Evenimentul, aprilie-iunie 1900 (Anul 8, nr. 56-125)

1900-06-10 / nr. 111

> 1 SERIA II-a ANUL AL VIII-lea No. 111 UN NUMĂR 10 BANI Un număr 10 bani REDACȚIA STR. LAPUȘNEANU No. 44 EVENIMENTUL ABONAMENTE: nainte pe un an . . . Lei M w 6 luni . • ii „ „ 3 luni . . . „ In streinătate un an . . „ 24- 126 - 36 I SAMBATA 11 IUNIE 1900 Amtinemri, Inserții și Reclame pagina 1 linia garmond Lei 4” JJ »» M » 2 ■> »( jj> »» n IV „ „ „ 25 Manuscrisurile vechi nu se inapoiesc Un număr vechi 30 bani ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN AMINISTRAȚIA STR. LAPUȘII UN HAL DE ȘEF! Sunt pe lumea asta reputații uzurpate, care au norocul să treacă în ochii naivilor de virtuți imaculate. Zicem norocul, pentru ca să nu rănim credulitatea unei părți din poporul nostru, care primește să fie hrănit cu legende false și cu credinți înșelătoare. Un prototip de specia reputațiilor uzurpate și care ocupă primul rang în galerie, e necontestat, d-l Dimitrie Sturza șeful colectivității. Acest om, care a sesizat la momentul psihologic ocaziunea de a se da ca pregătit omul al vechei directive, care a profitat de momentele de zăpăceală, în care se afla partidul său după moartea lui Ion Brătianu, și care își făcuse deja dușmani personali prin păturele înalte, de unde răsăreau luceferii țarei românești, găsi, la cărunție, refugiu în sinul unui partid văduv de șef, lipsit de orientare și pe care, dacă nu de reformare, cel puțin de descompunere. El a fost trîmbița de raliare a unor sfărămături, ce trebuiau să dispară spre a face loc unei noui și viguroase reorganizări; el a fost întruparea năravurilor deochiate și condamnate de toată lumea, sunînd trivoaga de continuare a apucăturelor trecutului. Cele petrecute, pe timpu ultimului regim colectivist, acreditaseră oarecum ideea că, d-l Dim. Sturza nu are încă destulă autoritate ca să-și impuie voința, și că vechile năravuri, în care crescuseră și la care se adapară din pacate succesorale, partizanii, îl covîrșiseră. In realitate, însă, lucrul se petrecea de altmintrelea. Șeful păstra pentru el aparențele și lasa ca ponosul să fie îmbrăcat de partid, avînd aerul de a nu vroi să se solidarizeze cu dînsul, dar nevrînd în acelaș timp, să’l desaprobe sau să’și separe respunderea. In mod conscient, dl. Sturza a tolerat toate fraudele comise in detrimentul statului de partizanii săi, prefăcîndu-se, de ochii lumei, că se supără, dar tolerînd ca ele să se perpetreze. Un caz recent ne dă nota cinstei acestui omuleț. Insinuat ca secretar perpetuu al Academiei Române, șeful colectivității a transformat toate dar averile bănești ale acestei înalte instituții culturale, în nerușinate foloase pentru partidul seu. Imensele bogății ale Academiei noastre au, în minele sale, menirea de a căpătui pe oamenii sei. Succesiunea Take Anastasiu din Tecuci e o probă indiscutabilă, căci imensele domenii ale reposatului captat de ademenirile jesuitice ale șefului ocultist, au fost hărăzite pe prețuri convenționale intime, unui partizan devotat, pentru ca prisosul valorei reale, să între în lăzile partidului, deșartate de manifestațiile în chestia Halier și de alegerile parțiale, ce avură de curînd loc. Vedeți că înpingem modestia până a recunoaște că, buzunarele personale ale șefului nu au fost unse din acest prisos. Așa fiind totuși, naște întrebarea: cum rămîne cu cinstea imaculată a d-lui Sturza, și cu atitudinea sa de om, care a rupt cu năravurile partidului ? Cum? fibrele conștiinței sale de barbat integru, de om cu rușine, de natură esențial cinstită, nu se mai mișcă, atunci, cînd e vorba că uzează ca depozitar al unei averi streine, în mod neonest și nereal, de depozitul ce-i este, personal oarecum, încredințat? In toate timpurile de cînd există la noi în țară luptele de partidi, șefii au fost combătuți, dar respectați personal ca oameni cinstiți. Dl. Sturza însă, e cel dintâi, care face pocinogul necinstiturei. Probabil din dorință intimă de a se identifica cu partidul. E ocazia de a