Evenimentul, aprilie-iunie 1901 (Anul 9, nr. 59-129)
1901-06-10 / nr. 114
SERIA a-II-a ANUL al IX-lea No. 114 ABONAMENTE înainte pe un an . „ „ 6 luni . „ „ 3 luni . In streinătate un an Lei 24 „ 12 „ 8 „ 36 -Cu număr 10 bani REDACȚIA STR. LAPUȘNEANU No. 44 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN UN NUMĂR 10 BANI DUMINICA 10 IUNIE 1901. Anunciuri, Inserții și Reclame pagina 1 linia garmond1ei 4« R »>u „ 2 — „ 50 „ 25 , v „ ii* ni Manuscrisele vechi nu se înapoiesc Un număr vechi 30 bani ADMINISTRAȚIA STR. LAPUȘNENI No. 44. ni „ Constatarea Deficitulii Priceperea omului politic stă în primul loc în coordonarea datelor financiare, ca să asigure statului un mers normal. Statul nu e ca particularul, care poate risca pe lîngă în încasările mari dintr’un an perderi ■pmari in alt an. Statul e ceva permanent atît cît omenește e posibil și ca atare și legile sale care îi asigură mersul regulat al afacerilor trebue să fie permanente. Noi Romînii suferim în aceasta de o lipsă de continuitate și stabilitate în finanțele noaste. Cum sîntem țară agricolă, pusă sub directa înrîurire a norilor și a soarelui, ne lăsăm a fi influențați în mersul lucrurilor de elementele naturii mai mult decit de soliditatea legilor noastre. Așa de pildă, după un escedent de 11 milioane în 1899, ajungem la un deficit de 35 milioane in și la altul tot mare in 1901. 1900. Statele care au finanțele stabilite ar remînea suprinse de salturile enorme, care s'ar face de la un an la altul așa de mare ca la noi. De aceia , nouă ne-ar trebui legi de impozite care să ne dea posibilitatea unei elasticități mai mari la unele venituri care nu atîrnă de agricultură pentru a face față nevoilor agricole. Apoi ne-ar trebui mai mult poate ca în orice țară comercială și industrială o mai mare proporție la dările directe decit la cele indirecte. Ca să ilustrăm nestabilitatea veniturilor noastre vom aduce părerile emise asupra budgetului 1900 901 a cărui exercițiu s’a închis în parte la 31 Martie, rămănînd puțin de încasat pănă la 30 Septembre. a. c Ultimul budget al liberalilor, lăsat să se execute de noi cu venirea la putere în April 1899, s’a închis cu un deficit de 35,404,909 lei, bani " 52, deși a fost ameliorat cu o sumă de legi financiare parte de economii parte de taxe, în sumă de vre-o 18 milioane. Golul ce s’ar fi produs în budgetul 1899 - 900 era să fie peste 50 milioane, cum afirmă și de Take Ionescu în discursul său din 2 Decembre 1900. Că noi măsuri financiare luate de noi au adus mult venit in tesaurul public, e că in anul 1900—901 sporul de încasări față cu anul 1899 este de 21 milioane. Aceste nu vin de la o rețetă mai bună a vechilor dări, ci un spor real prin noile impozite. Yra să zică 21 milioane au adus spor noile dări votate de noi, ceia ce au ușurat budgetul cu această sumă căci ori deficitul anului 1899-900 era cu aceste 21 milioane mai puțin, ori a budgetului de 1900. Asta arată că fruntașii noștri și-au dat samă de pericol și au amendat pe cît omenește posibil budgetul liberal în cele 14 luni de guvernare. In asemenea momente de criză, vine dl. Take Ionescu și-și croește budgetul său, budget atît de criticat de liberali. Puține budgete au fost așa de studiate și amendate de comisia budgetară ca budgetul d-lui Take Ionescu Toți și-au dat samă de primejdii mari, de aceia s’au făcut reduceri atîta cît se puteau prevedea ca necesare Prin urmare este o minciună a liberalilor, cînd zic că s’a croit un budget nou pe bazele celui vechiu, care știai că da deficit , dar a trebuit să se repite în budget stime exigibile, pe cari liberalii intenționat le uitase, ca prima zaharului, plata perceptorilor etc. Natural că un budget se lucrează in paralel cu cel al anului anterior. E lucru elementar acesta , și chiar dl. Carp ori dl. Sturdza nu și-au întocmit budgetele lor pe budgetul dlui Take Ionescu, așa cu date fantastice, cum pretind d-lor ? S’au făcut în budgetul din 1899, 9 milioane economii și 12 milioane impozite, in