Familia, 1882 (Anul 18, nr. 1-52)
1882-09-05 / nr. 36
434 FAMILIA. Anul XVIII, când e lumea dură nici o literatură în calea desvoltăţiunii sale. De acea vedem cu bucurie, că şi însuşi codul nouei şcole începe acum a-şi reîntorce încetinel ruda carului din direcţiunea dela început, prescriind învăţăceilor sei une regule de purificarea şi neologisarea românăscăi. Tot pe coarda preşedintelui o mână şi dl S. Haliţă, carele în operatul seu, după dl Frunză, concentrat în direcţiunea critică în literatura nostră, împrospetând în memoria fiecărui fasele prin cari ne-a trecut literatura, cu deosebire a dat o iconă a ei dela 48 până înainte de ivirea criticei în literatură. Dl H. află şi în astă epocă scriitori buni, cari putea sorbi de model atât în privinţa formei cât şi a conţinutului: C. Negruzzi, Alecsandri, Alesandrescu, Mureşan şi alţii; dar aceştia remân isolaţi, fără următori, din causă, că tinerimea crescută în ideile timpului de după 48 eră îmbătată de laudele, cu cari jurnalistica încurătă mediocrităţile literare. Pe când laudele eră în culme, pe când unul avea geniul lui Horaţiu, altul întrecea pe Goethe şi aşă mai departe, pe atunci apare ceva nou în literatura nostră, apare critica, şi trage o dungă grosă peste formele nebasate ale culturei noastre înainte de 60. Aşa dl S. Haliţă. Să ne oprim puţintel aci. Noi nu ne împedecâm în acea, că şi dl H. atribuem direcţiunii noue* introducerea criticei ca a unui ce nou în literatura nostră; nici în acea, că prin acăsta critică direcţionistă trage dungă peste întreg trecutul literaturei noastre dela 1860 în sus, deci şi peste epoca celor mai mari poeţi, relevaţi şi de dsa, cu cari ne putem lăudă până acum (te miri că de pedăpsa dungei scăpară vre-o opt ani până la 1867, primul an al »Convorbirilor lit.» şi »Junimei*.) Causa însă, pentru care lăudaţii literatori rom. corifei n’avură în răstimpurile din vorbă succesori mari, ori şi mai mari ca dânşii, ni se pare cu totul alta, decât cea indicată de dl H. într’adevăr cui nu-i este cunoscut, că prin anii 40—50 ai seclului, în care trăim, eră şi în regiunile Dunării-de-jos şi ale Carpaţilor ca de un fluid electric îngrecată atmosfera de ideile liberali-umanitare, aduse şi propagate din apusul Europei? Uşurarea sortei ţăranului iobăgit, liberarea popoarelor aservite, frăţietatea, libertatea şi egalitatea tuturor , formă tema la ordinele zilei. Şi sguduiturele din furtunoşii ani 1848—49, din causa reacţiunii urmate pretutinde în anii următori, numai în parte mică realisară acele sublimi aspiraţiuni. Atari cercustori politico-sociali feceră, de se rădică pe atunci p.e la Magiari un Petöfi, întemeiătorul şcolei poetice magiare poporali; feceră, de Alecsandri între 1842—52 cu adunarea şi studiarea poesiilor rom. poporali fundă tot asemene şcolă poetică la noi Românii ; feceră, de în societatea lui păşi în prosceniu mândra grupă a C. Negruzzilor, Gr. Alecsandrescilor, A. Donicilor, Bolintineanilor, G. Sionilor şi a celoralalţi, cari, cuprinşi de un entusiasm sânt pentru areptatele idei sublimi, produc pe câmpul poesiei rom. cu deplina vigore şi vărtute a tinereţelor, produc aşă cricând ca un agru încă vergur. Căci, dică cine ce va dice, productele geniului lor cele mai numeroase şi de valoare mai neperitoare datăză din anumitele douălecente. Asemenea e acăsta, tot pe atunci, şi dincoace de Carpaţi, începând dela măiestrul imnului şi odei rom., A. Mureşan, până la soţii lui, ales prin 1850 destul de numeroşi, între cari şi adevărate talente poetice ca Ios. Roman, Georgiu Dehelean şi alţii. Vine însă timpul de după tractatul şi convenţiunea de Paris pentru principate; vine diploma de octombre 1860 pentru Românii ciscarpatini, şi toţi sunt necesitaţi a se aruncă pe tărâmul politic, spiritele celor