Dreptatea, iulie 1934 (Anul 8, nr. 2031-2055)
1934-07-01 / nr. 2031
ANUL nrl. NO. 20316 pagini mm AWBfSCâNf Multe pozne e capabil să facă omul la mânie. Nu din acelea cu urmări prea grave, ci pozne mărunte, ce pun în lumina ridiculului, pe cei ce nu se stăpânesc şi nu-şi înfrânează pornirile până ce le trece necazul. Un domn Şerban Otetelişanu, a rămas lu otul la inimă de când i s’au încurcat socotelile d-lui mareşal Averescu şi de când, mult proectata şi anunţata guvernare, s’a amânat sine die. Se vede că d. Otetelişanu pusese mari speranţe în această «venire». Că prea oftează adânc şi răsuflă greu în cele două coloane ale «îndreptării» de Miercuri, în care se războeşte cu toată lumea, pe care o socoate vinovată de eşecul d-lui mareşal. Necazul omului e firesc. Mai ales când provine dintr-o deziluzie aşa de mare. Dorinţa lui de a-l face cunoscut şi altora, pentru a-şi lua o cât de slabă satisfacţie, e la rândul ei legitimă. Numai că atunci când ea se manifestă prea repede şi sub stăpânirea deplină a necazului, devine poznaşe. . . Aşa a păţit-o şi d. Şerban Otetelişanu, noul colaborator — în vremuri de eşec şi deziluzii — al «îndreptării». D-sa nu găseşte alt mijloc mai nimerit să-şi plaseze of-ul, decât legându-se de declaraţiile d-lor dr. Lupu şi Mihalache, făcute la Câmpulung. Sigur că, pe lângă faptul nepotrivirii dintre motivul supărării şi pretextul împărtăşirii lui, ceea ce izbeşte dintru început este «noutatea» articolului d-lui Otetelişanu. Declaraţiile amintite s’au făcut acum aproape o lună. D. Şerban, a meditat mult asupra lor şi le comentează abia azi. După ce «combate» aşa cum se pricepe, pe cei doi fruntaşi naţional-ţărănişti, după ce-i copleşeşte de cele mai josnice insulte, conchide întrun mod delicios. Nu ne putem opri de a reproduce câteva pasagii: «Luânduşi înfăţişeri herculane astfel de oameni erijându-se în apărători ai cinstei şi ai demnităţei se încumetă să dea lecţii de morală în ţara aceasta şi au îndrăsneala să arunce cu noroi în marele erou pe care Providenţa a vrut să ni-l dea în aceste timpuri de grea cumpănă», înfăţişarea herculană şi erijarea în apărători ai cinstei, cari supără atât de mult pe d. Şerban, se referă la declaraţiile celor doi fruntaşi ai noştri, asupra purificării. Nu înţelegem de ce se ofensează d. Otetelişanu şi de ce susţine, că făcând asemenea declaraţii d-nii Mihalache şi dr. Lupu, aruncă cu noroi în marele erou al Providenţei. Este foarte curioasă armonia care s’a stabilit spontan, între toate taberile, din cauza declaraţiilor d-lui Mihalache. Eri «Universul» se indigna pe aceiaşi măsură, enunţată de şeful partidului naţional-ţărănesc. Azi «îndreptarea» revine cu variaţii pe aceiaşi temă, admonestând aspru partidul care înţelege să-şi selecţioneze cadrele. Numai că atunci când asemenea măsuri au fost luate şi s’a socotit că aplicarea lor e necesară, nimeni nu s a gândit nici la ce va zice «Universul», nici la ce va seri d. Şerban Otetelişanu. Pentru cei ce s’au obişnuit să întreţină insinuările şi să lase să şpere calomnia, măsurile acestea, cari curmă brusc sistemul şi pun pentru totdeauna ordine în armata disperaţilor acuzatori, nu sunt simpatice. Din acest punct de vedere este explicabilă pelteaua «îndreptării» din primele fraze ale articolului citat Unde d. Otetelişanu devine îndrăsneţ tot din necaz, deci oarecum scuzabil, este acolo unde scrie: «Numai teama de sancţiuni a strâns la un joc pe toţi vinovaţii pentru a întârzia fie cu un moment, ca singurul om de mare prestigiu pe care-l are ţara, să ia frânele guvernului». Noi cerem iertare cititorului, pentru acest haos în care se complace articolul d-lui Otetelişanu. Să începi cu criticarea unor lucruri şi să sfârşeşti cu lamentări pentru că n’a venit mareşalul Averescu la putere, aşa ceva numai în «îndreptarea» ea poate găsi. Chestia însă cu împiedecarea «singurului om de prestigiu» de a lua frânele guvernului, e niţel mai complicată. Eşecul mareşalului nu rezidă decât — în prim rând — în condiţiile în care înţelege să facă politică şi să guverneze d. Averescu. La cari se mai adaogă şi dovezile date, în cele două guvernări dezastroase, cari nu se pot uita aşa uşor. Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9 — Telefon: Redacţia 393 142, Adiţia 34102 MOMENTE Destăinuirile djui Steejd Publicistul englez, d. Wickham Steed, publică în revista «Nineetenth Century» un articol senzaţional, care a produs o profundă impresie în toată lumea. D-sa divulgă planul infernal al Germaniei de a deslănţui cel mai criminal război bacteriologic, care va face ravagii catastrofale. Wickham Steed posedă un dosar asupra tuturor pregătirilor de război ale Germaniei, şi spune, că s-au făcut deja experienţe la diferite înălţimi pentru lansarea culturilor de microbi, precum şi alte experienţe în vederea infectării sistemului de comunicaţii subterane din londra şi Paris. Experienţele ar fi fost începute încă înainte de instalarea regimului hitlerist şi ele au continuat după această dată, cu aprobarea cancelarului Hitler. In faţa acestor intenţiuni criminale ale naziştilor, lumea civilizată n’are decât o singură soluţie : izolarea Germaniei. Ce se petrece în Itana? Lumea se întreabă cu nedumerire, că oare ce se petrece în Italia ? lovitura de teatru de la Durazzo, manevrele diplomatice din Bulgaria şi Grecia, întrevederile permanente cu conducătorii Ungariei şi ai Austriei, mişcările subterane din oraşele principale ca şi din satele greu încercate de criză, dovedesc că Italia se găseşte în ajunul unor frământări profunde. Călătorii veniţi de la Roma suspi, că tezaurul Italiei este complect epuizat, impozitele grele nu mai pot fi încasate, şi că Mussolini, abia mai stăpâneşte situaţia. Evenimente mari sunt în curs de desfăşurare şi e foarte probabil că în scurtă vreme vom vedea repetându-se şi la Roma, «exemplul spaniol». Nici unul dintre foştii întemeietori ai fascismului nu mai este de acord cu Ducele. Din contra, cei mai mulţi au început o acţiune de sabotaj şi de defetism, pe faţă. Spiritul critic a pătruns până în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, şi deschide drumurile unor noul evenimente, sub greutatea căroraateismul va sucomba, nu peste mult. Dece s'a modificat legea sanitară Risipă şi ambiţii nejustificate. - 3 noul inspectori Cine plătiţi- - Liberalizarea anul consiliu. C.D.R. Ioaniţescu desvălue in Senat, greşelile şi scopurile proectului Bifurcarea celor două ministere, al muncii şi al instrucţiei a provocat cum era firesc, adânca nemulţumire a titularilor. In special d. dr. Costinescu, care abiaefuzase m nistru, îşi vedea, dintr'odată reduse la jumătate, prerogativele. Şiatunci, hai să mai ciupească atribuţii, fără să ţină seama că abuzează, că loveşte în organizarea autonomă a altor instituţii. Primul articol din proectul modificator al legii sanitare, trece în atribuţia miniterului sănătăţii şi NUMIREA MEDICILOR CASEI ASIGURĂRILOR SOCIALE ŞI AI CASEI MUNCII C. F. R. D. dr. Costinescu ştirbeşte astfel grav autonomia primei instituţii şi se amestecă în gospodăria celei de-a doua, deşi ambele nu nici o legătură, nici administrativă necum bugetară cu ministerul sănătăţii. DESFIINŢAREA MEDICULUI HIGIENIST In desbaterea care a avut loc la Senat, P. D. R- Ioaniţescu a dus o aprigă luptă pentru menţinerea medicului higienist pe care proectul d-lui dr. Costinescu îl desfiinţează. Fostul ministru al muncii a înfăţişat admirabilele