcă proștii săi conducători au pornit campania în acelaș timp, contra Franței și Angliei, învățămintele trecutului ne arată că Prusia, Puternică din punct de vedere militar, dar mai mult sau puțin săracă, avea întotdeauna nevoie, pentru a repurta o victorie, de un bancher care să-i plătească ori să-i sprijine acțiunea și de un complice, dacă nu chiar de un aliat, care să nu vadă cu ochi buni pe adversarul Germaniei... învățămintele acestea nu sunt neglijate de conducătorii de astăzi ai Germaniei. Ei se folosesc de axa Roma-Berlin, pentru a exercita o presiune asupra Angliei și Franței până la marginea păcii. Nu încape îndoială că pe axa Roma-Berlin, acea care va pierde va fi Italia, dacă Berlinul nu va accepta, până la urmă, ipoteza unui conflict deschis cu Anglia. E drept că Reichul al treilea va sprijini toate acțiunile diplomatice pe cari Mussolini vrea să le ducă împotriva Franței și Angliei, dar numai până acolo unde Germania ar trebui să-și ia răspunderea unui războiu împotriva Angliei”. Rebeliunile Vasele care navighează cu petrol iar doi inspectori ai poliției au fost sau grâne spre apele spaniole sunt vândute și trădate chiar de proprii lor comandanți, care se vând după împrejurări. Un caz similar, e relatat de ziarele franceze sosite ert. Comisarul special al poliției portului Marsilia, a primit deunăzi vizita a patru ofițeri din marina comercială spaniolă, aparținndă cargoboatelor „Compero” și „Zororra”, ancorate în bazinul Wilson. Ei au venit să declare că 34 de oameni din echipajul cargobotului „Capo tres forcas” s’au revoltat și au închis într’o cabină pe doi ofițeri bănuiți că vor să predea vasul naționaliștilor. Această declarație a fost transmisă poliției speciale a porturilor, teze pe cei doi ofițeri, însărcinați cu paza vasului Capo tres forcas. Făcându-se o anchetă pe bordul vasului, s’au stabilit următoarele: Acum câteva zile, ofițerul mecanic José San Nicolas, suspectat de camarazii săi a vrut să debarce la Brest ca să se ducă la Biaritz, să-și viziteze familia sa. Comandantul vasului „Gualter” s-a opus la această plecare. Totuși ofițerul a trecut peste ordinele superiorului său, și în momentul în care voia să debarce, a fost împiedicat de echipaj. Un amic al ofițerului Luz Garay, ofițer mecanic de bord, a luat apărarea lui San Nicolas, și în cele din urmă comandantul a fost nevoit să ares însemnări pariziene Declinul marilor averi și ceva despre propaganda noastră Vara trecută, la Paris, am avut prilejul să cunosc mai mulți oameni bogați — bogăție veche, carteluri istorice, nume mari, industrii odinioară înflorite. Oameni pe cari li invidiem cu toții oameni ce ni se par ajunși la limita satisfacțiilor. Printre ei am întâlnit unii cari iși dau seama de prosperitatea lor, apreciază bucuriile banului, trăiesc din plin toate îndestulările pământești. Aceștia sunt foști oameni săraci, cari prin muncă, tenacitate și noroc au câștigat veniturile de azi. Pot cheltui îndeajuns și pot pune deoparte pentru odraslele lor sau pentru propria lor bătrâneațe. Sunt in primii ani de prosperitate. Amintirea privațiunilor de ierire e recentă și cu atât mai plăcut contrastul. Peste câțiva ani, când se vor fi deprins cu avantagiile de azi, nu le vor mai prețui și vor căuta senzații noui, pe cari le vor obține mai greu și nu vor mai fi fericiți. Se vor instala și ei în opulență și nu o vor mai vedea. Vor începe grijile, spaima vremurilor noui, asaltul săracilor, mârâitul celor ce vor să se înalțe. Vor întâlni oameni mai bogați decât ei, vor vedea prabușindu-se case vechi și pricopsindu-se alții mai tineri, cari vor cheltui din plin, așa cum ei nu o pot face, căci ar strica echilibrul stabilit. Le vizitasem marile întreprinderi, fusesem la castelul lor de lângă Paris, cu ferme, parcuri și slugurime copioase. Am trăit împreună cu ei, zile de neliniște la gândul cheltuelilor neprevăzute ce-i asaltează, dările către fisc, pretențiile lucrătorilor, scăderea valorilor, groaza de a-și pierde într’o zi imensa avere moștenită. Veniturile li se scurg cu nisipul printre degete și nu mai pot închide mâna, fiindcă nu mai este in puterea lor. Acești oameni s’au logodit cu insomnia, ziua gonesc după avocați (costă și aceștia ceva!) oameni de afaceri, sfătuitori. Țin nesfârșite consilii de familie, aruncă unul vina asupra celuilalt, își spun cuvinte neplăcute. Fiecare are de amintit neascultarea unui avertisment. Bătrânii reproșează celor tineri afaceri nesăbuite în cari s’au aruncat și cari îi ruinează, iar cei tineri se apără spunând că n’or să