Familia, 1895 (Anul 31, nr. 1-52)

1895-06-11 / nr. 24

278 FAMILIA Toţi voiau să ştie, că de ce nu se inseră Costică Borodan şi fiind­că el nu le spunea, oamenii îşi închi­puiau fel de fel de pricine, ba unii iib­eau hotărît că ei ştiu adevărul ascuns. Acest adevăr, după părerea lor, eră, că tinerul advocat lăsase un Bănat o gingaşă fetişcană, cu care se iubesc de mult şi pe care are s’o ia de nevăstă. Părerea acesta se ’ntemeia pe vorbele poştăriţei, care destăinuia tuturora, că Costică Borodan primeşce adeseeori scrisori din Bănat cu scriitură femeiască şi că de câte ori le citesce, totdauna se face gânditor şi tă­cut, ca omul ampresat. Alţii şcieau şi mai mult. Ei­­ziceau, că bănăţana cu care densul are legături de dragoste, nu e fată, ci o femeie măritată şi că tocmai pentru densa a părăsit Bănatul, căci bărbatul­­ este prieten bun. Şi pe când lumea povestia fel de fel de istorii de aceste, intr’una din grile cu toţii s’au pomenit cu ştirea că Costică Borodan s’a logodit cu Elvira Luncşoran, una din frumuseţile valei Crişului. Din clipa aceea numai decât s’a schimbat şi pă­rerea mamelor cu fetele remase acasă. Intâiu s’au mi­rat, că un tiner atât de cult, cum pote să aibă un gust atât de prost; apoi apucară a-1 descuase şi fiecare îi găsiâ câte o greşală şi ’n cele din urmă compătimiau pe bieta fată care-şi lâgă capul cu astfel de om. Intr’aceste­­a casa fericitei logodnice se gătau de nuntă, care avea să se ţină cu mare veselie şi cu pompă strălucită, in dumineca viitoare. Logodnicul şi alesa lui numerau cu nerăbdare­­filele ce mai lipsiau; iar părinții, un preot îmbătrânit in serviciul altarului și preoteasa-i bunătate de evlavie, priviau cu lacremi de bucurie tinera părechiă. Vineri seara logodnicul s’a despărțit cu cea mai mare dragoste de logodnica sa şi cea din urmă vorbă le-a fost: „La revedere, mâne!“ Sâmbătă diminăţa servitorul lui Costică Borodan a alergat ca nebun la bătrânul preot, spunându-i că in noaptea trecută stăpânul seu s’a împuşcat. La o săptămână după înmormântare, tatăl lui a găsit printre hârtiile sinucisului următorea scrisoare: „Costică dragă, „Mi-ai jurat credinţă şi ţ-ai călcat jurământul. Ai ascultat de părintele teu, m’ai părăsit şi te-ai dus de­parte, ca să me uiţi cu desevârşire. „Ai şi izbutit. „Te-ai logodit cu alta şi ’n curând are să se se­­vârşască cununia. „E bine, dacă tu m’ai uitat, eu n’am putut; la­­cremile ce-am vărsat in nopţile petrecute fără somn, au aţiţat şi mai mult focul durerii mele nemărginite şi acesta durere nu m’a lăsat să te uit. „Tu m’ai uitat şi fiind­că eu n’am putut, voi vini la cununia ta; şi pe când tu in faţa altarului vei jura că-ţi iubesti mireasa: eu am să strig desnădăj­­duită că nu-i adevărat, căci mie mi-ai jurat credinţă, mie-mi datoresti dragostea ta ... Şi ca să creg la toţi, am să ridic sus fructul dragostei noastre, băiatul nostru, ca să protesteze îngânând cuvântul! „Tata! Tată!“ Nefericita: Nelli.“ ' Bătrânul citind scrisoarea, l’au podidit lacremile, apoi a ascuns-o bine la sine ; n’a arătat-o nimenuia şi astfel nimeni n’a putut să scie adevărul, că pentru ce s’a împuşcat Costică Borodan. Iosif Vulcan. Anul XXXI. Marele Ştefan la primblare. Intr’o sântă di cu sere —­ Dricul scumpei primăveri — A simţit Ştefan cel Mare Dor de câmp şi de primblări. Şi din falnica-i cetate, însoţit de vechi amici, A eşit c’tin steg de glote Sus pe deal la Şeptelici. Şi vidând un giur prin ţară Câmpi şi codri ’ntineriţi. A dis: »Scumpelor hotară, Vecinie tinere să-mi fiţi!«. Şi-audind de pe colină Glasuri de români haxici, A dis: »Ţâra mea română, Vecinie veselă să-mi fii /« Şi ’ntelnind intr’o ixlază Doi viteji, ce se trântiă, A dis: »Ţâra mea viteză, Vecinie să-mi remâi aşăi!« Sucava in 13 maiu 1895. Şcola cu noroc. (Novelă din popor.) (Urmare.) Ilpapa cu averea lui moş Cailean —­­ din nou Bocaneţ, nu ... da ... s’a dus ca suflată de vânt ... ca măturată ... ca luată de e­reu pe lume, dar şi reu ne purtăm . .. — Ce, poate nu-i drept, cum cjice el? — în­trebă Buculei — uitându-se la toţi prin pregiur. — Ba-i drept — respunde Strachinar, aşezat la vorba — noi toţi, câţi suntem de faţă — impregiurul dtale — trebue să o spunem, că-i aşa cum spui dta ca om băgat in seama de toţi — de mic şi de mare — iacă noi nu ne dăm mână de ajutor in nevoi şi năca­­şuri, nu punem umăr la umăr, ci ne ocărim, ne bat­jocorim, ne mâncăm ca cânii intre­olaltă— să vie ier­taţi de cuvânt prost — ş-apoi să o mai ducem bine! o duce, cine o duce bine, dară nu noi, străinii, cari ţin lanţ la un loc — trup şi cu suflet. — Aşa este, da —­­zice Polonie — că vedeţi dvastre, noi nu suntem ca alţii ca să dăm înainte, ci tot inapoi ca racul. Ori unde, ori la ce lucru, noi tot ne codim, ne dăm intr’o parte, nu ţinem la un loc, atunci nu-i nici ţîr de spor, ba perdem şi ceea ce avem, aşâ ne spune totdauna Bucurel, când ne întâlnim şi aşâ ne ceteşce el şi din carte. — Eu am văglut un om — o lice­nţă — c’o vi­­ţică de funie. El o mânâ înainte, ea-1 trăgea inapoi, de la o vreme prinse a-1 târîi ... se vaieta bietul ca un copil mic . . . Strachinar sta ca infipt înaintea lor. Ascultă cu luare aminte cele ce se vorbesc. El eră inuit, spătos, V. Bumbac.

Next