resturna de astădată proverbul și a zice tel valet tel mattre, sau pe românește, așa cap așa chiului! -------------------------------- RAZBOIUL Daciha SEYMOUR ÎN PEKING. — LEGAȚIUNILE CREȘTINE. — ÎMPĂRĂTEASA MAMA. — REVOLTA UNIVERSALĂ. INTERVIEW CU UN BOXER. AMĂNUNTE. Au început să vie știri din China, cu privire la „insurecția“ Boxerilor. Am pus în citație cuvîntul insurecția, pentru că mi se pare că aceasta mișcare, e pregătită de mult cu concursul oficilităței și, poate și a unei alte puteri, întâiul obiectiv al revoltei a fost legațiunile din Peking. Din fericire, ele se află în acelaș cartier, ceea ce le-a dat posibilitatea să se înțeleagă și să-și dea ajutor reciproc pentru o aparare comună. De altminteri, prevăzători, europenii avuseseră grija să întărească aceste locuință ca niște fortărețe. Cartierul a fost înconjurat de Boxeri și trupe regulate; totuși, curierii au putut trece printre ele pentru a se duce la vasele europene să ceară ajutor Ajutorul plecă ; revoltații distruseseră punțile și ridicaseră raidurile. Lordul Seymour, amiralul englez, care comanda mica trupă de ajutorare, fu nevoit să se oprească la Lang-Fang, între orașele Tien-Tshi și Peking. Boxerii, cari nu întră direct în luptă cu europenii, au cercat să-l înconjoare și să-l pue în imposibilitate de a înainta. Un moment s-a crezut că au reușit. O telegramă ne anunță em însă, că lordul Seymour intrase în Peking. Dacă depeșa se adeverește, drumul a fost din cele mai greu de făcut. Dacă amiralul ar fi avut înaintea sa trupe chineze regulate, lucrul ar fi fost, relativ, ușor : după o încerare mai serioasă, le-ar fi împrăștiat și le-ar fi deschis drumul. Dar bandele acestea nu rezistă,ele se fâșnuesc la cea d’intăi împușcătură, pentru a se uni din nou. Pentru că au ajutorul și a trupelor regulate și a populațiunei , satele pe unde a trecut Seymour i-au tăiat retragerea. De ce ? Pentru că boxerii spun că se luptă pentru libertate, pentru că disprețuesc și urăsc pe „dracii streini“. * * * Imparăteasa-mamă a început să se îndoiască, pare-se, de reușita intrigei formate cu atîta grijă de dînsa. Ea privia cu plăcere adunarea vijejiei, care trebuia sa spulbere pe toți străinii din China și să-i redea iarăși puterea ei veche Dar înțelegerea perfectă a corpului diplomatic a produs efect asupra ei. Așa încît ar dori, se zice, să se sfirșească cît mai repede această „jalnică tragedie“, despre succesul căreia a început să se îndoiască. Dar îmi pare că și credința în omnipotența acestei femei e falsă. Așa, în ultimul timp, a circulat din nou zvonul ca împăratul celestului imperiu a fost omorît de dînsa. Mi se pare că ea nu e decît un instrument în mînele marelui consiliu al Imperiului, Tsung-Li-Yamen. Și membrii lui sînt ostili străinilor. Majoritatea lor fac parte din societățile secrete. Așa că ei sînt promotorii acestor dezordine. * jjț Dar și acimi, se pare, că este oarecare paradox; mișcarea aceasta nu e opera unuia sau chiar a zeci de indivizi, ea e produsul stărei sufletești a unui popor. Ascultați declarația unui Boxer, către reprezentantul unui mare ziar european : „Și noi am avut struggle for life, goana dupa bani, pofta puterei, viață agitată, invențiunele noastre,— pulberea, imprimeria și restul,—dar trăim de prea multă vreme, ca să nu pricepem că toate aceste lucruri nu sunt de fel folositoare. Nu ne trebue civilizația noastră. Vroim să gustăm, în pace, frumuseța țarei noastre și fructele experienței noastre. Nu voiți să ne îngăduiți aceasta; vă omorîm, deoarece alt argument e inutil. Nu ne trebue nici religia, nici mașinele voastre, nici armata. Nu mai sîntem soldați, tocmai fiindcă sîntem civilizați. Războiul e o barbarie. Toți cuceritorii noștri au fost absorbiți de noi. Evreii chiar au dispărut în sînul nostru. Tot ce împarte, politică, religiune, ambițiuni private, goana după aur, după teritoriu, nu le cunoaștem in China. Viața noastră e placidă, căci voim, înainte de toate, să fim fericiți. Nu ne tulburați fericirea 