total dar o operație de 21 milioane, la care s’u necesitat o sporire la cheltueli de 8 milioane și ceva, căci plățile efectuate pe întregul exercițiu 1899 au fost de 229 și jum. milioane lei, iar acele prevăzute pentru 1900 erau de 137 milioane lei. Părerile financiarilor noștri erau împărțite ; unii luau cifrele tale quale, cum erau în budget. Așa , DL N. Filipescu, raportorul, a susținut budgetul așa cum l’a întocmit comisia budgetară, luînd de bază ipoteza unui an bun. Dl. C. Arion credea că budgetul se va echilibra bine, numai că excedentul in loc să fie de 7 milioane va fi numai de 4. Dl. P. P. Carp mai pesimist scoboară excedentul la 2 milioane. Adică pentru dl. Filipescu încasările trebuiau să fie de 245 milioane ; pentru C. C. Arion de 241 milioane ; pentru P. P. Carp de 239 milioane. Dl. Emil Costinescu, care a păstrat pururea nuanța pesimistă in materii financiare, deși de fapt e cel mai positivist în veniturile lui—n’a admis excedent ci 2—3 milioane deficit ; adică încasări de 235 milioane. Acum s’a publicat situația provizorie a întregului budget pe ziua de 31 Martie: încasări: 214'449’576 lei Plăți, 214 710 145 lei neficit, 23'ü60'569 lei La aceiași dată 1900, budgetul 1899 pănă la 1900 reprezenta încasări 170 milioane plăți 203 milioane. Iar la 30 Septembrie 1900, budgetul 1899 900 reprezintă încasări, 193’957'867 lei plăți, 229-302'777 lei deficit, 35-404 909 lei Prin urmare in restul de 6 luni s’au căpatat spor la încasări 24 milioane plăți 26 milioane eșind deficitul de 35 milioane. Nici o prevedere clar din Martie 1900 nu s’a împlinit; dar sintem în Decembrie ; budgetul se vede că va da deficit. Dl. P. P. Carp îl crede la Ianuarie a fi numai de 13 milioane; dl. Emil Costinescu in Decembrie de 32 milioane; iar dl. Sturdza în Martie 24 de 25 milioane. Nici unul nu e aproape de adevăr... Dl. Costinescu din toți e cel mai pesimist. Dacă luăm proporția că cel puțin 10 la sută se va mai încasa pină la 30 Septembrie, vom avea un deficit de maximum 20 milioane. Patru articole au dat golurile cele mari: vămile 9 milioane ; spirtoasele 10 jum. miloane; C. F. R 7 milioane; tutunurile 3 milioane ; celelalte articole au dat escedența. Iată de ce, într’o țară ca a noastră, cu leasă agricolii, și pusă supt influența elementelor naturii; soare, ploaie și vint, e greu a ști cu aproximație, care iți va fi rețeta veniturilor. Gh. Ghibanescu. ------------ întrunirea de la Sidoli Evreii au anunțat o întrunire publică în Circul Sidoli pentru a desbate exclusiv, o chestie de asistență publică, relativ la situațiunea administrativă și financiară a spitalului israelit. Chestia nu e politică, dar e una din cele mai importante pentru Iași, căci ar fi cea mai mare pacoste pentru orașul nostru, dacă un serviciu de asistență așa de vechi și care își întinde binefacerile sale asupra aproape o jumătate din populația orașului, ar înceta. „ Liberalul“ sau mai bine zis primul sau redactor, celebrul agitator antisemit Brăescu, s’a făcut foc. Auziți, întrunire semită în Circul Sidoli, locaș legat de o data sfînta în analele antisemitismului ! In circul Sidoli, s’a ținut faimoasa întrunire de la 16 Mai, sub preșidenția actualului profesor de conservator Em. Manoliu. De acolo a plecat manifestația, care a început devastările din piața Traian sub ochii membrilor clubului liberal, cari jubilau în balconul oțelului. De atunci nici o întrunire publică, n’a mai profanat locașul sfînt al Circului. Tocmai acum să fie profanat și încă de jidani, cînd conductorii manifestărei și cei ce s’au bucurat cu frenezie de dînșii sunt la putere? Ce crimă monstruoasă ! Avem toată convingerea, că dacă și actuala epitropie, care nu oprea bucuroasa, de a i se cere socoteli în public își va face datoria—fără a-i constitui, însă, datornici— către unii diriguitori, întrunirea proectata va fi interzisă și întrunirea de la 16 Mai, va rămînea pe multă vreme ultima data mare, legată de modestul Circ. La urma urmei Constituția garantează libertatea întrunirilor, numai pentru cetățenii romîni. Trăiască Constituția!