rezultate pe care le-a dat activitatea medicilor higienişti, în cele zece plăşi model, înfiinţate, în timpul ministeriatului d-sale. Existenţa medicului higienist însemnează o intensă acţiune preventivă, salvatoare, pe care medicul de plasă n’o poate desfăşura în acelaş timp cu celelalte atribuţii. Numai în curs de un an mortalitatea infantilă a scăzut, în cele 10 plăşi unde activa medicul higienist. Argumentele d-lui Ioaniţescu n’au avut însă ecou, deşi actualul ministru al muncii este medic■ Cu atât mai puţin i se iartă greşala ce-o face, numai din ambiţia de-a desfiinţa, ceea ce a creiat un adversar politic, care nu era nici măcar doctor în medici.. A. EFORTURI SANITARE... In schimb cea era copiat, a copiat prost! * Sub ministeriatul d-lui D. R. Ioaniţescu se luase hotărârea înfiinţării de Eforii sanitare, pentru organizarea şi coordonarea activităţii sanitare, a diferitelor instituţii, care lucrează în acelaş scop. D. dr. Costinescu a luat ideia şi a înscris-o în proectul d-sale. A înscris-o pur şi simplu: o noţiune yogă, fără nici o precizare, şi care în fapt, no să poată lua fiinţă. 5 NOUI INSPECTORI In schimb este foarte clară şi precisă, în textul legii, înfiinţarea a cinci toui posturi de inspectori generali sanitari bine plătiţi. Creaţiuni inutile, pentru că ministerul sănătăţii are azi la dispoziţii suficient de numeroasecftrane cu care să efectueze controlul, pe care vrea să-l încredinţeze celor 5 inspectori noui înfiinţaţi. Această nlatura a d-lui Costinescu este o sfidare, acum când se cer statului economiile este mai severe. Ea den-^iscă totodată lipsa de mb‘jP/ 'r' pentru realităţi a sactunliior guvernanţi şiqî ipocrizia Ior când vorbesc de economii. Practica lor se traduce întdo risipă, care la timpul ei, va fi sancţionată de opinifj publică. LIBERALIZAREA UNUI CONSILIU Şi cum orice proect liberal, trebuie să aibă şi o tendinţă liberală, nici modificarea legii sanitare nu este lipsit de un atare sens. D. dr. Costinescu reorganizează Consiliul tehnic sanitar, îl măreşte de la 7 membri la 21, şi-i dă atribuţii, peste capul ministrului. Iar «din întâmplare» compunerea consiliului este astfel aranjată încât majoritatea — aproape două treimi — sunt liberali şi liberaloizi marcabţi. In felul acesta se legiferează prizonieratul viitorilor miniştri ai sănătăţii în mâna acestui consiliu. * C. D. R- Ioaniţescu a disecat proectul, înfăţişând maturului corp, articol cu articol, greşelile şi scopurile nemărturisite. D. Ioaniţescu s'a raliat şi la un lucru bun din proect — poate singurul! — mărirea cu o sută a numărului medicilor sanitari rurali. Primii o sută de medici rurli au fost numiţi, sub guvernarea trecută naţional-ţărănistă, de către d-l Ioaniţescu. Fostul ministru a fost atacat, cu înverşunare pe această temă, de oficiosul liberal. Noi nu vom■ urma această cale. Este o dovadă mai mult a obiectivităţii judecăţii noastre in marile probleme de interes general. Criza de concepţie Discuţia bugetului general, pe oricâte studii ar face şi orice şocare în sfârşit, după o neobişnuit tuţii ar inventa.Toate vor ramade lungă şi enervantă gestaţie neinoperante, faţă de presiunea guvernul a reuşit să-l închee, o majoră a factorilor sociali. Cel dat prilej d-lui deputat Mihai mai inteligent lucru care se poasă facă o serie de reflexii, şi juste face acum este înţelegerea fate şi interesante. Calităţii acestor schimbări şi în-Nu vom reţine constatarea, că cercarea de nouă orientare în ele impozitele directe şi indirecte eonomie şi politică după realităavem în noul buget o supra-evaţile noi de astăzi, luare a veniturilor întrun grad ! Guvernări de strictă ortodoxie exagerat, fapt care impune con- liberală nu se mai văd