Familia, 1975 (Anul 111, nr. 1-12)
1975-08-01 / nr. 8
10 FAMILIA mama Lină Mamă Lină, mamă Lină, Numele tău ca pe-o rugăciune-lîngîn. Toți cîți mai sînt ți se-nchină, Toți se alină Cu cîntecul aceasta de leagăn, bătrln, Mamă Lină, mamă Lină. Pe rana sufletului numai tu mi-ai rămas Funigel, vindecare deplină, Tu, ultimul acasă popas In amintirea care declină, Mamă Lină, mamă Lină. Intr-un singur leagăn cinci legănai Trei nepoți, trei strănepoți Rugind înserarea să vină, Sîngele tău pentru toți Se schimbă din tăcere în grai, Mamă Lină, mamă Lină. Cuvintele sunt acum copii mari, jepoți cărunți, strănepoți învățați. De-i aștepți și nu vin, de-i aștepți să se-ndure. Numai ei sunt de vină. S-au făcut cărturari, Bufnițe fără somn, de pădure, Brazi călători, însingurați, Mamă Lină, mamă Lină. Ion BRAD liniște antică Stai năpădit de gînduri înțelepte, Nici o durere nu te mai pătrunde, Gîlgîie-n văi consolatoare unde Și veșnicii s-adună centripete. Fluxul din singe poate corespunde Cu revărsarea lungilor versete. Mijește pacea, în sfîrșit, poete! Tern, Pegas într-o frescă ți s-ascunde. Descoperind, lent, satisfacții simple Vei adăsta să-ți sune-n geamuri stropii Sau să-ți indice sensuri grave propii. Din plusuri moi, grăind cu biblioteca, Orice-ar putea de-acum să ți se-ntîmple, Tu-l recitești într-una pe Seneca. Al. JEBELEANU în graiul getic Ce straniu li se pătură acelor geți cum limba lor se mlădia pe o măsură de hexametru sunător. Ovidiu-nveșmîntat în mantai spre mare de pe zid privind punea-n cuvintele ursuze lumini curate și argint. Iar geții-n sarici uriașe îl ascultau cu ochii mari simțind în versuri pescărușii și monoxile de pescari, și vuietul pe care lancea adine îl înscria-n văzduh cind forfoteau în stepă sciții și ardeau pădurile de stuf. .Așa stăteau cu inimi grele și generoase ascultînd pe Ovidiu încordîndu-și lira de dorul patriei plîngînd în graiul lor cu vorbe aspre de crivățe și ghețuri mari scrutînd în zările albastre cu ochi uimiți vizionari, visez Visez că iarba e verde, visez că Simina a murit, păsările topindu-se-n raze, mintea-n arcane de mit. Lumea e un cîntec în care viața și moartea se-mbină într-un vestigiu asurzitor de nămol și lumină. Începutul bucuriei este durerea, durerea-n bucurie sfîrșește, un amestec pestriț, strălucitor, o stîncă pe spinare de pește. Dar toate acestea oare eu le visez?! Lumea am creat-o eu oare sau sunt doar fagurul ce se umple de-o negură scînteietoare? Ilie MADUȚA POETUL ION BARBU Poetul Ion Barbu intră în circuitul tradiției naționale a poeziei românești printr-o deltă de aplecări asupra temelor predilecte ale înaintașilor săi. Numim prima temă aplecarea telurică aproape minerală a primelor poezii de densitate de rocă de care poetul s-a dezis pe nedrept. A doua ar fi miezul poeziei lui Ion Barbu, acel joc secund, acea concentrare tălmăcită drept ermetică dar care este în fond înțelepciunea lapidară a proverbelor românești, a verbului eliptic prin care poporul nostru se rostește axiomat. Căci în dragostea de matematică, de rigori geometrice a versului, oricît de secătuit ar părea el, este întotdeauna pulsată înțelepciunea caldă a felului de a gîndi și de a simți a poporului nostru, de la meditație la jocul copilăresc de cuvinte. în fine, o a treia temă ar fi aceea a levantului de sorginte turcită, dar cu ochiul mirific al neamului nostru în care, aidoma lui Anton Pann, omul vede în Nastratin Hogea prototipul înțelepciunii de asceză aparentă a profetului așteptat în cetate. Hagi care-și mușca din propria carne aidoma pelicanului lui Musset din propriul lui trup, devine într-un fel un simbol al dăruirii, al renunțării la sine pentru for. Mulțimea, tîrgoveții, toată felurimea așteaptă la țărm cu ochi ațintiți spre calcul în care Hagi profetul vine spre ea. Poetul Ion Barbu, mai implantat tradiției noastre decit Arghezi, așa cum au dovedit-o de altfel Călinescu și Vianu, s-a impus astfel în scara de aur a poeziei atît de pretențioasă, dintre cele două războaie. De aceea el a intrat în conștiința publică românească ca un poet recitabil, alături de poeții de frustă claritate cum ar fi Goga, de pildă. Ermetismul lui prea repede alăturat celui lui Mallarmée sau Valéry mi se pare așa cum