«00003- Liberali nu glumă! Vroind să ia apărarea acelora, cari acuză pe liberali că au desființat trei seminarii, cum desființează trei locuri de ușieri, gazeta locală „Liberalul” se încearcă să dea un răspuns, prin care apără măsura ministrului liberal. Decît, d. Haret cînd va fi cetit fraza scriitorului de la „Liberalul“, va fi zis, socotim, că mai bine ii lăsau pace, decît se făcea o apărare fișa de slabă. Căci în definitiv, ce spune scriitorul ? Că „fiecare tirg din țară ar dori să posede școli și instituții cu mai numeroase și mai cu artă clădite." Pentru ce? Pentru că „aceasta e în amorul propriu a ori șicărui trigoveț, de ași vedea orașul cît mai împodobit și mai sus pus “ Atunci de ce se desființează seminariile, care sunt tocmai in tîrguri ? Pentru că „situația grea printre trec finanțele țării, necesită o sumă de suprimări. “ Concluzia ? Desființarea seminariilor. Ce șiretenie în vorbele scriitorului de la „Liberalul“! Ar crede cineva că este cu suflet și cu trup pentru seminarii, dar—ce să faci,nu’s parole. Dar bine, onorabile scriitoraș, dacă nu sînt parale trebue să se suprime tocmai școalele cele mai vechi și tocmai școalele poporului ? Dacă este vorba de economii, de ce nu se suprimau alte sinecure ? Vă doare inima de popor, vă ziceți, cu vreme și fără vreme că sunteți fii ai boborului și mărginiți totul la vai, iar cînd este vorba de nevoile poporului, loviți tocmai în ele! Ohm să vă creadă lumea, cînd este la mintea oricui că ați suprimat seminariile inferioare cu scopul vădit de a lua poporului mijloacele de culturi, pentru că ele cu internatele lor adăposteau și înlesneau pe fiii poporului ca să învețe, ceea ce nu vor putea face de acum înainte. Tactica aceasta a liberalilor este cunoscută. Ei strigă că conservatorii compromit (?) interesele poporului și cînd este vorba de lucru, atunci se arată ceea ce sunt speculanți ai intereselor celor mai vitale ale poporului. Dar „ Liberalul“ spune că seminariile interioare sunt un lux și ca atare bine a făcut ministrul că le-a desființat Ea, Seminarul din Roman este socotit ca picioarele celui din Iași, așa că foarte bine s’a făcut că s’a hotărit unirea picioarelor cu capul, după ce trăise atîta vreme despărțite. Lasă că ministrul liberal nu s’a îngrijit de loc ca să complecteze seminariile superioare și prin suprimarea celor inferioare le-a tăiat și picioarele dar chiar așa de făcea, prin acesta nu avea dreptul să desființeze seminariile inferioare. Aceste seminarii au trăit zecimi de ani, independent de cele superioare, ele își au tradiția și scopul lor, și n’au nevoe, pentru existența lor, de modul cum s’ar organiza seminariile superioare. Pentru că dacă am admite logica liberală, atunci ar trebui să desființăm toate gimnaziile, intru cît avem licee, gimnaziile fiind și socotite ca picioare, după logica Liberalului. Apărarea deci a „Liberalului“ este șireată și denotă pe acei, cari patronează ziarul; ea este un fel de paleativ pentru acei cari ar întreba buna oară pe liberali, de ce lovesc in școalele poporului, cind ei se dau de sprijinitori ai săi. „Liberalul“ caută să desvinovățească pe liberali de actul nedrept ce-au făcut, sub motiv de economie, lovind in trei școale vechi cu un trecut frumos, in 3 școale cari inlesniau poporului sărac de a’și educa copiii. De cît apărarea este slabă, cum ziceam, este lipsită de ori ce logică și nu răspunde nici buniului simțj oricite motive de economie vor fi fost, nu trebuiau desființate trei internate, nu erai drept să se lovească in așa mod in biserică, care a adunat altădată bani, pe cari i-a pus apoi în serviciul culturii poporului. Liberalii țipau contra d-lui Take Ionescu că lovește în școlile poporului, po cind d-sa nu se gindia prin școalele primare superioare decit să indrumeze lumea la profesiuni. Și, dacă înscrisese in lege principiul că seminariile inferioare se vor desființa pe măsură ce se vor înființa