nicăeri tribuabilului o sforţare extraor-jpe glob.dinară pentru aceste vremuri. Cum ar putea oare la noi, pe care e întrebare dacă va pu- [ să fie contestată criza de contea să o suporte. Ci vom remar- j cepție a partidului liberal? ca unele critici de principiu, ca- Actualii reprezentanți a libere ni se par a lămuri a importan-1 ralismului dela noi, de o lamenta chestiune: aceia a eficacităţii stabilă calitate de altfel, un pripe care o mai poate prezenta în ■' cep că o iminentă corijare nu conjuncturile actuale liberalis- mai poate întârzia, unul politic şi mai ales economic, Un liberalism politic corijat. Partidul liberal trece printre , ar mai putea fi practicat, într'o gravă criză de concepţie. Nu nu- i oarecare măsură. Unde sunt însă mai la noi se petrece acest fel oamenii capabili de a trece la anorae. Criza liberalismului este această corijare? Partidul liberal un fenomen universal, provocat, nu-i are de adânci cauze, cari ţin în ulti- Liberalismul economic este înmiă analiză de însăşi esenţa regi-să iremediabil perimat. Perimat vnului social contimporan. A-i din toate punctele de vedere. Asproape că pentru nimenea aceas- tazi o politică economică ortoj ta nu mai constituie o noutate.L.i dox-liberală a devenit o impostj chidare a unei ideologii care abilitate. a condus societatea atâtea decenii. j Cu toate că partidul liberal nu mai poate îi oprită de toţi este adversarul economiei dîrîdoctorii economişti din lume, jate. este constrâns de împrejurări să practice pe o scară destul de întinsă intervenţionismul de stat, în viaţa economică. In politica economică a partidului liberal, în urma crizei de concepţie şi ca efect al acesteia, domneşte un haos şi o dezoriertare de neînchipuit. Adversari ai regimului de contingentă!* au fost nevoiţi totuşi să agraveze contingentarea. N'au aprobat, controlul comerţului de devize dar cu toate acestea îl menţîn Această dezorientare îşi are consecinţele nebănuit de grave în viaţa economică a Statului. Lesne de închipuit că în asemenea situaţie, orice redresare economică devine imposibilă Partidul liberal, guvernează peste tot împotriva concepţiilor sale. Criza de concepţie are drept compliment, dezorientarea în actele de guvernământ. Echilibrul bugetar nu e posibil. Şi fără acesta, orice echilibru economic intern este dinainte compromis. Executarea bugetului va fi deci, din aceste numeroase motive, o problemă extrem de dificilă. Abia de aci încolo se vor ivi marile greutăți pe care nu vedem cum le-ar putea învinge guvernarea partidului liberal. Eforturile d-lui Negulescu Ne obişnuiserâm să vedem in d. P. P. Negulescu, pe profesorul de Enciclopedia filosofiei de la Universitate. Sunt pe catedră, mobil în liniile lui statuare. Profesorul Negulescu era un monument de muzeu antic înzestrat cu voce. Un grai mol comp lent dar nu lenesit, de un debit misisipian, scurs, strecurat, prelins până la iluzia eleganţei, notă care il încoporase pe d. Negulescu şcoalei de Pamas filosofie ilustrată de imperturbabilă seninătate a lui Titu Maiorescu. Iţi înşira sistemele de gândire pe firul povestirei ca mărgelele pe aţă. Aşa ne obişnuise d. Negulescu. Ca orice ruină care se respectă, d. Negulescu s'a amestecat şi în politică. S'a înscris în partidul poporului şi a fost ministru al Instrucţiei publice. A rămas din isprava asta cu un dintre pentru d. Petrovici şi cu un strop de otravă în fundul sufletului. Intrat în politică, d. Negulescu face eforturi. Se înverşunează să coboare la vulgarităţi, la micimi, la meschinării, la ceiace constitue gârla asta miasmată a politicii mărunte şi şi ceiace nu sta, — credeam, — în temperamentul plin de eleganta al Domniei sale. Iată, însă, că la Ploeşti, unde d. Negulescu