mai buni ai naţiunii se absorb în activitate febrilă pentru a întemeia şi asecură drepturile politice naţionale de atâta lume de ani aspirate, fără acum, multe puţine, redobândite. Pre firesc lucru drept p acea, că producțiunea pe câmpul literaturei frumoase începu dela 1858—60 încoce, ales cu respect la calitate, a dă încâtva și pe câtva timp îndărăt. Încă și mai firesc ni se va parea aceasta, deci nu vom uită, că ori ce puteri producătore în lume, fie în natura neanimată, fie în cea rațională, de la un timp încolo se estauresc, până ce apoi se repară şi restaură de nou. După ani mănoşi urmează ani sterpi, şi întors. Nu dar laudelor jurnalistice şi reciproce e de a se ascrie cestioata lânge fire literară. Atari laude exagerate şi tămâieri ale scriitorilor nici că prea acurg în dinarele noastre din restimpul din vorbă; că di acestea abia aducea pe atunci şi abia aduc mare parte şi adic simplul titlu şi preţul nouelor apariţiuni pe câmpul literaturei rom., necum recensiuni şi critice temeietoare ori netemeietoare. P'aci singura escepţiune o face în acest respect disertaţiunea repausatului Iustin Popfiu despre literatura rom., pe care mai vârtos o şi critică şi sbiciueşte dl T. L. Maiorescu. Nu trebuia însă irtat, că fără îndoiela talentatul Popfiu a fost în prima linie orator, orator bisericesc nu de toatefilele, şi ca atare stilul oratoric nu şi-l putu şi şefu renegă nici în numita disertaţiune, ceea ce încâtva îl şi escusă. Apoi judecând imparţial, trebue să-i concedem meritul, că disertaţiunea lui, după »Tipografiile rom.® de dr Vas. Pop (1839) şi mai deodată cu »Lecturarul* lui A. Pumnul, a fost dintre primele încercări de a dă un conspect al literaturei noastre. Afirmat ar fi însă Popfiu ori alţii, că noi avem deja în cutări şi cutări un Horaţiu, un Goethe şi mai sciencreu ce , ore la alte naţiuni în focul şi entusiasmul tinereţelor redeşteptării naţionale nu s’a mai afirmat aşa ceva, ba şi mai mult ? P. e. întemeietorul istoriei literare magiare, Franc. Toldy, scrisese în istoria sa, că odistul mag. Dan. Berzsenyi a întrecut în odă pe bătrânul Horaţiu. Eh, pentru acesta şi alte asemeni păcate şi greşele (căci nimene nu e fără de păcat) magiarimea jună, generaţiunea de astăzi, a aruncat ore cu petri şi cu tină în Toldy şi în contimporanii şi predecesorii lui, căci aceştia au frânt ghiaţa pentru literatura şi cultura magiară? Departe să fie! Lui Toldy şi altora le ceresc cu cuvenită reverenţă erorile; şi pentru că aceşti premergători aprinseră lumina, ca următorii să vedâ mai bine şi mai departe şi mai profund, le votâ la bătrâneţe pensiuni câte de trei patru mii fl., le redicâ monumente celor defuncţi, le perenă numele în numirile câtăror societăţi, şi aşa mai încolo. Dl H. se mai plânge şi tângueşte, că principiile direcţiunii critice nu sunt adoptate peste tot locul; că o mare parte din tinerimea transilvană şi bucovinănă vorbeşce şi scrie o limbă lipsită de dubuţa şi farmecul limbei lui Alecsandri, Negruzzi şcl.; că acesta provine din creşterea ei prin şcole, unde nu este introdusă pretutindeni o lectură aleasă din scriitorii noștri cei mai buni; că scrierile lui Alecsandri, Bolintinean, Alecsandrescu, Eminescu, T. Maiorescu, Odobescu, Bălcescu, Slavici, Negruzzi, Gane, încă și poveștile lui Grenga și Ispirescu n’ar trebui să lipsească din nici o şcolă şi de pe mesa nici unui Român bun; că scriitorii noştri de frunte sunt şi adi prea puţin cunoscuţi la noi şi apreciaţi după adevărata lor valoare, încât unii nechiemaţi cuteza a se apucă să critice pe cei mai eminenţi din ei (adeca să criticăm şi totuşi să nu criticăm? ori că critica să rămână privilegiu al direcţioniştilor ?) şi alte asemeni. Fie însă destul atâta cu dl H. Încă mai curioşi şi faţă de trecutul literaturei