școale primare superioare, era să se ajungă, tirziu de tot la seminarii după ce experiența ar fi dovedit că școalele propuse pot dai rezultate bune în țara românească. Și chiar și atunci d. Take Ionescu spunea că se vor da compensații prin înființarea încă a unor seminarii superioare. In definitiv era o chestie de Viitor și ministrul conservator se gîndise ca să dea oarecare compbtsații. Azi prin simplă măsură budgetară și fără a se fi făcut vr’o experiență și cel puțin o singură școală primară superioară, se desființeze trei eminarii și nu treptat, ci de-odată. Ce pun în schimb ? Vorbe, înșirate ?i acelea ca vai de capul lor in Liberalul" de cine știe cine, nu ori e cas de veri-unul care vroește să liba bunele grații ale d-liiHard,. Cel puțin de ar folosi articolașul lin „Liberalul“ celor cari cheltuesc :u tipărirea lui, căci, atunci ar trimite un cap piMcaricilor răslețite in redacția ziarului și le-ar opri de-a mai scrie născutii. Un act rău este rău ori cu te-ai încerca să-l arăți că este bun. Și desființarea seminariilor este rea. Ea ne arată că liberalii sunt liberali in glumă ! PRIMARUL ȘI PARCHETUL Invenția d-lui Stere.— D. Pennescu și Botez contra d-lui Stere.—Mineium.—Legea din 1874. Vestitul tinăr generos Stere, a inventat in limpul primăriei d-lui Bădărău, din răutate și din ignoranță, teoria că: in comunele urbane, ca și in cele rurale primarul este auxiliarul Ministerului public. Concluzia pentru care se inventase aceasta teorie era : primarul Bădărău, comite un abuz nerușinat, cînd pledează în materie penală. D. Stere, înainte de a inventa această teorie, fusese ajutor de primar și pledase in penal. Această teorie a fost timp de 2 ani condula o mulțime de discursuri în întrunirile publice și pe variantele ei s’au consumat multe chilograme de cerneală, în ziarul colectivist din localitate. N’am combătut teoria. Am așteptat, să se complecteze caraghiozbeul, ca cel ce găsise admirabilă invenția d-lui Stere, să’și bată joc in fapt de dinsa. Așa s’a intimplat. D-lui Bădărău i-au succedat la primărie d-nii avocați Pennesu și D. Botez, cari pledează în crime, delicte și contravențiuni la Curte, tribunal și judecătorii. „Liberalul“ a reeditat această teorie, cu un distingue însă și cu adaptare ad-hoc, la procesul de la jurați, in care pleda d Pennescu Am putea să ne arătăm fericiți de această teorie, pentru că cu dinsa, am putea necontenit ambela pe d-nii Pennescu și D. Botez de cite ori vor pleda în fapte penale, săvirșite pe teritorul comunai Iași Suntem mai creștini decît atita. Nu voim ca acești domni sa între cu gulerul ridicat în judecătorii și în palatul de justiție, de frică, să nu fie zăriți și puși în contradicție cu articolul „Liberalului“. Articolul din „Liberalul“ de la 8 iunie, care justifică in parte, faimoasa teorie, e cu atit mai curios, cu cit se produce la un timp, cind inventatorul acestei teorii, este profesor liber și gratuit, la facultate, de dreptul administrativ. Ar fi făcut bine autorul articolului să-l consulte asupra atribuțiilor primarului urban ,dacă d. Stere, bine ințăles, va fi ajuns pănă la această chestie. Primarii din comunale urbane nu mai sunt de la legea comunală din 1874, auxiliari ai ministerului public și, deci, ei nu mai intră sub aliniatul V din art. 14 al procedurii penale din cum din ignoranță o susține autorul citatului articol. Art. 89 și 91 din legea comunală din 1874, iau primarului urban poliția judiciară chiar dacă i-o dăduse art. 14 din procedura penală și o dă polițiilor și prefecților de poliție. Art. 91 sună astfel : In orașele, cari trec peste o populațiune de 3000 locuitori, privigherea și menținerea ordinei publice este încredințată unui anume funcționar de poliție, care in București și Iași, poartă titlu de prefect de poliție, era in celelalte orașe de polițai. Art. 89 zice : Primarul este mai în special însărcinat ; b) cu executarea măsurilor de asigurare publică c) cu poliția comunală a piețelor publice, a straielor etc. art. 