s'a lăsat sărbătorit în cadrul unei cununii de urbe provincială, a schimbat amvonul cu coteţul. D. Negulescu se scutură de chingile împletite ale silogismelor împintenate, dă jos broderiile sufleteşti şi ne surprinde cu o cuvântare în care stilul periferic și logica de caldarîm erau până acum apanajul exclusiv al d-lui Manolescu Strunga. Ne pare rău. Nu de altceva, dar... sau noi neam iluzionat când l-am aprecit pe d. Negulescu ca atare; sau d. Negulescu s'a mascat și acum se întoarce către lume arma desgolită. Pentru una, pentru alta, ne pare rău. Duminică 1 iulie 1934 3 lei Ca Tinca... «Ţara Noastră» scrie: «Ineficacitatea legii pentru utilizarea personalului românesc în întreprinderi». Atunci de ce a mai cerut-o d. Goga, ❖ «Viitorul» spune: «Toată lumea ştia până acum că un buget poate fi bun sau rău». Aşa ştiam şi noi. Numai liberalii s’au încăpăţânat să ne arate că un buget nu poate fi decât rău. * «Îndreptarea» vorbeşte de «Acorduri de protecţie mutuală». Aşa de repede a început să critice acordul cu d. Gh. Brătianu? * Averescanii anunţă pompos: «înscrierea unui important grup in partidul poporului». După ce că s’au ars, le mai face acum și reclamă tardivă! * Oficiosul guvernului are uneori principii fericite. Astfel în el vedem scris: «Progresul se face prin împrumuturi de valori». ...Ce-ar fi ca guvernul să împrumute câteva valori, are atâta nevoe? Dar, vorba «Viitorului»: una-i teoria și alta-i practica. * «Viitorul» vorbeşte despre: «bătrânii-tineri ai marei Franţe». Viitorul vrea să clasifice şi oamenii poetici apuseni, luaţi criteriile de vârstă care predomină organizarea sau dezorganizarea partidului liberal. EpiiM lei D. Petre Andrei, profesor universitar la Iaşi şi fost subsecretar de stat la Instrucţia publică, este unul dintre spiritele ponderate, bine şi serios pregătite, în domeniul atât de vast al învăţământului şi atât de fragil încă la noi. Manifestaţiile sale publice sunt totdeauna o revelaţie, fie că vorbeşte în Parlament, fie că rosteşte vreun discurs la întrunirile publice. Om cultivat, cu inepuizabile recurse intelectuale, modest şi de caracter, d. Petre Andrei cucereşte nu numai admiraţia prietenilor săi politici, ci şi simpatia adversarilor sf.i, cari ştiu să aprecieze totdeauna ma-sa urbanitatea expunerilor şi fondul ideilor. Discursul pe care l-a ţinut la Cameră în legătură cu proeesul de organizare a învăţământului primar este sub acest raport un preţios îndreptar pentru ministrul şcolilor, care după mania construcţiilor şcolare, a căzut într’un alt beteşug ce pare incurabil. Fostul subsecretar al instrucţiunii publice este un om de concepţii largi, occidentale, şi un democrat convins. In discursurile sale, d-sa nu ezită să accentueze totdeauna acest lucru. Definind caracterul învăţământului primar, d. Petre Andrei, face o superbă confesiune de credinţă democratică. «Negreşit — spune d-sa — în ţara noastră, învăţământul primar nu poate fi decât unitar, unitar în sensul următor : să nu se facă deosebire, în general, între punctele de plecare al tuturor indivizilor cari au drept la cultură. Trebue să se dea acolo minim de cunoştinţe necesare pentru viaţă, şi copilului de târgoveţ, şi copilului de la ţară. «Nu poate fi împiedecat procesul de ascensiune socială, prin inegalitatea posibilităţilor de cultură. De aceia, şcoala primară trebue să dea acelaş minim de cunoştinţe nu- mlror copiilor, pentru ca diferenţia■ ta să se facă numai după capacitatea intelectuală şi morală a fiecăruia». Admirabilă concepţie democrati-' că şi superbă generozitate faţă de un popor de rurali, doruri de cultură. Suntem convinşi, că partidul național-ţărănesc, ajungând nu peste mult din nou la guvern, va realiza