11. Și acest popor e sălbatec și Seymour e eroul civilizației ! Ce dispreț suveran pentru „furnicile europene“ în vorbele chinezului. Dispreț motivat!. Y. SINDICATELE De la o vreme, care începe a fi cam respectabilă, se abuzează, mi se pare, de cuvîntul sindicat care se aruncă în toate sosurile, ba chiar și în sosuri picante ca se zicem așa. Pănă acum cuvîntul sindic era aplicat aproape numai la falimente.. Peste bunurile comerciantului în deconjitură se așeza un fel de epitropie cu însărcinarea de a porționa averea deconfitului în atîtea parcele proporționale cîți creditori se presentau, cu pretenții liquidate, și asupra cărora respectivul sindic avea lăudabila grijă de a’și preleva remiza, sau cum s’ar zice pe românește, de a’și linge degetele. * * * De un timp însă cercul întrebuințărilor cuvîntului sindicat, s’a lărgit foarte mult, așa că azi, avem sindicate de lucrători, sindicate de ziariști, și este de sperat că vom avea în curînd și mai multe sindicate feministe. Așa de exemplu, se zice, că o sumă de dame sunt pe punctul de a formai mare sindicat al femeelor în geere, cu îndatorirea ca această instituție se aibă a lua in mini interesele generale ale sensului frumos. Acest mare sindicat se va subdiviza în mai multe secțiuni sau subsindicate, reprezentînd diferite branșe, precum subsindicatul femeelor frumoase, tinere, bătrîne, al femeelor măritate, a femeelor libere, a femeelor cu profesii liberale, artistice, comerciale, literare și chiar aventuriere. * * * Acțiunea sindicatului și a subsindicatelor femeniste ar avea de obiect, dacă nu emanciparea întreagă a femeiei, dar cel puțin, îndrumarea spre acest scop. Neaparat că sindicatu spre a-și ajunge ținta va trebui să lucreze pe lîngă sensul urît, sau tare, care ca un tiran ce este, lucrează mai totdeauna la întuneric și în mod ocult, spre a ținea astfel pe femee ca un fel de sclavă. Un așa fel de sindicat își mai înțelege și ea; acțiunea lui pe toate căile ar revoluționa desigur lumea și ar face mare sensație și zgomot, dar mai cu samă sensație. Și dacă marele sindicat al secosului frumos ar primi în sinul lui și cîte un membru din sensul tare, care însă neaparat se inspire destulă încredere că va lucra cu toată ardoarea și bărbăția în interesele femeniste, atunci mai că m’aș hazarda să’mi pun candidatura, dacă nu chiar în marele sindicat, dar cel puțin ca subsindic. Timplic. --------------------------------------- O convorbire cu Maurii ăi, Paris, 4 iunie. Faimosul romancier al Ungariei nu prea e cunoscut în străinătate,la 1872 numele lui avu un moment de răsunet în Franța, ca și aiurea, din cauza unei conversații politice, pe care o avu la Berlin cu prințul de Bismarck. Și totuși individualitatea acestui om e așa de puternică, încît a străbătut și acolo, unde numele lui nu e cunoscut. Parisul l’a primit și l’a sărbătorit ca pe un Rege. Și merită această cinste. Din rodnicul condeiu al romancierului ungur au eșit opere cu sutele. Feconditatea lui nu se poate compara decît cu acea fenomenală a lui Alexandru Dumas. S’a vorbit mult despre căsătoria bătrînului poet cu o fecioară, care nu a trecut încă peste 20 de primăveri. Dar toți panegiriștii lui Jokay au lăsat în umbră pe întâia lui nevastă, Rosa Laborfalvy, care a fost una din cele mai mari tragediane maghiare. Toți parcă au uitat-o,n afară de poet. Jokay e nins cu totul, dar subt această podoabă a evnei strălucesc doi ochi vii, plini de patime și de dor. Multe spun acești ochi, care sunt o poemă întreagă. Niciodată nu m’am convins mai bine despre adevărul observației că în ochi se reflectă sufletul. De n’ai ști cine e Jokay, după privirea lui profundă, senină, ertătoare, ai ghici că te afli in fața cuiva. Jokay era îmbrăcat foarte simplu, cu o redingotă neagră, strînsă pe talie. Un buchet imens de flori se află pe masa, încărcată de hîrtii, ziare, cărți. Mă primi cu extremă bună-voință. Și conversația se prelungi mult, variată, cu sărituri, brusce, scînteietoare in vorbe, în