98 ii mai dă pe lingă aceste și poliția spectacolelor. Atit legea din 1886 cit și cea din 1894 nu dau primarului decît poliția comunală. Legea din 1894 este o lege specială pentru comunele urbane. După această lege se conduc astăzi comunele urbane. Chestia care ne preocupă este prevăzută de art. 55 și 60 cari sună astfel": Art. 55 „Primarul îngrijește penttru aplicarea măsurilor de higienă „și salubritate publică, de edilitate și *poliție comunală, conform legilor și* „regulamentelor generale și locale“". Din psihologia colectiviștilor Revoluțiunea în idei Și Ascetismul d-lui Haret IV. Necesitatea cunoașterei temparametului oamenilor politici.—Răul este mai personal decit binele.—Seriozitatea artificială și puterea de muncă a d-lui Haret —Sensul psihologic al veseliei și al seriozităței.—D. Haret stăpînit de ideea de control.—Concepțunea sa falsă despre calitatea muncei omenești.—Aplicarea ei la învățămînt.—Urmările iiezastroase. Acei ce cetesc ziarul „Conservatorul“ își amintesc cum de foarte reușit articol Teleor, într’un spunea că d Haret nu rîde nici odată. Poate să se căznească genialul Hașdeu* și spiritualul Caragiale oricît, imposibil să’i surprindă măcar un zîmbet. Zadarnică a fost orice încercare —și s’au făcut multe—acest excepțional bărbat, întocmai ca unele babe, care au pierdut facultatea de a plinge, așa a perdut și dînsul pe acea a veseliei. Neputința îi este oficial constatată. Vorbind serios, noi credem că gravitatea d-lui Haret este mai mult afectată decît naturală și nu aceasta ni se pare că comite o greșală comună și cu alții, fără ca să-și dea socoteală de ridicolul unei asemenea simulațiuni Evident că o ușurință prea Ateniană, o boilaritate prea omerică sunt de condamnat. Dar, de acolo și pănă la a face ca acei slavi supersițioși, cari atribuiau rîsul diavolului și care după ce rîdeau scuipau de indignare pentru ar goni, diferența este prea mare. Veselia trebue iubită și chiar cultivată, pentru că ea nu-i, în fond, de cu mîndria inimei, unită cu viociunea spiritului. Ea este un mod de a nu privi lucrurile numai pe fața lor dureroasă și mizerabilă. Ceva mai mult, veselia modernă este chiar una din formele speranței, căci gîndirile, care vin din inimă, marile cugetări, sunt adesea ori cele mai surizătoare. Ceia ce se chiamă a fi om de spirit, de duh, a găsi apropoul, nu’s în definitiv decît niște dovezi despre libertatea cugetărei, un fel de manifestațiune bine-voitoare cătră soartă, un „non dolet“ al antichităței zis cu mai puțin patos. Natural că nu-i vorba aci despre veselia fără subtilitate și fără înălțare de inimă, despre rîsul grosolan, care izbucnește la prima glumă ca o fanfară a prostiei. Nu la acest soiu de veselie ne gîndim, ci mai mult la risul interior, care colorează sufletul ca și figura, la acela care exprimă sinceritatea bucuriei și care ne face pentru un moment transparenți unii altora. Acesta este risul cu însemnătatea psihologică, despre care se poate zice că în el, întocmai ca și într’o lacrimă, se oglindește tot cugetul și toată inima omenească, cu întreaga lume pe care le conțin Dar este oare util ca cineva să fie posomorit pănă la întunecare sub pretextul unei excepționale seriozități? Să se noteze bine Că noi nu înțelelegem a condemna seriozitatea în sine, mergem chiar mai departe și susținem că această seriozitate poate fi uneori împinsă pănă la propia sa plictisire. Ba o preferăm chiar jovialităței de ori-ce ceas, spiritului silit și sistematic introdus în ori ce chestiune, și care mai ales in politică, dacă se abuzează de el, se preface pur și simplu intr’o formă mai rafinată a bufonăriei Poate că tocmai puterea de a stărui în seriozitate, rexistența minței de nerăbdarea și iritațiunea pe care o provoacă lucrările minuțioase, face chiar forța unor popoare. In știința de a te plictisi stă secretul muncei lente, răbdătoare și meticuloase, care nu lasă in umbră nici un amănunt; de aci izvorăște arta de a așeza toate construcțiunele spiritului pe