Familia, 1880 (Anul 16, nr. 1-100)

1880-07-31 / nr. 57

364 Misteriul Nopții. — Romanu, de Claire de Chandeneux. — (Urmare.) Trasaturile rigide ale fecîei sale se netedira, buzele-i începură a tremura și se cutremură în totu corpul seu. Cadu în genunchi și aplecându-si capul spre dung’a patului, lacrime i înundara fagî’a. •— Ierta-me! — zise ea plângendu cu bocetu, și își ascunse fagî’a între dantelele patului . .. Ierta-me, mica fiintia! . . . Tu vedi, că nu potu se făcu altfel. . . Nimene nu pote pretinde dela mine se tradezu, se jertfescu pe frate-meu! Se dau pe frate-meu pentru mama ta, se arunca viitorul meu în tina pentru al teu; să-mi patezu numele, pentru ca se spelu curata al teu ! . . . Te voiu iubi... te voiu îngriji si cresce . . . voiu insui se fii fericita ! . . . Dar mai multa, Dumnedeu îmi vede sufletul, nu potu să făcu pentru tine ... Nu simtu în mine chiamare pentru martiriu . . . Ierta-me, ierta-me! Multa timpu remase ea astfel, adâncită în cugetele sale, și stergându-si ochii plini de lacrime în dantelele dela capul fetitiei. Dar numai decât se scolă, parcă însasi s’ar fi mirata, că simtsemintele sale o împinseră la asemenea fapta. Esamină cu atențiune fagî’a fetitiei, care parea că suridea dintre perinele sale, adâncită în somnu și se linisci că Juliette pici n’a vedutu nici n’a auditu nimica din cele ce s’au întâmplatu în nóaptea aceea în gîura de sine. Ea împinse unu scaunu înaintea focului din vetra, pe care sor’a recoresa de tomna îl facu plăcuta, se lungi în scaunu și se adânci în cugetele sale. Nu ântâia ora s’a întâmplata, că aceasta femeia, care dispunea în mare mesura cu darul de-a domni asupra ei, își puse întrebările cu cari se ocupă acuma, în privintî’a aceast’a eră cu totul vrednica de părintele ei ; abia avea vr’o fapta, care nu s’ar fi întemeiata pe vr’unu calculu. De regula avea datin’a d’a esamină eventualitățile, și numai după aceea decidea a întreprinde ceva. Dar aceste întrebări nici odata încă nu se iviră în spiritul ei cu o seriositate atât de grozava, ca astadi, când evenimentele le detera o importantia fatala. Din acea noapte înfricoșata Sabine sciea, că Ismérie e cu totul nevinovata; sciea cine-i ucigătorul, ma doara cunoscea și motivul, care a produsu aceasta ucidere, înse tacerea eră întrAtâta în interesul ei, încât i eră forte ușor să arate nepăsare, deca eră vorb’a de acea crima. Unu naturelu mai slabu decât al ei, s’ar fî frânții sub greutatea torturatoare a nesigurantîei, a fricei și a consciintiei. Sabine nu cunoscea aceea ce în viéti’a de toate zilele se numesce slăbiciune femeiesca. Educațiunea ei, care consistă din delaturarea totala a principiilor morale și religiose, mai potențiă aceasta rigiditate naturala a inimei sale. Suferintiele Ismérie-ei o emoționara, dar insulă să ascunda acesta efectu prin îngrijirea duplicata a Juliette-ei, și speră, că râul Rhone va ascunde pentru totdeauna secretul ei. Arestarea Ismerieei fu mare lovitura pentru dâns’a . .. Ce să faca ? .. . Să lase acusata nevinovați’a?... Seu să spună cine e ucigătorul? Ce roluri îngrozitore, amendoaue! Dela seversirea uciderii ea simtea numai dispretîu și scârba fagîa de ucigătorii, și sciea să se predomneasca atât de bine, încât totdeauna putea se-si sugrume simtiemintele revoltante. Dar cre fi-va