Familia, 1890 (Anul 26, nr. 1-52)
1890-08-05 / nr. 31
365 FAMILIA — Lasă-mă — merg, le scot o sabie din mână, și-i străpung pe toți ca pe gândaci. — Stăi — s zise tovarășul seu, și-l ținea de mână. La mesa cea lungă era un adevărat chiot de beție. Nu se mai înțelegeau doi cu doi. — Copii — strigă unul, — vedutați voi înger, întrupat in formă de femeie ? — Velut, fătă-l! strigă altul. Şi scoţând o pasă frumosă, o ţinu sus, la privirea tuturor. — Ei, — cumpărată dela fotograf, pe bani — dise unul cu ironie. — Cumpărată dela fotograf, — pe bani; dar totuş e ea. E Tinea, e idealul meu — dise respectivul ce ţinea fotografia la mână, şi o sărută. Bărbatul Tincei se sculă de la măsă, şi apropiându-se de ei, dise cu voce tremurătore de mânie. — Domnilor, nu ve permit ca să mai amintiţi numele acelor dame. — Hahaha, hohoho —urra, se trăiască rivalii — se aud Ji un strigăt general. — Pretind .... — Pretinde — ascultă măi, pretinde — zise unul din oficieri, şi luând cu mâna stângă de pe mesă o cogie de alună, o ţinu intre degete sus, şi cu degetul mânei drepte i dădu o frişcă. Aluna sări advocatului drept in faţă. Şi se făcu un hohot general. — Numai o alună, dar me dore forte,zise bărbatul Tincei. Mâne ne vom face socotăla. Şi se retrase. Apoi îşi luară pălăriile amândoi, şi eşiră. Era spre sără. Doamna Tinea se gătiă de bal. — Totă odaia eră plină cu toaleta ei. Voia să fie frumosă, mai frumosă ca oricând. Nici ea nu-şi putea da săriâ pentru ce, şi ce scop are; dar voia să fie frumosă şi cuceritoare. Nu o interesă de fel — cumzicea ea — nici unul nici altul; dar va merge la bal, să știe că va trece prin foc. Ajunsese la o stare pe care nici ea nu o precepea; ajunsese la un rol ce nu-i eră menit ei. Tinea își iubia bărbatul; îl iubia peste măsură, dar era o femeie sentimentală și ceva nervosă. I-ar fi fost dragă multă curtenire, mult frumos, puţin urît. I-ar fi fost dragă o viaţă mai plină, mai irităţiosă, mai pestriţă, şi un bărbat mai sentimental. Apoi avea totă vanitatea unei femei frumoase, i-ar fi plăcut tămâie multă, şi i-ar fi fost drag a stăpâni peste un om care o adoră. A-şi iubi bărbatul nu a încetat niciodată, şi păcat nu-i ingreuna sufletul; dar prin sburdălniciile ce întreprinsese devenise viaţa mai viuă, mai pestriţă şi mai interesantă. Suspine ce credea că suspină un tinăr in taină, fantasarea lui noaptea la lună, gâdălia sentimentalitatea, şi alergarea adoratorilor îi tămâia vanitatea plăcut. Şi nu ştiea că calea e greşită. — O glumă — zicea ea, altă nimic. Dar va merge la bal, se ştie că are să trăcă prin foc. Deci se gătia de bal. Se gătiă cu sirguinţă demnă de un lucru mai bun. îşi făcuse frisura, îmbrăcase haina de bal, şi statu naintea oglimjii. Lumină de-a drăpta, lumină de a stânga, — la cap lumină, şi la polă lumină. Aşteptă să sosească Linca, şi se pornăscă amândoue, mândre şi frumoase ca doue regine ce stăpânesc mult, şi pornesc a mai cuceri. Ei — dar in cartea ursitei- eră scris ca ea să remână ceea ce o a făcut Ddeu să fie. Când eră gata, şi aşteptă cu nerăbdare, la uşe se audi un sunet, de care se spăria. Paşi mulţi, vorbă multă şi necunoscută. Şi se deschise uşa repede, ca şi când cineva ar fi vrut să o arunce din ţîţîni. Şi pe uşe intrară patru bărbaţi, şi aduceau pe sus trupul unui om. Mort sau viu — nu se cunoscea. Şi acela era bărbatul ei. Eră bărbatul, pe care-1 iubia ca sufletul, pe care nu şoiea să-l fi supărat in veci, şi pe care nu-1 veduse suferind in veci. Eră bărbatul care o iubiâ, care îi făcea tota voia şi totă figna, care chiar şi slăbiciunile şi scăderile ei le află bune şi frumoase. Ţinea ţîpâ odată, şi se aruncă pe el, ca nebună Şi se mângi totă cu sânge. — Haina de bal se făcu totă o petâ de sânge, mânile şi faţa ei, toate sângiose. Ţinea leşină, şi către jos lângă trupul bărbatului .... Când se trezi, se află pe un fotel, lângă patul lui; or el, bărbatul, eră intins pe pat, cu faţa ’n sus. — Eră palid ca moartea şi ochii îi erau cufundaţi şi impainginiţi, asemenea unui muribund. (Incheiarea va urmă.) V. R. Buticescu. D i d o n e i. Spun focul unui suflet plin de-amaruri, f \zdrobit de patimele veşnic crude Şi stors de crez, nădejde ori ilusii, Versat-ai cupa ta cu sfinte haruri. Cât vedi un meteor ce pică ’n haos, Mi-ai dat o rază numai din zimbirea-ţi, Ce-mi brobodi durerea, sila vieţei, C’un nimb de năluciri. De-atunci repaos Eu nu mai am nici cât avui nainte. De n’ai fi fost tu să-mi redai nădejdea, Să-mi reaţîţi uitate simţiminte, Aş fi zăcut intr’una ’n amorţire. Şi mai pios ar fi fost pentru mine. Greu jug e adi amara mea tredire. N. A. Bogdan. Anul XXVI. In interesul lăţirei şciinţelor universale intre popor. 1jŞciinţele şi cunoşcinţele generale folositoare genului omenesc au innaintat in desvoltamentul lor flgigigantie mai vârtos in secolul din presinte. Perfecţionarea resp. apropierea micelor cunoscințe cătră perfecţionare o vedem acum la un grad îmbucurător la toate națiunile civilisate. — Au trecut acele timpuri nefericite, in cari micele naţiuni erau espuse evenimentelor politico-naţionale, adecă când erau aceste insuite înainte de tote a se luptă pentru asistinţa individuală nu atât cu puterea spirituală, ca cu cea corporală !