trăiască ei și copiii lor din parcurile seculare și din zidurile mucegăite ale castelelor cu sau fără fantome. E sinistra viață de familie a acestor milionari, a căror permanentă preocupare este sâ-și apere avutul. Prânzurile lor sunt parastase în care valeți îndoliați și tăcuți ca niște ciocli servesc de preferință, bulion rece, pește rece, vițel rece, Vin călduț și cafea rece. In sălile vaste și răcoroase, ca niște catedrale erau să instaleze aicl acesta electricitate, dar n’o mai fac fiindcă nu știu ce va aduce ziua de mâine. Și atunci se pun pe economii prostești, se degradează într’o meschinărie din ce în ce mai rafinată, refuzându-și ceea ce ultimul lucrător din uzinele lor nu s’ar gândi să-și interzică... Nu e nevoie de revoluții sociale: vremurile noui sunt ele înșile împotriva privilegiilor... Acum câteva luni, comisarul general al României la Expoziția universală m’a consultat , întâmplător, din politețe, și fără nici o obligație din partea d-sale să-mi urmeze sfatul — ce piesă de Blaga sau Gib Mihăescu, s’ar putea juca la Paris, în cadrul festivităților românești. I-am răspuns că nu piesa interesează în primul rând, ci posibilitățile financiare și artistice pe care d-sa le are la dispoziție, amploarea pe care vrea să o citea acestui spectacol adaptatorul cu influență pe care-o va folosi, regisorul cu prestigiu care o va monta. Publicul parizian respinge o literatură dramatică prea nouă chiar dacă e scrisă de un francez, necum opera unui străin. El are anumite criterii de artă din care îl scoți cu greu. Cu cât va găsi elemente deja cunoscute, cu atât va face un mai mare succes comediei la care a fost convocat. Triumfurile scenei franceze, de la Cyrano de Bergerac până la Topaze, sunt alcătuite din piese în care autorii topeau, intr’un foc personal, materiale folosite în înaintași și arhicunoscute. Spectatorul nu era violentat o clipă. Ecouri familiare 11 lingușeau, 11 emoționanți-1 captivați. Dacă intelectualul caută într’o operă senzația de inedit, marele public o respinge. Presa străină trebue neapărat jucată de actori francezi după ce tot un francez a trecut-o prin patul lui Procust al tectonicei franceze. Clasicii elini, însuși Shakespeare nu are treere fără girul unui adaptator local. Orice lucrare dramatică străină destinată scenei pariziene trebue dată pe mâna unui meșteșugar francez, care să îndulcească reacțiunile prea brusce ale personagiilor, să taie scenele prea lungi, să amplifice momente peste cari s’a trecut prea ușor, să coloreze unele note locale, să suprime accentele locale prea tari și, mai ales, să îmbrace într’un stil contemporan direct, spiritual, fosforescent, dialogul. * Cu o rândunică nu se face primăvară, nici cu o carte sau o dramă, aruncată pe piața metropolei n’ai rezolvat chestia propagandei românești. Paris, acest balaur nesățios înghite atâtea prăzi în fiecare zi, încât dacă vrei să te remarci, trebue să-l alimentezi mereu cu cele mai suculente ospățuri. Imensa Londră, unde la Hotel Savoy, într’o seară, vezi toată lumea interesantă și afli tot ce s’a petrecut în ultimele zile, pare un oraș de provincie și față de diversitatea centrelor preocupărilor pariziene. Piesa de teatru, cartea, colecția de tablouri nu trebue trimisă să lupte singură, așa cum s’a luptat pe front soldatul român. Li se cuvine multă pregătire: avangarde, rezerve, mitralierele reclamei, ofensive repetate, subb ocrotirea artileriei grele care trebue să fie concursul statului, participarea tutror, snobizarea legațiilor, colaborarea unanimă, ritmul unitar spre acelaș scop, prevederea primelor înfrângeri, elanuri noui, permanente, folosirea vechilor experiențe, evitarea greșelilor din trecut și mai ales dorința de a învinge cu orice chip. Aceasta ar fi menirea propagandiștilor noștri. Se pune, însă, întrebarea: își îndeplinesc ei oare misiunea au foc sacru, dar de a face să triumfe o cauză obștească, — sau e vorba numai de o simplă chiverniseală personală? VICTOR EFTIMIU * * 20 milioane vizitatori la Expoziția din Paris PARIS, 28. (Rador). Expoziția Internațională a fost vizitată până acum de 20 milioane persoane. % In fisati&c3dps £ Duratex... In ce hal de mizerie trebuie să fie văduva de războiu Elisabeta Predescu, din Iași, dacă a stăruit aproape două decenii, să obție o pensie lunară de 34 lei! Da, două decenii! In însuși faptul că a avut răbdare, că nu i s’a făcut lehamite de o așteptare, egală cu o viață de om,— rezidă — atât de grăitoare, — drama imensă a sărăciei. Cine n’ar fi renunțat de mult la câțiva gologani de bogdaproste, ce