am spus mai degrabă de concizie demonstrant matematică de care n-a fost străin nici Lucian Blaga sau Mihail Eminescu. Sărbătorim așadar în poetul Ion Barbu un om drag inimilor noastre, care acum cîtva timp ar fi împlinit opt decenii, o figură de întîia mină a scrisului românesc de totdeauna, intrat prin cristaline reverberații în conștiința acestui popor atît de rațional, lucid și cu transparențe de simțire, aidoma lui Bălcescu cel cîntat în amurgul vieții, de către marele poet, Al. ANDRIȚOIU Orice investigare în structura unei culturi este mai puțin rodnicâ dacă se face prin metode descriptive și mai fecundă dacă se pot stabili tipare ideale cu care să surprinzi adevăratele semnificații, ce mai curînd se lasă sugerate decît descrise. Cu mulți ani înainte de irupția structuralismului, Ion Barbu, lansînd Isarlîcul ca ipoteză în cultura românească, stabilea un model ideal, o imagine structurală a unei spiritualități nu îndeajuns descifrate, care se întinde pe o largă arie a sud-estului european și a orientului de mijloc și căreia, într-o oarecare măsură îi aparținem. Matematician și poet, Ion Barbu, în persoana căruia se topea antinomia intuiție — inteligență, figurată de Bergson, a creat din numele acelei localități turcești, așezate pe ruinele Troiei, un arhetip poetic. In marele și fecundul Isarlîc el vede o întruchipare a unei glorii stătătoare, a unei spiritualități suspendate și deci mereu prezente deasupra istoriei, chiar dacă distrusă în formele ei istorice. Este aici o imagine structurală a culturii Și„ existenței românești, scufundată sau distrusă de multe ori în formele ei episodice, dar mereu prezentă în lumea europeană, primind la răstimpuri istorice potrivite, fie solia spiritului latin imperial, fie pe aceea a porfiroghenetelor ginecee bizantine, fie mesajul original și plin de sevă al conglomeratului balcanic, dospit în mahalaua Fanarului. De altfel, o splendidă linie în literatura noastră de mai tîrziu a însemnat reabilitarea artei acesteia balcanice și a validat pe deplin Isarlîkul ca ipoteză în cultura românească. Dar aria balcanică pe care o evocăm reprezentată în cultura română de Anton Pann, Nicolae Filimon, Matei Caragiale, Ion Barbu și alții depășește cu mult sensul restrîns geografic. Ea se suprapune unei arii mult mai largi, în care au venit să se topească încet, ca într-un creuzet, puternice aporturi și influențe artistice, spirituale, semantice, provenite din lumea arabă și persană. Și este un privilegiu — destul de rar —al culturii române, acela de a fi putut integra asemenea valori. A stabili formele sau modelele culturii este un lucru de mare însemnătate în procesul de cunoaștere. In primul rînd, fiindcă culturile cuprind o lume a potențialităților, deosebită de lumea lucrurilor și a faptelor culturale, și prin stabilirea unor modele se poate opera în această lume a potențialităților și semnificațiilor. In al doilea rînd, fiindcă totdeauna o formă persistă, în timp ce materia este mereu nouă. Mergînd pe linia modelului stabilit de Ion Barbu, constatăm cîteva lucruri fundamentale: că Isarlîkul presupune în primul rînd o glorie stătătoare — aceea a Troei, apoi o pustiire, așa cum și Troia și existența românească au suferit, că, în sfîrșit, cultura românească este prin aceasta o cultură de tip profetic, susținută de o subconștiință a acelei spiritualități suspendate și deci mereu prezente, deși distrusă în formele ei istorice. Dar vibrațiile gloriei stătătoare peste momentele de pustiire ne descoperă o anumită ritmică, proprie culturii românești. Intr-adevăr, această alternanță este lesne de urmărit în toată istoria existenței noastre naționale. Vasile Pârvan, care opera și el cu ritmul ca model ideal, dar în istorie, spunea, într-o lecție de deschidere din semestrul de vară al anului 1920, că ritmul acesta nu există ca atare, ci este o creație a minții sale ordonatoare. In ceea ce ne privește, socotim că rimtul este elementul esențial care definește culturile de tip profetic, așa cum simetria definește culturile de tip estetic. Să ne referim la cîteva exemple. Cultura ebraică de pildă, dominată de un anumit ritm, are o structură profetică. Ritmul ei este tînguirea. Documentele care pot stabili o imagine