Familia, 1873 (Anul 9, nr. 1-44)
1873-01-28 / nr. 4
A consciintiei voce, divinulu oi fioru ... Blastema !... Chiar in momentulu candu man’a tremuranda A preotului pune cunun’a stralucinda Pe fruntea radioasa a miriloru .. . atunci Se audî d’odata din deluri peste lunci Unu strigatu de alarma... O urdia pagana Venia ca se pradeze in patri’a romana. „La arme!“ striga betranii, cu junii toti in coru Respundu voiosi: „La moarte!“ si toti in lupta sboru. V. Aceasta intemplare era i n acele timpuri, Candu intelnia strainulu in munți, păduri si câmpuri, In sate si orasie, unu peptu ca de ottelu, pe care se se sparga cumplitulu infidelu. Atunci sciau Romanii se lupte pentru tiera, Si morții sangeroase se rida ca o hora. Atunci nu aveau inca proverbulu blastematu : Că capulu ce se pleca de sabia-i crutiatu ! VI. Multu s’au luptatu Romanii ! Dar ce puteau Candu indiecitu la numaru e cel’a ce-i ataca! Ce vreți se faca aare voinicii marinari, Candu i surprindu pe mare tempeste iuti si tari ? Ei luptu in desperare cu undele turbate, Puterile loru inse incepu a fi secate, Si undele flamande i sorbu in sinulu loru, Dar moartea li e santa, căci totu in lupta moru. Totu astu-felu si Romanii cadeau mereu in lupta, Cu sângele din véne scursa totu, cu arm’a rupta, Luptandu, barbarulu prada, ucide si dă focu; Ruine si cenusia elu lasa ’n orice locu. Candu infernal’a sete de prada i s’alina, Se ’ntorce, lasa tidr’a de fumu si sânge plina, Si duce in sclavia o suta juni sumeti, Totu ce facea mandria junimei din Cerneti. Sorinu, frumosulu mire cu pletele de auru, E ferecatu in lantiuri si geme ca unu tauru; Se lupta si ragesce ca leu ’n cursa prinsu. Alu fericirii sale dragu sare ’n nori s’a stinsu! Din luntre se arunca, in Dunăre s’afunda, Si vai! nu mai apare din furiós’a unda! VII. Schinteiatori’a nópte intinde pe pamentu Aripele ’nstelate, ca p’unu intinsu mormentu, El Despa se bocesce p’unu verfu iiltu de stanca, Si Dunarea ingana durerea ei adanca. Dar dea se innaltia alu lunei mândru discu, Lumin’a ei poleie alu déluriloru piscu; Ca globu de focu plutesce in bolt’a azuria, Si ’ ntinde peste apa o punte auria, O punte ce schinteia si tremura usioru, Miros’a cum o vede, tresare de fioru. Ea crede vai!că lun’a, simtîndu compătimire De marea ei durere, de lung’a-i tenguire, 1 'nt’nde-acésta punte de auru si carminu, Pe care se se duca la dragulu ei Sorinu. Uusia fatala! ... căci ea, de doru răpită, S’asvîrle si s’afunda in und’a poleita !... * * * Si de atuncea Despa apare uneori Plutindu p’alu apei luciu, pe capu cu albeflori; Si de atuncea umbr’a-i, candu nóaptea e adanca, Apare si bocesce pe neguroas’a stanca! Turnu-Severinu. Gr. H. Grandea. Unu momentu cumplitu. — Schitia de Ponson du Terrail. — Scen’a se petrece la Paris in anulu — Aid’ sa mergemu, iubit’a mea! — Te rogu, crutia me, ch-ci adi sum indispusa. — Chiar pentru ast’a, iubit’a mea, o mica preamblare va avèa influintia buna asupra dispusetiunii tale. — Dara vedi, me simtiu reu, — intru adeveru nu suiu in stare ... Pretestele tinerei socie necasîra pe tinerulu baronu Montagne, si dinsulu mai antâiu in viéti’a sa incepu a jocă rolulu bărbatului, si imbrach o facia serioasa. Soci’a sa observă, acést’a, si doue lacrime cristaline esundara din ochii-i azurii pe faci’a-i palida. Aceste doue lacrime inse erau mai elocinte decâtu cuvintele rogatorie a frumóaseloru buzuite, si baronulu miscatu cadiii in grumazii nevestei sale farmecatorie. — Iérta-me, unic’a mea, — siopti elu, — vomu remané amendoi acasa! Dara acuma, acésta delicatétia, misch pe femei’a mai multu decâtu fortihrile de mai nainte. — Oh! acuma me aflu de totu bine, — duse ea cu unu sursu siluitu, — potemu merge la festivitate. Cu bucuria fortiata se redichea de pe scaunu, dara tremură casililica ce langediesce de radiele ferbinti ale soarelui de vara. Pasîndu inaintea oglindei, si netedî inderetru lungele si masivele sale bucle aurii, cari in undulatiuni se faca, 1770. 38