în stare se privesca cu nepăsare atât de faipari la totu decursul procesului criminalii, despre care sciea, că poate să-i schimbe discrețiunea după plăcu, și resultatul aceluia numai dela dâns’a atârna? Sabine nu cuteză a respunde la întrebarea aceasta. în mintea ei își întipui încă de acuma dilele pline de groza, ce trebue să le petreca, și insulă a-și întări nervii, ca să poata suportă fără alterațiune suprinderile desbaterilor publice. Multa mai tare se temea ea de tremurarea adeveratului pecatosu, decât de declarațiunile desperate ale bietei acusate. în momentul acesta se audi o batere lina la asta. — Cine-i? — zise ea fără să se scoale; se miră că Josette n’a usatu de libertatea ce i-a datu. — Eu știm, Sabine, — respunse o voce fireoasa de barbatu. Sabine aruncă o privire plina de mânia cătra usî’a închisa. După pausa scurta dise ierasi:— Ce voiesci ? Doresci să vorbesci cu mine în vr’o causa importanta? — Brosîur’a din urma a lui Dumas n’a remasu în odai’a ta ? . .. Sabine își încleștă mânile consternata. — Oh! — esclamă dâns’a aprinsa de mânia, — nefericitul citesce romanuri. Pe fagi’a junei fete se reflectă o esitare dureroasa. Vocea fratelui seu sună ca unu respunsu la neliniscirile și luptele sale de mai nainte. Sari de pe scaunu și deschise usî’a. — Tu aice? — dise rece, —fatalitatea ta te aduce aice... Laurent întră în odaia, dar audindu vocea surorei sale și retrându trasaturile desolate ale f'cgîei sale, se retrase spariatu și voi să scape de ea. Dar usî’a deja eră închisa înapoi’a lui, și el se află fagîa cu sora-sa, la lumin’a palida a doue luminări. Buzele lui fără sânge pareau și mai fără vietia la aceasta luminare întunecosa. — Cât de multa îti place a glumi, — zise el silindu-se a suride. Scli să te puni în o posițiune forte riguroasa !.. . — Credi dora că situațiunea e forte petrecatoare? Și dânsa îl fiesă aspru. (Va urmă.) F A M I L I A. Amorul piere, esaltaţiunea se stinge, şi e grea starea bărbatului care după ani de studiu ajunsu la ţinta, în ceasuri de aventuri spirituale, în locu de interesu şi pricepere, afla în sogu’a sa unu sufletu micu şi-o gândire tâmpită. Aripele cari îl susţinură în regiunile sublimelor sale ideale, cadu în amarul dasamagirei. Spiritul înnalt tatu cade repede cătra pustiul întunecosu al analisii, de unde nici odata seu arare ori se va mai redica. Bărbatul seriosu si de caracteru, va sei cu cine se potrivesce. Va sei caută o femeia blânda, a cărei educaţiune nemaestrita să-i deie abilitate a presta și bine și rea, cu asemenea energia și perseverantîa. Nu e prea nimerita a-si tocmi cas’a și meas’a cu o femeia filosofa ■—a cum dice poporul — ci cu una de ruga și de fuga, care va sei în salonu se fia dama, și în cuina se fierba o zama. După minte și anima, şi nu după multele speculaţiuni a vanului nostru presentu. Cu ea-si va creă familia, fericirea lumeasca! Şi nimicii mai vrednica de stima decât tabloul viu al vietiei conjugale, în care fresce care emuleaza prin iubirea câştigă pricepere reciproca. Şi în acesta templu se poate apropia de Ddeu prin virtuţile ce făcu pe omu vrednicu de Creatoriul seu. El este în totu locul şi binecuvântarea ceriului se revărsa atât spre cell’a solitara a monachului, cât şi spre vivactul cercu al unei familie oneste !... Emilia Lungu. Anul XVI.