structurală a culturii ebraice sunt psalmii, cartea lui Iov și, în genere, tînguirile vechiului testament. Cultura greco-latină, dominată de simetrie, are o structură estetică. Aici documentele abundă: de la arhitectura coloanelor la geometria greacă, de la mitologie la ideea de drept a Romei și la organizarea imperiului, de la eleați la Cicero, de la Homer la Horațiu. Și exemplele pot trece dincoace de pragul antichității. Clasicismul francez, de pildă, are o structură estetică, dominată de simetrie, în timp ce romantismul are o structură profetică, dominată de un anume ritm vital, de un suflu elegiac și profetic. Desigur, nu toate structurile culturale intră în aceste tipare sau modele. Vor mai fi fiind și alte tipuri care pot fi cercetate structural, un model posibil cultură PAUL DIMITRIU Ceea ce ne propunem este doar de a surprinde sensurile și semnificațiile culturii românești, folosind modelul stabilit de Ion Barbu. El ne permite să descifrăm și rostul ei în cultura europeană. Așa cum istoria noastră a slujit necontenit așezarea și desfășurarea europeană, fiind prezentă și activ solidară cu Europa în toate marile ei momente, dar a rămas o istorie oarecum anonimă, cu eroi prea puțin cunoscuți în lumea din afară, același destin pare a avea și cultura românească, rămasă multă vreme într-un anonimat fecund. Semnificația ei ne-o dezvăluie însă ca pe o componentă de seamă, ca pe o substructură de preț a structurii europene. Din acest loc, în care poporul român se află, istoria și cultura sa apar ca fenomene specifice. La leagănul existenței noastre — așa cum în legendă vin ursitoarele - Roma ne-a trimis, ca un semn prevestitor al destinului românesc de suferință și creație, pe marele ei poet, pe marele exilat Ovidiu. Pămîntul nostru este locul de întîlnire al unor interesante filoane de cultură, iar fenomenul cultural apare ca expresia permanentă a determinantelor istorice. De aceea, cultura noastră se desfășoară pe linia unui destin propriu, indiferent de curente și influențe, iar alternanța continuă dintre fecunditate și pustiire a fost în virtutea condițiilor istorice trăsătura culturii noastre din trecut. Ni se pare de prisos să evocăm episoadele istorice, atît de cunoscute nouă, pentru a ilustra ritmica despre care vorbim, precum de prisos este a mai evoca rolul de apărători ai civilizației europene în posturile avansate ale continentului nostru și de a încerca să restabilim raporturile și proporțiile exacte ale prezenței românești în cuprinsul fenomenului european. Vom spune numai că — popor de margine al latinității fiind — latinitatea este fatalitatea noastră. Ca și a Spaniei de altfel, dar în alt sens. Așa cum la capătul celălalt, în extremul occident al Europei latine, o Spanie anacronică, ostilă înnoirilor, se refuză istoriei și dinamismului ei, dar rămîne fidelă latinității, trăind prin cîteva nume, prin Unamuno sau Garcia Lorca, în sensul exact opus, la capătul răsăritean, fără „panadie" și trufie, dar activă, totdeauna prezentă în istorie — astăzi pe baricadele avansate ale socialismului, în fruntea inițiativelor pentru securitate și cooperare europeană — România rămîne și ea fidelă acestei latinități. Alternanța ce se desfășoară în planul istoric al culturii noastre, stabilește o ritmică în manifestarea culturală prin grai și semn și întreține continuitatea de ființă, care ar fi justificarea esențială a acestui tip profetic. Dar continuitatea de ființă e asigurată oarecum pe sub istorie. Nu atît de dependentă de istoria aparentă cît în dependență de un sistem de valori vii. Aceste valori vii susțin și proiectează, cînd timpul e prielnic, creația articulată, exprimată. Ori, acest timp prielnic pentru ființa românească reprezintă niște răgazuri, ca adevărate momente de Kairos — de prilejuri favorabile, de care ea profită din plin. Sistemul de valori vii, articulat prin grai și prin semn, despre care vorbeam, explică faptul că cultura românească nu e dominată de un tragic sumbru, ci de un tragic răscumpărat, luminos, urzit dintr-un fel de complicitate, de aderare la marile ritmuri cosmice, de catarsis. Dacă am lua oricare din numele noastre de circulație europeană — pe Brîncuși, de pildă, — vom vedea că într-un