Familia, 1879 (Anul 15, nr. 1-99)
1879-06-10 / nr. 43
290 FAMILIA, timpuri, altele nu mai trebue accentuate ? Credu ei, câ fecera confusiune în ortografia cu primirea acéstea, scriindu unii , unde se cere , ea, si unde se cere — ea ? Nu pere italianul scriindu uomo, lupta, putemu si noi scrie : oamenii, creada, aleasa, câci asia se pronuncia. 11. Credu ei câ cu primirea circumciesului (*) după cum lu aplica astadi, se abatura dela meniiunea lui din alte limbi? 12. Credu ei, câ nu cunoscu firea lui i si u când nu sânt plenisoni, scriindu-i etimologistii totu câ iu plenisoni, iara fonetistii însemnându-1 în contrarietate cu firea limbei, credu, câ acestea este în detrimentul ortografiei ? 13. Credu etimologistii, câ ne putemu ferici în ortografia cu 3 feliuri de a, cu 3 feliuri de e, cu 3 feliuri de o, cu mai multe feliuri de i si u, fâra a le însemna cu oare-care semmui corespundietoriu ? Nu baga ei de sema, câ fonetistii ieu pe dinainte si scriu cum scriu, dara îsi latîescu ortografi’a bine, reu, si o făcu penetrabila si la străini, până când cea fara semne, greaia, remâne într’unu cercu mai restrinsu, en familie ? 14. Credu etimologistii, câ celor mai multi dintre ei nu li se sie de acest’a numire, câ etimologi’a lor la multe cuvinte este smintita si n’ar ave a face fonetistilor aruncâri; câ proverbul : „unde dracul de porumbele, câ-i mai negru decâtu ele“, se atinge si de ei? 15. Credu etimologistii, câ la unele cuvinte, desi urméza, totusi d, s. t, românii radeciuali, dara ei capatînosi remânu în stagnare cu aceste consonante ! nu vreu se ajute, ci câ niste legislatori aristocrati împuni poporului legi neacomodate, precum sânt multe legi în trera, precum e legea electorala, tînendu-se de: quod dixi, dixi. 16. Sciu etimologistii, ca vocalele a, e, i, o, u în limba latina, după cum scriu noi, au numai câte unu sunetu, (nu ca la noi atâte feliuri,) si când a se schimba în e, nu-i lasa a remâne a pr. mensa, gen. dat. mensae si nu mensa, pe nu o nici numai e, pr. foedus, a, um, si foedus-eris. Daca etimologistii dau ajutoriu lui c, d, g, s, t, pe i când acele îsi schimba sonul; de ce nu dau ajutoriu si lui a, e, i, o, u, când ele îsi schimba sonul în atâte feliuri, ci omul se nimereasca — cetindu — schimbarea sonului; ore este ast’a consecintîa ? Deca la noi etimologistii nu însemna nici decâtu schimbările vocalelor, ci presupunu dela cetitorui, câ le scie, după parerea lor urméaza : a) nici la germani a, o, u întru schimbarea lor sé nu se însemne ä, ö si ii, ci se remâna neînsemnate, d. e. der Vater, die Vater, die Tochter, pl. die Tochter, die Mutter, pl. die Mutter, si nu die Väter, die Töchter, die Mütter ? b) la unguri câtu de bine sânt precisate si sonurile si accentele : alma, almát, kenyér, kenyeret, birja etc. De ce se remânemu numai noi în confusiune cu ortografi’a ? déca odata avemu atâte sonuri! Soimu, câ fia-care lucru are form’a sa distinsa prin niste semne oare cari, putemu noi dice câ : unu pruncu e si féta, o secure e si cutîtu ? Ce cerbicositate ! 17. Credu etimologistii si fonetistii, ca afara de smintele ortografice cu semne ori fara semne la literile mai sus aretate, mai făcu si unii si altii destule în contra gramaticei si sânt înconsecinti ? Dr. A. SIANDORU. * Tisul. Visam : p’unu calu ageru câ eu me aflam Si ca o nălucă me duceam, sburam. Me ’ntreceam cu ventul, care remânea Departe . . . departe multu în urma mea. Câci sburam ca gândul, dominatu d’unu gându ! Vedeam fericirea-mi 'nainte sburându în chipu de femeia — si eram de ea Legatu cu-al meu sufletu, cu vietî’a mea. Fantastic’a luna în spațiu trecea ; Totu lucrul în umbra unu spectru parea lor aeru ’n temple-mi isbia sînerându, Că unu tristu, sinistru si serbatecu cântu ! Vestmintele, perul în vointu fâlfâiau. Obiectele 'n gîuru-mi abia apareau. Si, o clipa ’n urma, totul dispărea . . . Câci sburam eu după fericirea mea ! Ajungu lângă dens’a, ajungu ... în sfârșitu, Dau s’o prindu în bratîe-mi si-atunci.. . m’am tredîtu Tredîtu la durere, lacrimându, am disu : Fericirea poate nu-i de câtu in visu ! T. SIERBARBAMESI SCU. Maritata si totusi f&ra — Romanu americani, de Mrs. May Agnes Fleming. (Urmare.) Elu fu transportata din sal’a juriului. Nainte înse de a iesi pe usa, îsi aruncă privirea încă odata pe Guido si—1 vediti încungîurata de mulțime. Elu plecă — si vedui ultim’a ora pe fratele seu, pe carele îl urla de când îl cunoscuse. Elu fu dusu în arestul în carele a sîediutu până eri Guido si fu lasatu singurii. Era în de sera si asia dicendu întunerecu. Totu încă se parea a nu-si fi venitu în omi. Elu se simtiea obositu, capul i era greu — în anima simtea totu acea durere. Se culcă îmbracatu pe patu si cadîu în unu somnu greu. Visuri grele îl torturau. Era ca si când ar sta lângă unu lacu negru fortunosu. Dincolo era malul auriu, si acolo vedea elu pe Alice, nu voiasa, frumoasa si fericita, cum a vedut’o odinioara, ci palida ca unu cadavru. Ea zacea în genunchi, cum a cadiatu ea, când a ucis’o, din ran’a terapiei curgea pariu de sânge, mânele i erau redicate si cerca se dica ierasi cuvintele acele, ce li-a disu în agoni’a morții : „Oh, Ddîeule — îndura-te — spre mine — si — ierta —■“ Ea nu putu fini rugăciunea, si lui i parea ca si când ar fi vrutu se ajunga peste lacul murmuratoru la malul de auru, deca numai ar fi pututu. Graiul ei înse se curmă, valurile negre îl cutropira si cu unu țipetu înfiorătorii se deșteptă. Se redica pe patu. Pe fruntea lui erau picaturi de sudori reci. Presintî’a si memori’a se redeșteptară. Elu sciea de sine, unde erá, si audî unu orologiu îndepartatu batendu mediul nopţii. Acum cugeta elu, ca Guido erá liberu si elu încarceratu, Guido socrul Paulinei si elu ucigatoriul Alicei, Guido se mostenâsca averea si titlul, iera elu — Anul XV.