in întregime programul profesorului Andrei, generalizându-l la toate gradele de învăţământ, şcoli primare, secundare şi Universitate, pentru a ajunge la acea şcoală uni, că, ce face orgoliul civilizaţiei occidentale, franceze, România veche a avut un Spiru Haret, iar România Nouă trebue să aibă un Jules Ferry, pentru a ajunge, prin o nivelare de cultură la nivelarea socială, spre care tinde prienirea. Petre Andrei a dat o magnifică dovadă în timpul pe care l-a petrecut la departamentul învăţământului, că ştie să sesizeze spiritul epocei, şi că are curajul reformelor mari, şi tenacitatea unui adevărat om de principii, pentru a reuşi să adapteze România în albia curentelor mari, ce agită umanitatea. Discret şi perseverent, Petre Andrei a realizat şi până acum opere durabile peste cari nimeni nu va putea trece de aci înainte, şi cari vor servi la bază reformelor structurale şcolare pe cari statul român modern, va fi obligat să le facă în curând. Profesorul de la Iaşi este cel mai preţios element politic și de cultură al viitorului. . fCHiţi continuarea in pag. II a) in ioane oarecare: Mircea Eliade de I. DOE.RODOR De ce n’aş fi sincer: am căutat ,în cartea d-lui Eliade (India), cu lumânarea aprinsă, calităţi cari să poată fi condensate într’un elogiu, ca însetaţii aceia cari, cu ochi dilataţi, străpung pânza întunericului ca să adune misterul luminii. Degeaba. D. Eliade ne-a dat o carte care nu spune nimic. Cel mult, că a fost Domnia sa în Indii şi că e, prin urmare, îndreptăţit să se lase periodic fotografiat in atitudinea aceia demagogă cu care ne-a obişnuit. Are d. Eliade reputaţia de om umblat, de a păţit, a văzut multe, a citit multe. Cu cartea asta se cam desvălue; ne dă cifrul după care poate fi apreciat şi judecat. In volumul „India“, ne sunt înfăţişate aspecte cari se ţin intre ele numai întru atât întrucât realitatea la care se, referă este una 3W şi aceiaşi. Ne arată, bunăoară, ce e jungla cu pulsaţiile ei de viaţă sălbăticită. La fiecare pagină e vorba de vegetaţia luxuriant plină de parfume tari amestecate. Ici, un fluviu de lipitori încălecate şi lănţălărite, calci pe ele ca pe frânghii de cauciuc umed şi bălos. Colo, indivizi înfăţişaţi în scirenţe; stau adormiţi, prin şanţuri, seduşi de atâta sfinţenie, de atâtea mistice extaze şi conopiri neînţelese. Din-colo, o ciurdă de umili muşcaţi de lepră. Apoi: un convoi de fantomei în procesiune; o vânătoare de crocodili, o furtună, un templu, un muzeu, un arest; — iată capitolele. Lucruri nemaiauzite şi nemaipomenite dinîndepărtata şi necu- I noscuta Indie! d. Eliade concurează cinematograful. Nu depăşeşte însă, capitolul rozmalev al geografei con- tinentelor, din care orice şcolar a deprins câteva noţiuni fie şi vagi, referitoare la privelişte de hidoase. E în cartea d-lui Eliade un capitol, , La Shainiketan“ concludent. Vorbeşte de şcoala in aer liber a lui Rabindranath Tagore. Clasa: un număr de elevi adunaţi la rădăcina pomului, ca’n zugrăvelile antice când erau explicitate temeiurile existenţei şi însămânţau concepţiile filosofice în mintea cugetă orior plimbaţi printre arborii grădinii. Despre Shantinikeian, ne spune d. Eliade atâta: poziţiile clasei, arajamentul ei, orânduelile şcolarilor. Nimic despre taina de viaţă. E semnificativ. D. Eliade a luiat din India exterioritatea; poate o exterioritate în vopselile ei reale, poate în vopselie pe cari pensula sa sufletească le-a mâzgălit; — în orice caz, exterioritatea. Aşezat în faţa unei case şi luat din scurt să spună ce este înăuntru, d. Eliade îi dă ocol, cercetează zidurile, descifrează sgârieturile văruelii şi sufere de convingerea că este ameţit de trăirile năpraznice în faţa peretelui. Eu am văzut indivizi