anumit fel, în plină modernitate fiind și rostindu-se, creația românească nu e niciodată gratuită, adică un joc superficial determinat de mode sociale și trecătoare, ci s-ar spune că ea apare ca o celebrare și deci ca o redempțiune a destinului său, care, în felul acesta, nu mai e o apăsare, ci o adîncire și o afinare a omului. La cele două margini ale latinității europene, destinul românului și al spaniolului sînt complementare. Pentru spaniol, destinul e înfruntat și asumat în tragicul ultim al morții, din Del sentimento tragico de la vida, pe cînd românul convertește tragicul prin această redempțiune a creației, face din el un temei de integrare în ființă. Soarta, acceptarea ei, nu mai e fatalism ci depășire, care îi permite să subziste. Acest aspect se completează și cu sensul creației românești, care ține de o anumită atitudine de universalitate originară, moștenită poate din hinterlandul bizantin, ce tinde la sinteze deschise și mereu superioare, acolo unde întîlnește afinități culturale și nu la refuz orgolios și steril. De aceea, cultura română, deși condamnată la originalitate, a întreținut în toate momentele ei de fecunditate un permanent dialog, la nivelul - cîteodată neaparent - al creației, nu la acela al discursului exterior, cu celelalte culturi europene. Spiritualitatea hinterlandului bizantin aduce în pragul conștiinței artistice românești, vechi filoane ale civilizațiilor sud-est europene, transferate și păstrate în formele decăzute, naive, ale bîlciului și mahalalei, dar pline de substanță și expresivitate, care au alimentat o lungă perioadă istorică existența popoarelor din arta balcanică. Intr-adevăr, „modelul" lui Ion Barbu, evocatorul Isarlîc, ne invită la unele meditații și asupra rolului sau semnificației pe care bîlciul și mahalaua le-au avut în viața și civilizația popoarelor balcanice. Amestecul de umor și înțelepciune al acestor vechi filoane persane, grecești, arabe, filtrate în locul de largă întîlnire istorică din mahalaua Fanarului și transferate apoi în universul briciului, s-au răspîndit pe toată aria balcanică. Bîlciul reprezintă o formă modificată primar de Agora, în care poporul se aduna ca să comunice, să comenteze, să participe la viața comună a tîrgului, să dezbată chiar, destinele cetății în lunga perioadă istorică în care demosul se afla ferecat sub autocrația otomană, prin modalitatea indirectă a snoavelor și poveștilor, a simbolurilor și gesturilor sau vorbelor cu tîlc. în planul valorilor culturii, bîlciul este locul de întîlnire al zăcămintelor de tradiții, cu pulsațiile unor noi ritmuri, adică cu inovația. In sfîrșit, bîlciul și mahalaua — ca forme modificate de Agora — reprezintă exemplar ecumenicitatea popoarelor din această zonă, schimbul continuu de valori, de experiențe umane și sociale, la nivelul și îndemîna păturilor de jos, a subconștiinței sociale dintr-o lungă perioadă istorică a claselor oprimate, reprezintă o ipoteză mereu vie a posibilităților acestor pături de a străbate pînă în pragul conștiinței sociale, cînd timpul va fi prielnic. Bîlciul deci se conturează ca o glorie stătătoare, deși decăzută, a demosului de odinioară care pulsa în Agora, așa cum Isarlîcul ridicat pe ruinele de altă dată ale Troei, este simbolul unei glorii stătătoare în poezia lui Ion Barbu. Cultura românească evocă continuu planul dublu al gloriei ce subzistă, coborînd din depărtarea unor modele fixate în istorie și al vitregiilor periodice care o convertesc în fabulație. Drama celor două planuri apare sub învelișul snoavei de bîlci. Dar dubla legătură ombilicală a culturii românești, cu răsăritul acesta și cu latinitatea, îi conferă astăzi o actualitate nebănuită nici de profețiile lui Ramiro Ortiz, asupra viitorului ei. In ritmica sa, istoria și cultura românească, acum la zenitul momentului de fecunditate, apare astăzi în prim plan european, ca un mod important al unor lumi ce se caută pe undeva, pe sub istorie, pentru a confirma că o Europă sprituală trăiește, ca o glorie stătătoare — așa precum voia în Isarlîcul lui Ion Barbu — pe deasupra istoriei evenimențiale a momentelor de pustiire, care își închid poate ciclul, pentru a lăsa să se deschidă un altul: ciclul cooperării și al creației.