Familia, 1900 (Anul 36, nr. 1-52)

1900-06-11 / nr. 24

278 FAMILIA Anul XXXVI. duce o lume, o lume de sentimente și de pa­siuni . A căută originea artei, este a scrută originea isvorului care ţişneşte din coasta de munte, limpede şi cristalin. Picuri de plouă se furişează sub frunza cădută. Smaralde de rouă, ce lucesc pe firele de iarbă, se stre­coară la rădăcina lor. Colburi de neguri se condensează pe stânca din vârful codrului. — Aceste picături se întâlnesc în inima muntelui. Aici formează un strat de apă vie, care se filtrează printre lespedile pietroase, și la poala­­ muntelui ese la lumină isvorul argintiu. Insedar vei săpa fântână, unde nu este matcă de isvor, căci nu vei găsi apă ţişnitoare. Dacă me­lodia nu curge de la sine, nu se poate forţă. Inspiraţiunea este matca isvorului de armonii, de idei şi sensaţiunî. Fără inspiraţie nu se poate creă frumosul, nu s’ar putea nasce artele. Nu s’ar putea cântă şi eternisă minunile feno­menelor ce ne înconjoară. Primăvara senină, ce pare ţesută din alintări, ilusie şi fericire; — câmpul catifelat unde zefirul se resfaţă cu parfumul florilor; apa spumegătoare, în a cărei volane raza de soare se leagănă; transparenţa vaporoasă a atmosferei; bolta cerului azuriu cu fran­­jele aurite ale norilor rupţi, smălţuiţi, ar rămânea reci şi pustii, dacă farmecul lor nu ar fi perceput de noi. Geniul artistului traduce şi eternisează toate a­­ceste impresiuni şi percepţii pentru a emoţionă şi entusiasmă sufletele iubitoare de frumos.­* Intuiţiunea şi sensibilitatea sunt arterele prin cari lucrează geniul asupra concepţiei noastre. Lumina şi căldura, frumseţa şi adevârul ce ra­diază din opul de artă, ne fascinează sufletul, făcân­­du-ne să urmărim inconşcienţi artistul în lumea idei­lor, fericirilor şi suferinţelor sale — ne face să râ­­dem, să plângem împreună cu geniul creator. Şi aceasta cu atâta mai uşor, cu cât sentimen­tul nostru este acordat mai aproape de diapasonul armoniei omului artistic. Sunt vnse momente in viaţa noastră când va­lurile sentimentelor ce ne sbuciumă, nu arm­oniază cu undulaţiunile emanate din opul de artă. In ase­menea momente ne abatem mai greu­ din lumea noastră reală. De câte ori ne pare caraghios un lucru hazliu — şi oamenii cari rîd in giurul nostru ne par de compătimit. Alta dată iar, ridem şi noi cu dânşii fără a şei causa ilarităţii lor. De câte ori lirismul ne lasă apatici şi o dramă ne emoţionează până la lacrimi! De alta dată iar, cât ne par de copilăroşî vecinii noştri din staturi, cari la scenele unei drame pasionate îşi şterg lacri­mile din gene. Dacă sufletul nostru ar fi într’o stare perma­nentă de indolenţă parţială, unele genuri ale artei ne-ar lăsă indiferenţi, nu le-am petrunde şi nu le-am pricepe. Idiotului nu-i face o impresie raza luminei ori căldura soarelui; el nu simte pasiunile sufletului­­— nu-i atinge nici plânsetul mamei sale despe­rate, nici rîsetul argintiu de copil. Dar, nu numai idiotul se află într’o stare de amorţeală sufletească, nu numai lumea de sentimente ale acestuia e lipsit de puterea de a percepe arta şi tot ce e frumos în natură şi viaţă, ci chiar şi per­soane cari se pretind a fi în toată firea, ba au chiar pretenţia la un grad oareş­care de cultură. Aceştia se duc la teatru, la concerte, chiar şi la conferinţe literare, numai de ochii lumei. Dar se cunosc numai­decât în adunare, căci ori moţăesc, ori privesc plictisiţi la păreţi şi la tăran. Un asemenea individ este ca o harpă cu o sin­gură coardă. El cunoaşte în inima lui o singură vi­­braţiune „Egoismul“. Cu totul alta este viaţa individului a cărui inimă e încălzită de schinteia entusiasmuluî artistic. în strimtul orisont al privirei sale, el vede o lume­­întreagă, într’un firicel de iarbă ori stejarul secular — într’o mică privighetoare sau vulturul codrilor, el descopere armonia vietăţii. El vede, cum planta se resfaţă in raza de soare, aude plânsetul pădurei când viscolul o frământă, în­­ţelege­ cântecul păsărilor de dragoste şi dor, în sirena vântului de toarnă, aude tânguirea na­turei şi în adierea zefirului de main vede cum în­treaga natură se alintă. Omul, creaţiunea cea mai perfectă a naturei, nu este pentru el un concurent de mezat la banchetul vieţii — ci îi este un tovarăş de luptă, un părtaş la glorie şi decepţii, la bucurii şi supărări. Iubirea de artă deci, este tot­odată isvorul iu­bire! de aproape lui. Că toţi artiştii mari s’au adăpat la isvorul acestei iubiri, ne tălmăcesc operele lor, cari toate sunt opere de umanitate cari respiră acele idealuri mari sociale de cari erau inspiraţi artiştii geniali. Prin iubirea de artă se alimentează şi iubi­rea de naţiune şi patrie. Şi ce e mai mult, farmecul artei ne transpoartă peste hotare, ne transpune chiar în tabera duşma­nului, — ne face să admirăm eroismul, să deplân­gem cu el împreună soartea celui învins. Deci, pe când de o parte viaţa n’ar avea far­mec fără emoţiile produse de frumseţile firii şi per­cepute de sentimentul nostru artistic, de alta parte, arta are misiunea divină de a conduce societatea în sanctuarul idealurilor, a promovă cultura etică şi în special a deşteptă sentimentul patriotismului. * Sensibilitatea emoţională se diferenţiază după individ. Unii sunt mai simţitori pentru frumseţile ce li se presintă vodului, alţii pentru melodia aurită, pe alţii îl impresionează mai mult vorba şi graiul, alţii se însufleţesc de la fapte măreţe. Aceste diferite feluri de emoţii încă sunt gra­date după individ. Unii au simţul desvoltat într’o singură direcţie, alţii in mai multe direcţii în acelaş timp. Emoţiile sunt la unii mai scurte, la alţii de o mai lungă durată. Armonia acestor diferite emoţii şi durata vibra­­ţiunei emoţionale determină timbrul temperamentu­lui individual. Ca să me esprim un termin modern, aş putea spune că aceasta armonie emoţională determină gra­dul de nervositate. Uneori emoţiile sunt atât de puternice, încât de la suflet se transmit asupra organelor corpului. Prin aceste organe emoţiile se râsfrâng şi se

Next