observații gingașe, în drăgălașii de artist. Vorbirăm de expoziție, de arta la expoziție; el îmi povesti ceea ce îl impresionase mai mult, ceea ce-i atrăsese atenția. Bineințeles, Ungaria și secțiunea ungară ocupă primul loc în discuția dintre noi, dar Jókay se exprimă cu simpatie și admirație despre Romănia, constatînd că ea a făcut enorme progrese. Apoi, în treacăt, făcînd o aluziune îndepărtată la chestiunea transilvană, deprinse că sunt încă procese, cari pot să despartă în chip artificial popoare menite, și prin natură și prin situația politică, să se unească și să trăiască unul prin altul și unul pentru altul. Dar despre ce n’am vorbit în această lungă convorbire! Așa, i-am arătat temerea, că șederea lui prea scurtă în Franța nu are să-i deie posibilitatea de a o studia mai îndeaproape. — N’ai grijă, îmi răspunse el; cînd ai obiceiul de a observa, ești ca un doctor care, la cea d’întăi privire, își dă samă de constituția și de starea oamenilor, ce sînt în căutarea lui. PARADOXALE ȘI ORIENTE im... Evenimente de mare însemnătate politică și socială se desfășoară in acea parte a continentului asiatic pe care geografii au poreclit-o „Extremul Orient“. Intr’acolo se îndreaptă o cruciadă uriașă de marinari și de soldați, cu menirea de a forța porțile Pekingului, de a deschide drum civilizației europene. Căci de aceasta, doară, e vorba în programul marelui război chinezoeuropean : birui va luminoasa civilizație îndărătnicia seculară a reacționarului conservatorism oriental, pe care-l ocrotesc Boxerii revoluționari, sălbateci în energia lor neînfrîntă? Iată în ce chip rezumă un chinez „boxer“ lupta de principii a sectei despre care se vorbește atît : „A fost o vreme cînd și noi aveam, cu multe secole în urmă, lupta noastră pentru viață, cursa noastră pentru bogăție, ambițiunea noastră de putere. Noi am avut odinioară invențiunile noastre, presa, pulberea de pușcă etc., dar am trăit in de ajuns ca să ne convingem de nefolosul tuturor acestor lucruri. „Am avut luptele noastre religioase, chinurile noastre, reformatorii noștri. Dar experiența timpului ne-a învațat minte. Noi ne bizuim pe dorința fericirii și liniștei pe această lume. Aici stă toată filosofia chineză. Importațța așa ziselor noutăți ale dv. ne-au prea plictisit. Noi nu avem nevoe de a călători pe drum de fier de la un loc la altul, sau o iuțeală ce nu prezintă nici o atracție și nici un folos. Voi aveți să ne faceți să fabricăm lucruri urîte în locul obiectelor frumoase pe care o îndelungată educație artistică ne învățase a le face. Misionarii voștri ne amenință cu pedepse infernale dacă nu primim doctrinele lor. Capii noștri se sperie și se seamănă dezbinarea în sînul familiilor noastre. Vreți să ne siliți a vă cumpără căile voastre ferate și nu le împuneți cu forța cînd n’avem trebuință de ele !... Ni se spune că nu suntem soldați. Da, am părăsit de mult timp războiul pentru că e o barbarie și pentru că noi suntem mai civilizați decît voi. Vai de Europa dacă am fi soldați ! Noi, chinezii, suntem 400 de milioane și ne înmulțim cu mare iuțeală. Dacă am fi războinici—ați pieri Cu iuții. De aceea protestăm în contra voastră. Vrem să trăim in pace, singuri. Vrem să ne bucurăm în libertate de frumoasele noastre ținuturi și de veacurile noastre de experiență. Durata și mîndra filosofie buddhistă grăiește prin gura Chinezului care a rezumat după cum am citat mai sus credința, ținta imensului popor al imperiului ceresc. Acea doctrină ca și cea mai mare parte din cele de origine indiană, propune ca scop suprem la care trebue să năzuiască omul : obținerea unei stări de fericire finală, de unde e imposibilă întoarcerea la condițiile acestei lumi. Nirvana, calmul profund,—iată esența firei. Noțiunea corespunzătoare ar fi poate o „apatie desăvîrșită“ un spio de extaz mental, un repaos absolut, negațiunea oricărui mod de a fi și de a simți. Și cum s’ar putea spera o atare țintă finală, dacă nu pornind de la un fel anumit de a trai,—viață