din ăştia cari, apucaţi de spasmuri violente, îşi sgărcesc fiinţa pe portretul iubitei. Şi în timpi ce ea geme încleştată de mângierile altuia, aiuritul se crede posedat de bucuria îmbrăţişerilor carnale contemplându-i fotografia. Au mai trecut şi alţii prin misterioasa Indie, dar ei nu s’au lăsat seduşi de ceia ce este frapant şi superficial; din fugă au creionat un senz sufletesc nu o figură goală; au schiţat o reflecţie nu un peisagiu, un miez de miracol nu o tabletă cinematică. Este foarte adevărat: d. Eliade se justifică in prefaţă: nu este o carte de aventuri spirituale, ci de reportaj şi povestire. Se poate scrie o altfel de carte după 6 luni, iar nu după 3 ani (cât a stat Dumnealui). Farsă sau candoare? Cum adică? A pătruns India în fiinţa lui şi a evoluat ca o emoţie sau ca o boală care-i roade ţesuturile, îi macină celulele şi îi pătrunde carnea? N’o poate desprinde? D. Eliade ne-o declară şi noi trebue să-l credem pe cuvânt de onoare. Aşa... poate veni unul cu o enormitate; şi dacă-l iei din scurt şi-l faci atent asupra prostiei, îţi poate răspunde tot atât de categoric ca d. Eliade: am vrut s’o fac. Bine. Dar cu ce ne dovedeşti că e numai atât? Scuza neputinţei oare? Sau se fuduleşte d. Eliade şi ţine cu orice preţ să rămânem ignoranţi? Mândru de umblările sale din clipa la care debutează cu insignifiante cronici despre fauna tibetană, — de atunci şi până la recentul volum, eforturile atâtor vrednicii necontestate nu câştigă nimic în calitatea lor’. Şi asta nu-i spre lauda d-lui Eliade. Dar s’ar putea spune: sărăcia fondului nu e răscumpărată de însuşirile formei frumoase? Nu. D. Eliade n’are talent. Deşi are un oarecare stil. N’are talent, — fiindcă îi lipseşte cacaatea aceia care creiază expresii noui, care dă cuvintelor valenţe noui şi le sileşte să intre în grupe de dependinţe noui. Are stil, fiindcă posedă un anumit bagaj de reminiscenţe literare. Expresiile din cărţile dumisale le poţi găsi: în parte la Kaysering, în parte la Papini, în parte la Bergson, şi alţi filosofi experenţialişti. Stilul d-lui Eliade rezultă deci, tocmai din lipsa de talent; constă, adică, in acest gunoi al cuvintelor strâns din ograda altora în făraşele memoriei sale. Talentul? — e capacitatea de a introduce ritmuri noui în massa vocabularului ; de a găsi accente particulare în cuvânt; de a-1 selecta, în frază, după nuanţa lui cea mai expresivă, înzestrarea aceasta de a orândui dispoziţiile vorbei şi a le angaja pe direcţia estetică a expresiei, asta înseamnă talent. Talentul se cunoaşte şi dintr’o frază rău construită. Transpare aci, în mormanul cuvintelor, ca nervura prin verdele gras al frunzei. Amprenta personalităţii lăuntrice a scriitorului înzestrat rămâne imprimată tot atât de bine şi pe o statue de marmoră şi pe un coltuc de caşcaval. D. Eliade are reminiscenţe, n’are expresii, are memorie, n’are talent. Nu l-a împiedecat ,totuşi, nimic să treacă în literatură. Ameţit de un succes întâmplător, nu mai conteneşte cu romanele. Ultimele două sunt pentru cititor ilizibile, iar pentru autor, o catastrofă. Nici în roman nu se cere stil, probă Dostoevski. Dar se eere ceia ce n’are d. Mircea Eliade: puterea de a vibra, de-a face din sufletul tău încrucişat cu realităţile: un puls permanent. D. Eliade s’a făcut limbaj răsunător; a ieşit la răscruciuri şi a melodiat. A melodiat tocmai pe notele cari îi lipsiau: experenţialismul. Nu vorbeşte oare totdeauna orbul de lumină şi bolnavul de sănătate? Trăirile? — Ce adevăr, — adevăr, nu zarvă, — a rezultat din atâtea dureroase răsuciri de voinţă, atâtea încăierări fierbinţi de nervi atâtea conflicturi de patimi? Să ştim şi noi: ce adevăr a produs furnicătura spirituală a d-lui Eliade?