nu reprezintă nici un leu pe zi? Elisabeta Predescu, — se vede treaba, — e croită dintr’un material ce nu se uzează cu una cu două. A socotit că așa bicisnică, așa plăpândă cât e pensia asta de vrabie, i se cuvine. Constituie echivalentul unui soț mort pe câmpul de glorie. S’a încăpățânat să-și revendice un drept, fără să ție seama că de la data când a înaintat cererea și până când justiția i-a respins-o, anii și-au cernut cenușa pe capul ei, că din tânăra văduvă a devenit o mamă necăjită și ofilită. Elisabeta Predescu, poate ar fi reușit în cele din urmă să vadă răbdarea răsplătită, dacă n’ar fi intervenit afurisita birocrație. Fiindcă, vedeți d-voastră, un drept sfânt, n’are valoare dacă încape sub miopia vre’unui conțopist formalist. Un mort fără timbru, fără o parafă a vre’unui ipistat, fără rezoluția domnului șef, fără încă un număr de înregistrare la cele câteva zeci existente, — e un mort contestat, un mort-paria. El are toate șansele să-și perpetuieze „situația echivocă“ până la judecata din urmă. Hârtiile Elisabetei Predescu, s’au plimbat douăzeci de ani din birouri în birouri, din judecătorii in judecătorii, din tribunale în tribunale. S’au învechit, au sporit in decursul peregrinării, au mai căpătat o iscălitură, un semn albastru sau roșu, un număr de înregistrare. Mânuirea lor a costat de o mie de ori mai mult decât nenorocita pensioară, a dat pâine la atâția funcționari, a servit la cariera atâtor sedentari. Au ajuns in sfârșit la Casație, care găsind că au vicii de formă, a respins cererea mult răbdătoarei văduve de război, Elisabeta Predescu, o poate Ius dela început!ul F. BRUNEA-FOX Yachtul regal „Luceafărul“ CONSTANȚA, 28. — Ere au sosit în localitate d-nii: Comandor Preda Fundățeanu, aghiotant regal și colonel Stavăr dela palatul Regal. Oaspeții, însoțiți de d-nii: comandor Nedelcu, administratorul soc. „Salvamar”, comandor Iosif Rășcanu, comandantul navei regale, căp. Botez și lt. Ed. Ghezzo, au vizitat yachtul „Luceafărul”. Nava, care este pusă la punct, urmează să facă o eșire in mare de scurtă durată. S’au luat măsuri și pentru aducerea unor modificări navei regești, socotită cel mai elegant yacht din lume. Yachtul regal „Luceafărul“ in portul Constanța Max Gaster In ziua de 26 Septembrie a încetat din viață, la vârsta de 72 de ani, avocatul Max Gaster. El a făcut parte din baroul de Ilfov, cu mult înainte de războiul Dissescu, care l-a apreciat ca jurist și l-a iubit ca om. Vasta experiență ce și-a însușit într-o lungă practică în decursu căreia a fost părtaș la inițierea mondial și a exercitat profesiunea studierea, conducerea și predarea a de avocat cu o conștiinciozitate, cu o probitate, cu o competință, cari au făcut ca el să se poată releva într’o vreme în care în arena forendică a Capitalei, străluceau ilustrațiuni ca Take Ionescu, Titu Maiorescu, Constantin Arion, Corne, Constantin Dissescu, Basile și Petre Missir, Nacu, Vasile Lascar, Toma Stelian, etc., etc. Max Gaster a debutat ca secretar al lui Take Ionescu, a fost apoi ani mulți secretarul lui Constantin multora din procesele celebre ale vremei, pe lângă cunoștințele sale juridice, a făcut ca chiar după ce s-a retras din practica avocaturei, mulți din clienții săi și unii dintre confrații săi să i se adreseze pentru a-i cere sfatul său. De altfel Max Gaster a aparținut unei vechi familii de cărturari. Tatăl său a fost cu multe decenii în urmă, consul onorar al Olandei la București. Fratele său este doctorul Gaster, cunoscutul filolog român și fost șef rabin al Londrei. Max Gaster a trecut modest și fără zgomot prin viață. Acum că nu mai e, se cuvine să se spule despre el tot binele ce a meritat. — br. — După banchetul de la Capra, dat in onoarea guvernatorilor Băncilor de misiune Pagliu» ^ _________ _ ____________? Traversarea Atlanticului in 10 ore și 33 de minute LONDRA, 28 (Rador). _ Hidro avionul britanic „Cambria” a amerizat azi dimineață la ora 8 și 14 la Foynes, venind de la Botwood (Canada), stabilind un nou record pentru traversarea Atlanticului. Hidroavionul „Cambria” a traversat Atlanticul de la Botwood la Foynes în 10 ore și 33 minute. 0 nenorocire la Câmpîna CÂMPINA, 28.— Eri la ora 2 după amiază în comuna Telega, s’a produs o mare nenorocire. Locuitorul Mihail P. Brezeanu, de 55 de ani și servitorul său, Nicolae I. Olteanu, voind să taie o salcie de care era legată o ancoră a sondei Nr. 50 Telega-Moreni, au atins sârmele electrice de înaltă tensiune și au fost electrocutați. Cazul a fost adus la cunoștința legiunii de jandarmi.