pașnică, resemnată, lipsită de ambiții și deșertăciuni, de zădarnice emoții și false cuceriri—pe arena intelectualității ca și a trivialei bogății materiale. Apres le jour la nuit, et de nouveau V aurore; Ce monde mit, veillit, meurt, renaît encore... Fai longtemps médité sous les grands figuiers verts, Et suis las d’avoir vu passer, tant d'univers .:, 11 m'est done apparu, le néant de ce monde 1 Pourquoi s'agite-t-il, comme en la mer profonde Ces vagnes dont le flux et le reflux sont vainst.... Fai vu le vide au fond de tout les noms divins, El e'est le vide aussi que je trouve en moi-meme.... Astfeliu întrupează un nobil poet meditația lui Bouddha, superbul moralist și zeu care și-a dat sufletul în umbra marilor smochini, lăsînd omenirea, pare că, imaginea sublimă a unei morți liniștite, după viața calmă și fără de patimi. * E drept că ei ne urăsc. Dar cum oare nu ne-ar urî ? Ca și cum din iubire pentru dînșii ar staționa pururea escadrele și oștirile europene în apele și în cetățile lor, ca și cum din prea mare dragoste pentru dînșii s’ar intrece misionarii catolici să-i convertească în mod silnic. Căci nu-i pot ademeni favorurile și făgăduielele bănești. Ei au prea puține trebuinți, prea puține ambițiuni și vanități. Problema vieței le-ar fi din cale-afară ușoară, dacă noi, Europenii, nu i-am prigoni cu „binefacerile“ culturei, pe care vrem să le impunem „barbarilor“ cu forțăarmată și în schimbul cărora cerem concesiuni de drum de fier sau alte mari lucrări, care să scape de foamete miile de proletari, rămași pe drumuri grație faimoasei și splendidei civilisații și desvoltărei industriale moderne. Le sunt urîți streinii din aceste cauze. Și chiar în această privință ce ar putea învăța de la Europeni care-i întrec mult, care dau pretutindeni exemplul esclusivismului și egoismului național, măsurîndu-se numi după această calitate? Scris a oare pentru Chineji economistul Novicov — citat în excelenta teză a prietenului Herovanu — care scrie în opera sa despre Luptele de rase : „Străinul! Cine a rostit cuvîntul acesta, crede că a zis totul. Străinul este demonul, străinul este fiară fioroasă, contra căruia totul este îngăduit. Ce profundă eroare ! Străinul ne cumpără produsele, care prisosesc la noi, el ne aduce produsele de care avem lipsă ; el ne mărește deci bogăția și buna stare. Străinul ne aduce idei nouă ; el împiedică clară stagnația mentală, care produce descompunerea și stingerea naționalității. Acest odios străin ne aduce, nu, fine, ceva mai prețios, încă, decît toate bunurile aceste: frumusețea rasei Prin încrucișare ne oprește pe calea degenerării. Și binefăcătorul acesta e urît, e hulit. O paternă oarbă ! O, rutină !“ * Ce vor aduce dară legiunile „marilor“ Puteri europene în sinul nemărginitului Imperiu, care le-ar încăpea pe toate ? Ce urmări va avea triumful fatal al coalițiunii civilizate pe pămîntul inculte rase chineze ? N’avem decît să scrutăm viața statelor apusene, să ne uităm în jurul și în lăuntrul nostru, pentru a ne da seamă de ce va fi. Chinuitorul train modern și european va pătrunde odată cu mult îngreuiata luptă pentru existență, odată cu doctrinele religioase și morale—în totul opuse celei buddhiste, care este totuși, expresia cea mai superbă a eticei umane. Deja se aude fluierînd în vaste ateliere mașina dătătoare de mizerii; deja drumurile de fier stretaie întinderile fără hotare, purtînd fulgerătoarele trenuri, simboluri de viață vijelioasă, de amețeală, de neurastenie, de goană după bucata de pîne. Tunurile păzesc fortărețele moderne, unde sunt îngropate rămășițele formelor vechi, ale domniilor moarte, iar în secularele păduri rătăcește, fără astîmpăr, umbra bătrînului ascet Viizramitra, profet cu privirea întunecată de tristețea celor întîmplate, de priveliștea necunoscută—cu altă viață, cu alți oameni, cu alți zei. „Mărite Indra, cum nu luminezi tu mințile, cum nu calmezi tu pornirile acestora, — cînd ei trăiau numai în întuneric și lumina toată este a ta !“ As.