temelii tot atît de solide pe cit și de ascunse ; tot aci trebue căutată, pănă la un punct, explicația superiorităței popoarelor de la nord asupra celor meridionale. In sud oamenii să opresc acolo unde încetează lumina vie, ei nu cunosc bisbieleie in întuneric. Acolo lucrurile nu se pătrund, cărțile numai se restoesc , oamenii nu se iau in serios, iar viața se pospăește. Evident că aceasta este o vădită inferioritate față de spiritul cu mult mai analist, mai rece și mai profund al oamenilor septentrionali. Dar dacă seriozitatea este utilă, dacă cineva are norocul de a fi original, personal, idependent, apoi asta înseamnă că este bine să se închidă in el înseși, față de toți și față de toție ? înțelegem ca cineva să înflorească in propriul seu interior, unde, ca și plantele sa’și ascundă polenul, parfumul și frumuseța, dar, in acelaș timp, să răspîndească semințele meditațiunilor sale în afară. Ei bine ! Domnul Haret nu ne oferă decît ghimpii și resturile elaborațiunilor sale interioare. Ceea ce a fi avînd neviermănos din fructele seriozității și a nopților sale de cugetare, partea cea bună, se vede că o păstrează numai pentru d-sa, ca cel mai egoist dintre oameni. Dar, ni se va obiecta, desigur, că in definitiv la ce poate să servească analiza noastră pe altă vreme ceea ce interesează publicul nu’i atît omul cît faptele sale ? Negreșit că acțiunile d-lui Haret, măsurile care le ia contra școalei, acele slot de domeniul public și asupra lor este bine ca critica să staruiască. Vom mărturisi, totuși, că pentru noi faptele d-lui Haret ne preocupă in acest studiu numai in mod secondar. Ceea ce urmărim este mai mult explicațiunea faptelor, cauzele care le-au produs, sistemele de idei cărora coespund. De atfel, acesta este și singurul rezultat la care se poate aspira fiind date condițiunile speciale ale adversarilor noștri La colectiviști, pornirile Miniștrilor ca și îndrăzneala favoriților lor, nu pot fi deviate, de pe traiectoria instinctivă pe care o urmează, altfel, decît prin forțe fizice. Furiile morale au asupra lor exact aceiași influență, pe care anticii pretindeau că o exercită stelele asupra pietrelor. Nu numai că nu există nici o capacitate pe lume, care să isbutească a convingepe actualul ministru al școalelor că ceea ce face este contrar interesului general, dar, chiar daccă cel puțin in ipoteza s’ar presupune existența unei asemenea puteri,-tot n’am îndemna pe nimeni să o încerce. Răsplata aceluia, care s-ar sacrifica pentru așa ceva, ar fi exact aceia primită de doctorul din Boileau, care după ce a vindecat pe un bigot de o teribilă meteahnă aduci du l la rațiune, iată cum a fost plătit: Moi? Vous puyerf lui dit le bigot en colore, Vous, dout 1* ■ il iufei-uul, pr des secret, mudils, Eli vie tirani d'erreurlli’éte le paradis "! Așa este ! D-l Haret are absolută dreptate să nu cedeze nimic din Paradisul concepțiunelor sale. Și drept vorbind de ce-ar ceda rațiunei, cind este fericit in felul său de a gindi ? El! ci-sa înțelege și acesta este un secret pe care’l ține de la din Sturdza—că rațiunea este cel mai teribil dintre toate flagelele. Nepoliticoasă ’cum este, acest musafir, tocmai atunci te importunează, cu vizitele sale, cînd ai dispus lucrurile mai potrivit cu dorința lui, tocmai atunci rațiunea vine de’ți tulbură seninătatea și cu asprimea și pedantismul său, iți strigăm urechi argumente de acelea care’s bune doară pentru conservatori. Să trecem acum la puterea de muncă a d-lui Ministru al școalelor, cu speranța că cel puțin in această direcțiune vom fi siliți să’i recunoaștem o vădită superioritate. 1. Ceea ce’l preocupă pe d. Haret nu este modul cum iși face cineva datoria, ci ideia de a ști că și-o îndeplinește somul. De ad mmmă unui control disperat, ramificat pină în cele mai ascunse cute ale invățămîntului și executat cu microscoapele. Control învățătorilor și institutorilor cît mai des, și mai am,amințit și iată pe d-l Haret u,aborind' din primul ceas, noi' diviziuni admi-